1. În teoria economiei neoclasice, a alege raţional înseamnă maximizarea recompensei proprii. Ceea ce este, în genere, de criticat la teoria economică neo-clasică este faptul că, bazându-se pe o falsă convingere că alegerile umane sunt libere (fiind limitate doar de „legităţile” pieţei libere), ea determină concluzia utopică şi greşită că deciziile umane sunt 100% raţionale. În realitate, prea puţine decizii ale noastre sunt raţionale, prea multe fiind i-raţionale sau oligo-raţionale. Iar critica libertarianismul nu se limitează la a spune că este un tip de extremism incongruent cu democraţia, construit pe dezavuatul neo-liberalism al lui Milton Friedman, ci continuă cu constatarea că această teorie este determinată de încrederea oarbă în liberul arbitru, neîngrădit decât de auto-reglementările sau auto-limitările agentului economic. Când resursele se concentrează în atât de puţine mâini, libertatea agentului economic devine sclavia particularilor şi captivitatea statelor în lanţurile juridice şi psihologice ale imperativului agenţilor economici globali de a face profit, chiar şi cu riscul atingerilor aduse drepturilor şi libertăţilor umane şi al socializării pierderilor şi sacrificiilor.
În teoria jocurilor, care vede economia ca un joc al realului care poate fi (re)modelat matematic, această teorema este contestată, deoarece rezultatul final al alegerilor şi opţiunilor noastre, oricât de raţionale, nu depinde doar de planurile şi strategiile proprii şi nici doar de “condiţiile pieţei”, ci şi de alegerile făcute de ceilalţi. În mod evident, afacerile sunt jocuri ale concurenţei, în cadrul cărora fiecare jucător are “dreptul” de a-i păgubi pe toţi ceilalţi (desigur, în condiţiile în care respectă prescripţiile concurenţei legitime). Şi, întrucât contractul este cărămida însăşi a întreprinderii, adică a afacerii organizate de comerciant pe risc economic propriu, înseamnă că este instrumentul predilect al acestui joc. Reacţiile celorlalţi, predictibile sau nu, rezultate ele însele ale unor planuri sau consecinţe ale hazardului, pot destabiliza orice plan sau strategie a planificatorului. În aceste condiţii, tendinţa jucătorilor (mai mult sau mai puţin voită) este căutarea echilibrului, fie pentru a limita propriile pierderi, fie pentru a asigura propria rezilienţă în cadrul jocului.
Problema (una cu un caracter chiar dilematic) este că unele jocuri generează situaţii atât de dificile încât până şi soluţia raţională a echilibrului, a căii de mijloc, poate fi sub-optimală. Faţă de cel mai rău scenariu posibil, calea de mijloc este, desigur, cert avantajoasă, dar faţă de scenariul (planul, strategia) rezonabil şi, cu atât mai mult, faţă de scenariul optimist, calea echilibrului este dezavantajoasă pentru unul sau mai mulţi jucători.
