Două poveşti despre eroism din ziua care a schimbat America pentru totdeauna

Atentatele de la 11 septembrie m-au prins în plină adolescență, pe scările din fața blocului. A început forfota. Din apartamente se auzeau televizoarele date la maximum. Atentat. Teroriști. America. Un avion a intrat în Turnurile Gemene.

Stăteam împietrită pe scări, alături de prietena mea, Andreea. Ne uitam una la alta și ascultam detalii care păreau desprinse dintr-un film horror.

Au urmat ore și zile în care televiziunile au difuzat, în buclă, imaginile prăbușirii turnurilor. Atunci, terorismul a căpătat pentru mine o reprezentare vizuală. Nu mai era doar un cuvânt pe care îl auzeam la știri. Avea imagini, oameni, chipuri, clădiri care se prăbușeau.

La mai bine de 20 de ani de la atentate, am ajuns la Memorialul și Muzeul 9/11.

„Cutremurător” este un cuvânt prea mic pentru ceea ce simți când pășești în interiorul muzeului.

Afișele cu chipurile celor dispăruți. Hainele victimelor. Poveștile salvatorilor și ale supraviețuitorilor. Imaginea emblematică a omului care se aruncă în gol. Mesajele vocale lăsate de rude și prieteni celor aflați în avioane.

Toate te copleșesc.

Te lasă mut mult timp după ce ieși din muzeu.

Două povești au rămas cu mine.

Omul cu bandana roșie

În dimineața zilei de 11 septembrie 2001, Welles Remy Crowther, în vârstă de 24 de ani, se afla la etajul 104 al Turnului de Sud al World Trade Center. Lucra ca trader de acțiuni la Sandler O’Neill & Partners. Când primul avion a lovit Turnul de Nord, și-a sunat un prieten și i-a spus că intenționează să ajute.

La scurt timp, tragedia a lovit și clădirea în care se afla. Zborul 175 a intrat în Turnul de Sud, lovind zona etajelor 77–85.

În mijlocul fumului și al haosului, Welles și-a pus peste gură și nas o bandană roșie, pentru a se proteja de fum. Avea experiență ca pompier voluntar și și-a folosit pregătirea pentru a-i ajuta pe cei din jur.

A găsit singura scară despre care se știe că a rămas practicabilă și a început să-i conducă pe supraviețuitori spre ieșire. A ajutat oameni răniți și speriați să coboare. La un moment dat, a luat în spate o femeie grav rănită și a coborât cu ea pe scări.

Când grupul a ajuns la un etaj unde fumul părea mai puțin dens, Welles s-a întors pentru a-i ajuta pe ceilalți.

S-a întors în clădire pentru cei care încă aveau nevoie de ajutor.

În martie 2002, rămășițele lui Welles Crowther au fost găsite în ruinele Turnului de Sud.

Două luni mai târziu, The New York Times a relatat mărturiile unor supraviețuitori despre un tânăr curajos care îi ajutase să scape. Nu-i știau numele. Îl țineau minte după un singur lucru: bandana roșie pe care o purta peste față.

Când supraviețuitorilor li s-a arătat fotografia lui Welles, l-au recunoscut.

Era „Omul cu bandana roșie”.

Bandana nu era doar un obiect pe care îl folosise în acea zi. Welles obișnuia să poarte una, iar după 9/11 părinții lui au găsit mai multe bandane roșii în apartamentul său.

Una dintre ele se află astăzi în colecția Muzeului Memorial 9/11, donată de familia sa.

Welles Crowther avea 24 de ani.

În acea dimineață, s-a întors pentru ceilalți.

Iar pentru mulți dintre cei care au supraviețuit, chipul lui a rămas legat pentru totdeauna de o bandană roșie.

Mesajele lăsate pentru Mark Bingham

În dimineața zilei de 11 septembrie 2001, Mark Bingham călătorea de la Newark, New Jersey, spre San Francisco, la bordul zborului United Airlines 93.

La scurt timp după ce avionul a fost deturnat, Mark a reușit să vorbească cu mama sa, Alice Hoagland, fostă însoțitoare de bord. A sunat-o de la telefonul de la bordul avionului și i-a spus că avionul fusese deturnat.

Conversația a durat mai puțin de trei minute.

După ce au fost întrerupți, Alice a încercat să-l contacteze din nou. Între timp, văzuse la televizor informațiile despre atacurile de la World Trade Center și înțelesese cât de gravă era situația.

I-a lăsat două mesaje pe telefonul mobil.

În ele, Alice îi spunea că teroriștii intenționau probabil să folosească avionul pentru a lovi un obiectiv de la sol și îl îndemna să încerce, împreună cu ceilalți pasageri, să preia controlul asupra avionului.

Între timp, prietenii și familia lui au început și ei să-l caute.

Unii știau că Mark călătorea în acea zi. Alții îl sunau pur și simplu pentru că nu știau ce se întâmplase și voiau să afle dacă era bine.

Telefonul lui a continuat să primească mesaje.

În total, au fost recuperate 44 de mesaje vocale lăsate pe telefonul lui Mark în acea zi și în zilele care au urmat.

44 de încercări de a ajunge la un om despre care, la început, nimeni nu știa dacă mai era în viață.

Erau mesaje de la familie, prieteni, colegi de rugby, colegi de serviciu și oameni care îl iubeau.

La început, unii îl sunau doar ca să vadă dacă este bine.

Apoi, pe măsură ce orele treceau și adevărul devenea imposibil de ignorat, mesajele s-au schimbat.

Nu mai erau doar întrebări.

Erau încercări de a ajunge la un om care nu mai putea răspunde.

Cele două mesaje lăsate de Alice Hoagland fac astăzi parte din colecția Muzeului Memorial 9/11, donate de ea în memoria fiului său.

Nu sunt doar niște înregistrări telefonice.

Sunt vocile unor oameni care, în acea zi, încercau să-i spună lui Mark că îl iubesc, că se gândesc la el și că speră să fie bine.

Într-un moment în care lumea se prăbușea, oamenii continuau să sune.

Să caute.

Să spere.

Să spună „te iubesc” fără să știe dacă cineva mai putea auzi.