Despre vrăjitorie și farmece

Fără nici o legătură cu „știrea săptămânii în România”, dezastruoasă pentru imaginea educației: „niște profesori și inspectori (era să zic un sobor de vrăjitori) au lansat oficial un aparat de ghicit în palmă destinele elevilor. Șefii de pe la Inspectoratul Cluj sau de pe la instituțiile care au girat invenția unui traco-get cu imaginație compulsivă n-ar trebui să-și dea demisia. Doar ar trebui să-și ardă în direct orice diplomă luată după 14 ani”. În rândurile de mai jos veți găsi o părticică din «manuscrisul domnului Emil Gelu „Orăștie – Cronică umoristică” din anul 1948». Însă, pentru început să vedem ce este o vrăjitoare?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să începem cu alta: Ce este magia, forța pe care o folosesc vrăjitoarele? Răspunsul depinde de timp și loc.
În istoria timpurie, magia era considerată a fi o putere înnăscută în vindecători, șamani și lideri religioși din mai multe culturi. Le-a permis să treacă dincolo de abilitățile naturale, să schimbe lumea în moduri inexplicabile. Comunitățile ar avea mai mulți astfel de lucrători magici, combinând roluri medicale și preoțești.
Nu exista o linie clară între vindecarea lor magică și vătămare, deoarece magia bună și rea erau două aspecte ale aceleiași forțe. Luni, un utilizator de magie ar putea să te binecuvânteze, joi te-ar putea blestema – exact așa erau lucrurile. Dacă ai simțit că o persoană talentată magic folosește acea forță pentru a face rău, s-ar putea să o defăimezi ca pe o „vrăjitoare” – un utilizator al magiei malefice – și s-ar putea să organizezi un proces local și să ordoni pocăință. Ai putea alunga sau ucide vrăjitoarea dacă crimele lor ar fi inacceptabile.
Acest lucru s-a schimbat în Europa în timpul perioadei medievale, când a fost înființată o nouă știință teologică: studiul diavolilor sau al demonilor, numit în mod corespunzător „demonologie”. Până în anii 1400, duhovnicii creștini care au dezvoltat demonologia pretindeau în mod convingător o perspectivă unică asupra funcționării cosmosului și a voinței lui Dumnezeu. Acum, susțineau demonologii, vrăjitoria nu a fost doar o magie bună dispărută; a fost gândit ca o carieră dedicată răutății, punându-se împotriva bisericii.
Dar acuzațiile de vrăjitorie nu s-ar răspândi pe scară largă și, în general, nu ai începe să crezi că toată magia este rea. Unele societăți erau preocupate de această posibilitate – grecii și romanii antici se temeau că magia este în mod inerent nelegiuită – dar majoritatea păstrau o noțiune neclară că magia ar putea fi o forță spre bine.
La proces, suspectul de vrăjitoare ar putea fi exonerat și eliberat. Dar ea ar putea fi condamnat la penitență, închisoare, exil sau moarte prin spânzurare sau ardere. Depindea de legile bisericii sau ale statului ei dacă erau rușinați, alungați sau uciși ca dușman al poporului ei. Pentru că, până la sfârșitul secolului al XVI-lea, acesta a fost răspunsul la întrebarea: „Ce este o vrăjitoare?” Vrăjitoria erau reprezentarea a tot ceea ce este rău. Vrăjitorul era inamicul public numărul unu.
(foto: Scena de vrăjitorie de Claude Gillot)
Dar să dau citire textului din manuscrisul domnului Emil Gelu „Orăștie – Cronică umoristică” din anul 1948:
«Vrăjitorie și farmecele
Dacă legea Romană a celor 12 table, Papa Inocențiu, Luther și protopopii săsesc de la Sibiu au crezut în vrăji, strigoi, fermecătoare, draci și spiriduși, ce să ne așteptăm de a oamenii care trăiau în ținuturile muntoase și păduroase.
Nobili unguri țineau la curtea lor babe care să facă descântecele în clipele trebuincioase și la mijlocul secolului trecut (secolul XIX) au înnoit decretul ca „popii valahi să nu afurisească”.
Judecătorul Augustin Deac din Orăștie a trebuit să judece la Ilia un proces de vrăjitorie în anul 1924 .
În 1948, la Judecătoria din Orăștie, în fața judecătorului Lupșor Cornel, o reclamantă a acuza o martoră a pârâtei ne motivul că aceasta ar fi „moroaie”, adecă vrăjitoare care prin farmecele ei face să sece laptele vacilor.
Să nu ne mire conceptele oculte ale omului ascuns prin coclaurile carpatine. Să ne mire însă decretul Împărătesei Maria Tereza care la 1766, care a pus în aplicare „articolele despre magie” prin care a desființat procesele vrăjitoarelor și ordonat ca în prealabil aceste procese să fie examinate de curte.
Ultima vrăjitorie
Ultima vrăjitoare a fost judecata la Orăștie în anul 1762, cea ce denota că judecătorii și jurații de la Orăștie erau oameni mult mai luminați ca cei de la Sibiu care încă și în 1819 au judecat și condamnat un caz de vrăjitorie.
lata cursul ultimei vrăjitori de la Orăștie:
Vrăjitoarea a fost acuzată că a provocat o epidemie de febră gripală care în scurt timp a secerat multe vieți. Vrăjitoarea a fost arsă de vie ne rug și puțin timp după aceasta „ploile au încetat, apele murdare s-au retras, iar soarele a răsărit și boala a dispărut dintre oameni” mărturisește cronica contemporană a medicului orășenesc.
Furcile vrăjitoarelor
În inventarul de unelte ale Orăştiei, din anul 1817, figurează și trei furci vechi cu trei coarne mari pentru vrăjitoare. Probabil că vrăjitoarele nu se prindeau cu mâna ci erau încolțite cu aceste furci.
Cânele Baronului Hohenhausen
Maiorul von. Hohenhausen trimis de Împărăteasa Maria Tereza la Orăștie, în anul 1763, spre a ridica tezaurul lui Decebal și a adunat monumentele și pietrele cu inscripții din era romană, s-a prezentat la primărie însoțit de câinele său uriaș și negru ca tăciunele. Deși câinele era blând, ar ga v n primăriei și-au „ținut de datoria să-l încolțească pe dracu cu furcile de vrăjitoare.»

Note:
– Avocatul Gelu Emil este unul dintre cei ce pun bazele Muzeului de Etnografie și Artă Populară Orăștie, domnia sa alături de magistratul dr. Todea V. Ioan, profesorul de istorie Rodean Ioachim și Ivănescu Aurel, sprijiniți de alți 27 de colaboratori apropiați.
Istora orală (poveștile urbei) spune că au fost trei cărți în manuscris ale domnului avocat Emil Gelu despre istoria Orăștiei, unul dintre ele este cel la care am făcut referire în acest text, primit prin bunăvoința domnului doctor în istorie premodernă Anton E. Dörner, cercetător la Institutul de Istorie al Academiei Române din Cluj.
– Scaunul Orăștiei, ce apare atestat documentar 14 iulie 1349, avea drept prin judele al locului, denumit și jude scăunal (în germana Stuhlrichter , în latina judex sedis sau judex terrestris), la judecarea inculpaților însă și dreptul la capitis supplicium, pedeapsa cu moartea sau pedeapsa capitală.
– Notele de subsol aparțin autorului articolului.