Pentru a demonstra cât de dificilă este analiza avantajelor şi dezavantajelor soluţiilor de tipul echilibrului în anumite tipuri de jocuri, A.W. Tucker a creat aşa-numita Dilemă a Prizonierilor. În anul 1950, în timp ce se adresa unei audienţe de psihologi ai Universităţii Stanford1, Tucker a dat acest exemplu:
Doi spărgători, Bob şi Al, sunt prinşi de poliţie. Sunt separaţi şi audiaţi pe rând, fără posibilitatea de a comunica în vreun fel între ei. În timpul audierilor, fiecăruia dintre ei îi sunt prezentate acelaşi set de alegeri: (i) dacă nici unul dintre ei nu mărturiseşte fapta, atunci poliţiştii îi vor acuza de port ilegal de armă şi vor fi închişi pentru un an; (ii) dacă ambii mărturisesc şi se incriminează reciproc, amândoi vor fi condamnaţi la 10 ani de închisoare; (iii) dacă unul dintre ei mărturiseşte fapta şi îl incriminează pe celălalt, iar celălalt nu mărturiseşte, atunci cel care a colaborat va fi eliberat, iar celălalt va fi condamnat la 20 de ani de închisoare. Există doar 2 strategii posibile: a mărturisi sau a nu mărturisi. Cel ce mărturiseşte “câştigă” 10 sau, după caz, 19 ani de reducere a pedepsei închisorii, oricare va fi fost atitudinea sau strategia celuilalt. Cel ce nu mărturiseşte are “şansa” de a primi o pedeapsă de doar 1 an de închisoare, dar, pentru a se întâmpla asta, trebuie ca şi celălalt să adopte aceeaşi atitudine, adică de a nu mărturisi. Dar, pe de o parte, opţiunea primului depinde de opţiunea şi strategia celui de-al doilea şi, pe de altă parte, nu se ştie care va fi strategia celui de-al doilea (a se vedea că cei doi, Bob şi Al, sunt audiaţi separat). De aceea, nu este raţional să nege fapta, ci să o recunoască. În caz de recunoaştere, oricum, pedeapsa va fi mai mică decât cea maximă, de 20 de ani. În varianta optimistă, pedeapsa va fi de un an. În varianta de mijloc, pedeapsa va fi de 10 ani de închisoare. Deşi sună cinic, şi o pedeapsă de un an, şi una de 10 ani sunt perioade de timp mai mici decât cea de 20 de ani. Recompensele sunt, în cazul de faţă, pedepse penale mai reduse decât maximul de 20 de ani de închisoare.
Dacă într-un joc, fiecare jucător are o strategie dominantă şi o foloseşte, atunci acea combinaţie de strategii dominante şi de recompense corespondente constituie echilibrul strategic dominant al jocului. În cadrul Dilemei Prizonierilor, a mărturisi este strategia dominantă. Dacă ambii prizonieri mărturisesc, jocul este în stare de echilibru strategic dominant. Pentru ambii jucători, efectele obţinute sunt mai bune decât cel mai rău scenariu posibil. Numai că, în această stare de echilibru strategic dominant, în care ambii prizioneri mărturisesc, niciunul dintre ei nu scapă de închisoare. Opţiunea raţională a recunoaşterii nu este o opţiune între libertate şi închisoare, ci o opţiune între o perioadă mai mică sau mai mare de recluziune criminală şi captivitate. Nu este, deci, o alegere optimală, ci sub-optimală.
Acţionând raţional, ambii jucători şi-au înrăutăţit situaţia.
Raţiunea individuală a dus la înrăutăţirea situaţiei ambilor indivizi, cel puţin în raport de scenariul optimist.
Dilema Prizionerilor arată că deciziile raţionale pot fi sub-optimale şi că, uneori, pot duce la impas (echilibrul Nash).
De altfel, la modul generic, teoria jocurilor este criticabilă pentru faptul însuşi că încearcă să reducă economia la un plan modelabil matematic, făcând ca distanţa faţă de teoria economică socialistă, comunistă, să fie minimă. Noi, aici, ne reamintim că şi în societatea comunistă se făceau planuri cincinale, iar istoria noastră ne arată că această idee a econometriei comuniste a fost un eşec. Nu există un motiv raţional pentru a crede că econometria teoriei jocurilor ar putea fi un succes.
Ieşirea din impas este un compromis raţional sau o decizie emoţională. De fapt, cele mai puţine decizii ale noastre sunt raţionale, cele mai multe, iraţionale sau oligo-raţionale.
Trebuie spus că ipoteza Dilemei Prizionerilor prezumă că nu există nicio formă de comunicaţie între prizioneri căci, dacă ar putea comunica între ei, Bob şi Al ar putea adopta în comun o strategie cu rezultate complet diferite. Spre exemplu, cei doi ar putea să nege că ar fi săvârşit vreo infracţiune, urmând ca poliţiştii să adopte calea grea a probei vinovăţiei pentru ambele infracţiuni (jaful de la bancă şi portul ilegal de armă). O altă premiză a jocului este aceea că ambii jucători trebuie să se presupună că celălalt e preocupat doar de propriul său interes, prin urmare ambii jucători, în ipoteza Dilemei Prizionerilor, trebuiau să îşi limiteze riscul adoptând o strategie dominantă. În plus, deşi premiza jocului le cere să concureze unul împotriva altuia, pentru ca strategiile alese de un jucator să poată afecta în mod real strategiile celuilalt, unul dintre ei ar putea lua asupra sa întreaga vinovăţie. Şi, în fine, întrucât se prezumă că toţi jucătorii se comportă raţional, dacă nici un jucător nu reuşeşte să ajungă la finalitatea dorită, atunci jocul ajunge într-un impas (denumit echilibrul Nash): jucătorii îşi păstrează strategiile curente, de vreme ce nu există nicio motivaţie raţională pentru schimbarea lor.
