Din antica Betulie în America sudistă, via Salzburg

Teatrul regional din Salzburg a prezentat în premieră europeană, cea mondială a avut loc la New York în 1962, opera „Pasiunea lui Jonathan Wade” de Carlisle Floyd. Compozitorul american este cunoscut publicului european pentru lucrările „Susannah” şi „Oameni şi locuri”, ultima având un mare succes la Festivalul de la Bregenz, din Austria, cu câţiva ani în urmă. Majoritatea operelor lui Floyd folosesc motive sudiste, compozitorul însuşi avându-şi rădăcinile în această zonă. „Pasiunea lui Jonathan Wade” este povestea dramatică a unei iubiri imposibile a unui oficial nordist pentru fiica unui judecător sudist, în timpul Războiului Civil american.

După premiera din 1962, opera nu a mai fost programată până în 1991. Deşi publicul a fost generos, critica muzicală nu s-a entuziasmat. În concluzie, ea a fost aproape uitată timp de 30 de ani.

Jeniece Golbourne în Pasiunea lui Jonathan Wade

Regizoarea Arila Siegert (care este şi o cunoscută dansatoare) a realizat o montare care, după părerea criticilor, deşi are o logică perfectă, mai ales în coregrafie, nu reuşeşte să însufleţească trama operei. I se reproşează o gestualitate minimalistă şi răceala relaţiilor dintre personaje. O scuză ar fi stilul prolix al libretului, scris chiar de compozitor. În acelaşi timp, nu toţi soliştii au o prezenţă scenică carismatică. Au fost remarcate, pentru forţa interpretării, mezzosoprana Jeniece Golbourne, în rolul negresei Nicey, pentru magnificele spirituals, Joanna Borg, în rolul tinerei şi inflexibilei Celia. Pe primul loc în aprecierile publicului şi cronicarilor s-a situat baritonul Hubert Wild, în rolul titular, secundat cu mai puţin succes de bas-baritonul ungur Marcell Bakonyi, de tenorul american Eric Fennel şi de tânărul tenor californian John Zuccherman. Orchestra „Mozarteum”, sub bagheta dirijorului australian Adrian Kelly, a avut o partitură dificilă. Muzica, în mare parte tonală, amintind de cea pentru film, are patos, dar, în acelaşi timp, este împănată cu pasaje în stilul muzicii de cabaret, dar şi cu ritmuri afroamericane – blues şi spiritual.

Scenograful Hans Dieter Schaal a folosit impresionante panouri mobile care permit schimbarea rapidă a locului acţiunii şi simbolizează, în acelaşi timp, marginalizarea celuilalt, lăsând numai o mică deschidere pentru libertate, ceea ce serveşte ideii centrale a operei.

Indiferent însă de părerea criticilor, premiera salzburgheză a operei a smuls ropote de aplauze publicului, vizibil încântat de spectacol.

O primă punere în scenă mozartiană

În 1743, Pietro Metastasio, poetul de curte al Vienei, scria, la comanda Împăratului Carol al VI-lea, „La Betulia liberata”. Cetatea Betulia din Iudeea este asediată de generalul Holofern. Judith se duce în tabăra inamicului, câştigă încrederea generalului şi, după un banchet, îl decapitează, iar asirienii, rămaşi fără conducător, fug. „Judith şi Holofern” a fost subiectul multor picturi din Renaştere. Povestea antică trebuia să amintească, în secolul al XVIII-lea, de asedierea Vienei de către turci.

La vârsta de 15 ani, Mozart compune, după textul lui Metastasio, un oratoriu în stil napolitan, practic lipsit de acţiune dramatică, dar în care depăşeşete toate convenţiile muzicale ale epocii. În 2006, pentru a marca împlinirea a 250 de ani de la naşterea compozitorului, şi în 2007, în cadrul „Săptămânii Mozart”, Festivalul de la Salzburg a programat concertul cu acest oratoriu.

Alisa Kolosova şi Michael Spyres în La Betulia liberata

Festivalul Rusaliilor de la Salzburg a decis acum să pună în scenă această creaţie atât de lipsită de acţiune dramatică. În regia italianului Marco Gandini, cu scenografia aproape abstractă, dar elegantă, semnată de Italo Grassi, şi costumele amintind de peplumurile antice, opera nu are, potrivit cronicarilor, „respiraţie teatrală”. Din fericire, soliştii, toţi tineri, au cucerit publicul. Mezzosoprana rusoaică Alisa Kolosova, membră a Atelierului Liric al Operei din Paris, din octombrie anul trecut, a interpretat incisiv şi cu remarcabilă intensitate rolul Judith. Într-o partitură deosebit de dificilă, tenorul Michael Spyres a dovedit un timbru impecabil în prinţul Ozia. Calităţi vocale şi scenice notabile au dovedit basul argentinian Nahuel di Pierro şi soprana Maria Grazia Schiavo.

Publicul a fost însă fascinat în primul rând de Orchestra „Giovanile Luigi Cherubini”, condusă cu mână de maestru de Riccardo Muti, care a reuşit o prestaţie de mare perfecţiune.