Dragi veri francezi

Cristina Comencini, realizatoare, scenarista și scriitoare italiană a publicat o emoţionantă scrisoare deschisă.

„Dragi veri francezi, dacă putem supraviețui, mai trecem un test : acela de a rezista unul cu celălalt, într-un spațiu limitat, iar pentru cei singuri, de a rezista în solitudinea lor. Cuplurile cu sau fără copii, femeile și bărbații singuri, stau închisi în casele lor…în cazul în care reușesc să rămână împreună, să se bucure, încă, de compania reciprocă sau de singurătate,timp de o lună.

Decretul guvernamental spune că putem ieși la o plimbare, dar numai cu cei care deja locuiesc cu noi, nu cu prietenii sau rudele care sunt în alte case. Nu ne mai putem bucura de cinematografe, teatre, nici concerte, muzee, restaurante, birouri, școli și universități. Doar un singur membru al familiei poate merge la cumpărături. În fața supermarket-urilor, există cozi de oameni tăcuți care poartă mască, iar fiecare persoană trebuie să fie la un metru distanță una de cealaltă. La fel și la farmacii. Mulți dintre noi s-au gândit la Decameron-ul lui Boccaccio din 1350, unde oamenii care au fugit de ciumă, acel grup de tineri, șapte femei și trei bărbați care s-au refugiat în afara zidurilor din Florența, ca să treacă timpul, spuneau povești, substituind lumea reală aflată în colaps, unei lumi imaginare.

Alții recitesc Ciuma lui Albert Camus sau pagini din Logodnicul lui Alessandro Manzoni, care descrie o altă plagă, aceea din 1630, în timpul căreia toți nobilii care au putut, au fugit din Milano, așa cum se întâmpla în aceste zile, când orașul a fost clasificat ca „zonă roșie“. Ca și cum am putea scăpa fără urmări sau indiferenți de soarta celor cu care intrăm în contact. Jurnaliștii scriu că nu ar trebui să ne plângem și să ne reamintim ce s-a întâmplat cu părinții noștri în timpul războiului. Alții dau vina pe tineri că nu respectă regulile și că ies noaptea în oraș. Au impresia poate de invincibilitate și că doar vârstnicii se pot îmbolnavi. Un actor italian de o anumită vârstă a întrebat dacă nu ar fi mai bine pentru ei să moară toți bunicii, simultan. Ne-am dori că poeții să vină în casele nostre și să ne spună versuri. Internetul nu a fost niciodată atât de important. Sesiunile de chat între prieteni și membrii familiei sunt suprasolicitate.

În zilele în care s-au închis toate, am schimbat mii de gif-uri și imagini amuzante despre virus, videoclipuri amuzante din filmele vechi. Acum, atmosfera este grea, vom rămâne în tăcere – cu ordinea dată de guvern: « Nu se mișcă! »
Pare simplu.

Într-una dintre cele mai amuzante postări, am citit: „Nu se întâmplă în fiecare zi a salva Italia stand în pijamale.“ Râdem. Dar nu este râsul nostru.

A venit momentul adevărului, pentru cuplurile care locuiesc împreuna dar nu se mai iubesc, pentru cei care credeau că se iubesc, pentru cei care trăiesc împreună de o viață, cei care se iubesc de puțină vreme,pentru cei care au ales să trăiască singuri pentru gustul libertății sau pentru că nu au avut altă opțiune, pentru copiii care nu mai au școală, pentru tinerii îndragostiti care doresc, dar nu se pot întâlni …

Toți suntem « obligați » să ne inventăm o viață nouă, să ne simțim aproape, chiar dacă suntem departe unul de altul, pentru a rezolva, prin chat-uri, un sentiment pe care îl evităm cu orice preț: plictiseala și orele goale – sau strigătele copiilor blocați la domiciliu.

Aș numi,această „întâmplare”, înainte de toate : O PROBĂ DE ADEVĂR

Filme pe Netflix, Amazon, Google, serii televizate… petrecem multe ore în fața televizoarelor, sau aplecați deasupra laptop-urile noastre. Dar, ne saturăm, nu mai putem, ridicăm capul și descoperim o mulțime de lucruri, că de exemplu fiul(fiica) despre care credeam că este încă un copil a devenit tânăr(a), între timp, și nu ne-am dat seama.

Curățăm frenetic casele, curățăm frigiderul, punem cărțile în ordine – apoi facem o pauză și observăm că, în curte, cireșul este în floare. Rămânem o jumătate de oră să-l privim și avem impresia că nu l-am văzut niciodată, cu adevărat, pâna acum. Trimitem compulsiv mesaje ca să nu ne simțim singuri și un apel telefonic poate dura o jumătate de oră, ca atunci când eram mici și erau alte vremuri și ne plăcea să facem dragoste la telefon. De asemenea, se întâmplă ca un prieten să spună: „Poate că mâine putem merge la plimbare împreună, în timp ce vom sta la un metru distanță, ce crezi?”, iar ideea îți crează un fior de plăcere interzisă.

Trăim momente din cotidian pe care le-am mai trăit, doar că ele ne par diferite deoarece totul s-a inversat: obiectele și oamenii au devenit vizibili, iar obișnuința s-a disipat, «obișnuitul stupefiant », cum îl numește Proust, « care ascunde aproape întreg universul ».

Dragi veri francezi, sper că acest lucru să nu vi se întâmple sau, dacă ar trebui să se întâmple, să ramâna o experiență de neuitat vreodată. Mâine, când ușa casei se va redeschide și noi vom alerga să recuperăm timpul pierdut, lucrurile și oamenii de care ne-a fost dor, și că doar în vis și în artă va rămâne imaginea inversată aceea ce am trăit, un alt strat va acoperi zilele noastre. Să nu uităm, odată depășit golul, plictiseala și frica, că nu a fost „doar” un vis“.