În orice caz, Dilema Prizonierilor este un joc de două persoane, în timp ce realitatea socială şi economică este cu mult mai complexă, întrucât implică interacţiuni cu numere mari de persoane şi opţiuni. Riscul ca hotărârile raționale individuale să determine rezultate colective neoptime este mult mai mare în cazurile cu numere mari.
Jocurile de sumă nulă (zero sum game) sunt jocurile în care ceea ce câştigă unul dintre jucători pierde celălalt. Acestea sunt jocuri strict competitive în care câştigul unuia poate însemna ruina celuilalt. În economie şi societate, când în astfel de jocuri câştigă doar unii (pentru că beneficiază de mărime, de monopoluri, de controlul procesului legislativ, de tratate şi opinii legale scrise de experţii plătiţi de jucătorii privilegiaţi, de instanţe specializate şi îndoctrinate şi de mass media controlată) se ajunge la ultraconcentrarea averii. Toţi ceilalţi îşi pun gaj viitorul pentru a-şi plăti datoriile. După care urmează ieşirea din impas, prin explozie socială. Evident, aceasta nu este o soluţie optimală.
De aceea, impasul jocului (echilibrul Nash) poate fi depăşit dacă se reuşeşte trecerea într-un joc de tip sumă non-nulă (non-zero sum game), în care resursele nu sunt consumate în totalitate, ambii jucători putând progresa ori, după caz, regresa temporar până când se regăseşte situaţia de echilibru pozitiv (opusă impasului presupus de echilibrul Nash). Câştigul sau pierderea unui jucător nu neutralizează sau, după caz, nu majorează artificial şi nemeritat câştigul sau pierderea celuilalt jucător.
John Forbes Nash jr. a elaborat o teorie a echilibrului, capabilă să determine o modelare matematică a economiei oligopoliste, unde există puţini actori şi, deci, nu se pot aplica teoriile macro-economice bazate pe eficienţa pieţelor. El a demonstrat că jocul de sumă non-nulă este posibil. Pentru această teorie a primit premiul Nobel pentru economie, deşi el era matematician.
În orice caz, aşa cum deja am arătat mai sus, în teoria jocurilor, economia este văzută ca un joc global, la care nu suntem deloc conştienţi că luăm parte. Legile concurenţei nu sunt eficiente decât în mică măsură; în acest joc trebuie să adopţi rapid o decizie care, întrucât nu depinde de tine (mai ales pentru că, de cele mai multe ori, nici nu ştii că participi la un joc), devine foarte dificilă.
Recompensa jucătorului nu se poate îmbunătăți atunci când o singură parte deviază. De aici rezultă o criză, de unde pot apărea pierderi pentru toţi jucătorii. De aceea, întrucât fiecare jucător tinde către situaţia cea mai bună în care se poate pune, indiferent de deciziile pe care le-ar lua ceilalţi jucători, trebuie căutat echilibrul pozitiv, de sumă non-nulă. Jucătorul care pare a fi avantajat de impasul în care a ajuns jocul va renunţa la unele avantaje sau la confruntare, pentru a asigura păstrarea câştigului iniţial şi, deci, pentru evitarea pierderilor. În drept, acest tip de echilibru poate fi dat de principiul rebus sic stantibus.
Oricum, lucrurile, evenimentele, evoluează natural către echilibru, orice altă soluţie fiind, inevitabil, mai proastă. Ieşirea favorabilă din joc sau din dilemă (ca în Dilema Prizionerului) este o ieşire comună. Fiecare jucător, fiecare parte a sistemului, pierde dacă îşi schimbă opţiunea în timpul jocului, deci deviază. Răspunderea, sancţiunea, chiar împărţită, este un eşec şi nu un câştig. Optim este ca fiecare parte să se implice moderat, împărţind efortul. Dacă o parte a jocului (contractului) nu se implică, ea poate să aibă un câştig temporar (îşi poate lua timp şi poate aloca resurse de investit în alte afaceri sau demersuri), dar acesta este un câştig aparent, iluzoriu, întrucât cealaltă parte, temporar, îşi dubleaza efortul pentru a face faţă necesităţilor jocului (contractului), dar la un moment dat va abandona, ceea ce face ca jocul (contractul) să eşueze. O criză a jocului (a contractului), o tulburare simplă sau chiar mai gravă a acestuia, dar reparabilă prin dozarea şi împărţirea pierderilor între ambii paricipanţi se transformă într-un colaps final, din care ambele părţi pierd.
Succesul individual în dauna succesului bilateral sau colectiv (win-win) este o amăgire.
Un sistem care depinde de efortul bilateral sau colectiv al părţilor va eşua mereu şi catastrofal dacă premiază întotdeauna rezultatul individual (nu efortul şi nici meritul individual) în dauna efortului colectiv2. Privatizarea profitului şi socializarea pierderilor sunt cele două reţete care pavează calea către autodistrugerea sistemului.
Efortul colectiv poate fi încurajat fără a încorseta efortul individual, dar niciunul, nici celălalt nu trebuie jugulat de obiceiul de a premia rezultatul obţinut cu orice preţ (mai ales când jocul este făcut cu regulile şi arbitrii învigătorilor). Aşa este capitalismul “rentier”. Aşa este capitalismul entităţilor mari, prea mari pentru a fi lăsate să eşueze. Aşa este capitalismul neo-liberal al raporturilor juridice de putere, al inegalităţilor.
2. În raporturile juridice de putere există întotdeauna o parte inegală, subordonată părţii care deţine puterea. Raportul juridic de putere este un raport juridic al inegalităţii. Asemenea raporturi juridice de putere pot fi generate şi de contracte (sau, mai bine zis, mai ales de contracte). Dacă din contract rezultă sau nu un asemenea raport juridic de putere, ne dăm seama analizând disproporţia vădită între drepturile şi obligaţiile părţilor, aceasta putând fi una originară, contemporană încheierii contractului (şi atunci vorbim de leziune sau de clauze abuzive) sau consecvenţială, rezultând din executarea contractului (şi atunci vorbim de impreviziune). Grefat pe astfel de contracte, în ele însele generatoare de inegalitate şi dez-echilibru, abuzul de putere transformă partea slabă a contractului într-un captiv al acelui raport juridic. Este clar că, atunci când contractul considerat „legea părţilor” devine vehiculul unui raport juridic de putere, cel mai puternic îşi impune legea celui mai slabi3şi, adeseori, consacră strivirea celui mai slab de către cel puternic4.
Un contract construit ca vehicul al unui abuz economic poate fi corectat prin aducerea sa în stare de echilibru. Revizuirea (reconstrucţia) contractului poate fi un efect al legii (unele clauze sunt nule şi fie sunt înlăturate din contract, fie sunt considerate nescrise; unele clauze sunt abuzive şi sunt considerate lipsite de efecte în privinţa părţii slabe a contractului), al înţelegerii părţilor sau al intervenţiei judecătorului în contracte. Echilibrul contractual poate fi atins, in extremis, şi prin încetarea contractului, cu efect de ştergere a datoriilor excesive sau reziduale ale părţilor.
Continuitatea afacerii proprii, perenitatea contractului, salvgardarea propriului emolument urmărit prin încheierea contractului, toate acestea reclamă mai ales interesul părţii aparent (ultra)avantajate de disporporţia vădită a prestaţiilor, pentru re-echilibrarea contractului. Un partener contractual ruinat treptat, regresiv, de un contract dez-echilibrat devine un debitor insolvabil, deci un risc de neplată pentru creditori, inclusiv pentru creditorul – parte aparent avantajată de criza pe care o traversează contractul şi, implicit, patrimoniul şi lichidăţile debitorului. În plus, un comportament contractual planificat în vederea colectării tuturor beneficiilor unor contracte dez-echilibrate, inclusiv prin apelul la sancţiuni penalizatoare şi la executări silite se poate transforma într-un prejudiciu colateral imens pentru planificator. Este ceea ce se numeşte selecţie adversă, situaţia în care, din motive infinitezimale, un plan se întoarce împotriva planificatorului. În contracte, dacă reacţia creditorului (beneficiar nemeritat al crizei contractului sau al inegalităţii sale funciare este inflexibilă), refuzând re-echilibrarea, dar privilegiind sancţiunea penalizatoare şi executarea silită, clienţii şi partenerii săi de afaceri vor ţine distanţă faţă de el, evitându-l, pentru a nu intra sub efectele negative ale acestui comportament (arms length rule).
De regulă, principiile şi idealurile drepturilor omului, inclusiv libertatea, egalitatea şi cooperarea umană, se analizează în contextul legislaţiei penale sau al dreptului public, fie el constituţional, administrativ sau internaţional, pe motiv că, în domeniile respective, aceste valori fundamentale sunt realmente supuse riscului abuzului de putere politică sau administrativă. Fără garanţia acestor valori, fiinţa umană este vulnerabilă. Domeniul drepturilor omului este, din obişnuinţă, rataşat ideii de combatere a represiunii nedrepte, a torturii, a sclaviei, a discriminarii şi a controlului conştiinţei şi emoţiilor oamenilor.
În realitate, cel mai prezent abuz în viaţa de zi cu zi a omului este abuzul de putere economică, un tip de abuz cu atât mai periculos pentru om, pentru comunităţile umane şi pentru entităţile asociative create de simpli particulari, cu cât este mai insidios şi mai abscons. Şi, din nefericire, acest tip de abuz devine din ce în ce mai dificil de decelat pe măsură ce se banalizează şi se trivializează, fiind camuflat de comportamentele consumeriste (hedoniste, orientate către bunăstarea materială), pe care le încurajează diversele tipuri de marketing şi de manipulare. Nevoia de a consuma, chiar dacă nu există, poate fi fabricată. De aceea, cei presaţi de nevoi sunt obligaţi să vrea ceea ce puternicii economiei sunt liberi să impună5.
O astfel de „voinţă” de a consuma determină contracte. În fapt, instrumentul principal, predilect, al acestui tip insidios şi periculos de abuz, este chiar contractul, în teorie, cărămida benefică pe care se construieşte întreprinderea, dar şi suportul oricărei achiziţii sau opţiuni economice. Utilitatea socială a contractului – în teorie, un instrument al opţiunii umane menit a satisface interese şi a schimba permanent lumea – este, în mod regresiv, aneantizată de realitatea economică în care contractele sunt uneori forţate, alteori pre-formulate de partea grea, puternică, a contractului (celalaltă parte neavând decât opţiunea limitată de a adera sau nu la condiţiile contractuale pre-setate de co-contractant), deseori determinate de contracte antecedente sau de contracte ale unor terţi şi, în fine, de mult prea multe ori, determinate de „opţiuni” i-raţionale sau oligo-raţionale6. Contractul, construit ca un instrument al abuzului, poate da o aparenţă de legalitate intereselor meschine, fraudei, profitului ilicit etc. şi poate „cimenta” inegalităţile sociale şi economice, şi atunci el nu mai este un element benefic de structură a edificiului, ci un risc de ruină a acestuia.
De altfel, multe contracte sunt fundate pe o inegalitate funciară a părţilor sau, deşi pornesc de la o situaţie în care se presupune că tind la satisfacerea intereselor ambelor părţi, pe parcursul executării lor, devin disproporţionate, punând părţile în posturi inegale. Cu toate că aceste contracte par a fi, ca rezultat al voinţei lor libere, expresia egalităţii părţilor, în realitate ele sunt vehicule menite a consacra sau adânci inegalitatea, generând raporturi juridice de putere, care pot ruina sau ţine captivă partea slabă în contract.
Din perspectiva realităţii lumii contemporane, o lume în care peste 99% dintre resursele pământene sunt deţinute de mai puţin de 0,1% dintre pământeni7, egalitatea în faţa legii este un principiu ce pare a fi intrat de mult în uitare8, reamintirea sa putând parea un gest populist9. Sub masca jocului „liber” al concurenţei şi sub influenţa „legităţilor” pieţei, abuzul de putere economică a devenit o constantă a lumii noastre. Sub dictatul profitului cu orice preţ, contractele au devenit instrumente de aservire.
Egalitatea în faţa legii este, totuşi, un principiu fundamental al dreptului natural, unul dintre drepturile fundamentale ale omului pe care s-au construit toate sistemele de drept moderne, cel puţin în ultimii 250 de ani.
Probabil că, sub bombardamentul informaţional căruia trebuie să îi facem faţă zilnic, un demers de reamintire a acestui principiu ar putea părea fastidios. Dar Constituţia noastră consacră egalitatea în faţa legii (art. 16 alin.1) şi principiul garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, iar acestea încă sunt „valori supreme” ale Statului român, aşa cum rezultă din art.1 alin.3 din Constituţie.
Introducerea la Declarația de independență a SUA, scrisă de Thomas Jefferson în 1776, declara că toţi oamenii sunt creaţi egali, fiind dotaţi de la Creator cu unele drepturi inalienabile, cum ar fi dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea propriei fericiri10. Constituţia Statului Massachusetts, adoptată în 1780 (cu 8 ani mai devreme decat Constitutia SUA), statua în art. 1 că toţi oamenii sunt liberi şi egali, având unele drepturi naturale, esenţiale, inalienabile, printre care dreptul de a-şi apăra viaţa şi proprietăţile, dreptul de a se bucura de libertate şi dreptul de a-şi căuta şi obţine siguranţa şi fericirea.
În Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, document cu valoare juridică globală, de vreme ce este adoptat în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi este ratificat de marea majoritate a statelor lumii, se arată, printre altele, că:
(i) ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii;
(ii) făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor;
(iii)este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revoltă împotriva tiraniei şi asupririi.
De aceea, “popoarele au proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbaţi şi femei”; ele au hotărât “să favorizeze progresul social şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari”, iar “statele membre s-au angajat să promoveze respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale”, asa cum, de altfel, s-au angajat si la “respectarea lor universală şi efectivă”.
În acest spirit, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost proclamată “ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, având această Declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor”.
Din perspectiva discuţiei despre egalitatea în faţa legii, am selectat următoarele texte pentru reflecţie:
“Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute; sclavajul şi comerţul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.
Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale. În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om este supus numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi doar pentru a fi satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost semnată în 1949. De la adoptarea acestei declaraţii au trecut aproape 70 de ani. Nimic nu mai este la fel ca atunci. Sub impactul cutumei privatizării profitului şi socializarii pierderilor şi conform cu dictatul sloganului too big to let fail, egalitatea în faţa legii, egalitatea de şanse şi justele cerinţe ale moralei au fost regresiv neutralizate. Tendinţa omului simplu către fericire (înlocuită deseori cu cumpărarea pe credit a bunăstării) şi către starea normală de libertate a fost redusă la nivelul hazardului moral.
Uităm prea des că drepturile fundamentale sunt drepturi ale omului, şi nu ale statului sau ale corporaţiilor, iar ele sunt menite a neutraliza abuzul de putere politică (administrativă) sau economică.
Albert Tucker era, la data emiterii acestei demonstraţii, profesor la Universitatea Princeton. Câteva informaţii sintetice relative la acest joc ipotetic se găsesc aici https://ro.wikipedia.org/wiki/Dilema_prizonierului.
Finalizarea alegerilor tale depinde de alegerile altora, iar alegerile tale “raţionale” se bazează pe informaţii incomplete; jocul, iar contractul este un joc, presupune pierderi sau câştiguri; pot fi acestea comune? Este “raţională” alegerea unui comportament agresiv în căutarea unui câştig individual, indiferent de pierderile sau câştigurile comune? În ce condiţii agresivitatea este ratţonală? Încrederea este ingredientul care face posibilă cooperarea, pe baza unor reguli morale dar agresivitatea, egoismul “raţional” pot duce la cooperare? Comportamentul uman real, natural, este compatibil cu egoismul “raţional” sau cu cooperarea?
Francois Terré, Phillippe Simler, Yves Lequette, Droit civil. Les obligations, editura Dalloz, Paris, 2005, p. 38.
Henry et Leon Mazeaud, Jean Mazeaud, Francois Chabas, Lecons de droit civil, tome II/premier volume, Obligations. Theorie generale, editura Montchretien, Paris, 1998, p. 104.
B. Stark, Droit civil. Obligations, Librairies tehnicques, Paris, 1972, p.344, apud C. Statescu, C. Birsan, Teoria generală a obligaţiilor, editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.21.
Un act uman care nu este ghidat de conştiinţă, de raţiune, nu este rezultatul unei adevărate opţiuni, pentru că nu este un act liber. Deciziile i-raţionale sau oligo-raţionale nu sunt opţiuni umane reale, căci ele nu relevă liberul arbitru şi, deci, nici responsabilitatea.
Aceasta este constatarea-premisă de la care îşi începe analiza J. Stiglitz, în Preţul inegalitîţii (ediţie în limba română la editura Publica, 2012).
Un fost ministru al justiţiei declara, pe pagina proprie de socializare : „cuo urmărire penală şi o combatere a infracţionalităţii slabe, discuţia despre drepturi e un lux teoretic”. Declaratia se regaseste (inca) peste tot pe internet. A se vedea : http://www.evz.ro/raluca-pruna-cu-o-urmarire-penala-si-o-combatere-a-infractionalitatii-slabe-discutia-despre-drepturi-e-un-lux-teoretic.html, consultat de mine azi, 30 martie 2017.
Teoreticienii şi fanii curentului economic neo-liberal (precum şi aşa-numiţii „libertarieni”) denumesc „populist” orice demers care face apel la principiul egalităţii în faţa legii şi al egalităţii de şanse, demers care contravine listei lor scurte de certitudini, două dintre aceste certitudini fiind liberul arbitru şi raţionalitatea absolută a faptului (opţiunii) economic(e). Ştiintific demonstrat, nu există nici liber arbitru, nici raţionalitate a opţiunilor noastre economice (a se vedea infra, sţctiunea relativă la camuflarea şi mimarea libertăţii de voinţă). Dar pentru fani, acest minor aspect contează mai puţin sau deloc. Şi, tot mai puţin sau deloc contează înţelesul exact al conceptului de populism („mişcare politică rusă de la sfârşitul sec. XIX, care preconiza o societate socialistă, contrară industrialismului occidental; ideologie a mişcării politice şi artistice care vedea în popor un model etic şi social; atitudine favorabilă satisfacerii dorinţelor poporului, chiar în detrimentul intereselor lui reale; atitudine social-politică, adesea conjuncturală sau demagogică, urmărind câştigarea simpatiei populare”; toate aceste 4 definţii sunt prezente în dexonline; ultimele două variante se potrivesc marilor agenţi economici care, cu bugete enorme dedicate studiilor de piaţă şi publicităţii, îşi orientează campaniile, produsele şi vânzările către ceea ce îşi doreşte publicul, în detrimentul intereselor reale ale acestora; două dintre cele mai la îndemână exemple sunt reclamele pentru consumul de medicamente şi pentru credite de retail, ambele prezentate ca produse de larg consum când, de fapt, ar trebui să fie utilizate doar în cazuri excepţionale, de nevoi presante; desigur, industria de medicamente şi cea bancară sunt primele care diabolizează orice iniţiativă legală sau judiciară de protecţie şi despăgubire a consumatorilor, pe motiv de „populism”). Contează doar tipul de certitudine pe care l-a exprimat atât de bine Lenin : “cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Iar Lenin îşi avea sorgintea în populismul rus al sec. XIX. Ca de obicei, extremele se ating.
„We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty, and the Pursuit of Happiness”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.