EFECTUL P (54)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

În acel ultim an al muncii sale la Institut, l-am însoţit la un congres internaţional peste hotare. Ca să pot participa la dezbateri, a fost, nevoie să mi se atribuie o altă calitate decât cea de jurnalist pentru că ataşaţii de presă n-aveau acces la toate întâlnirile. Am fost acolo sub numele de „consilier ştiinţific” şi atât prezenţa mea cât şi absenţa confraţilor mei de la unele dezbateri s-a datorat insistenţelor lui Poolo. Dacă mie mi-a făcut acest hatâr pentru că între noi s-a stabilit între timp o adevărată osmoză, el având realmente nevoie de mine, pe ceilalţi ziarişti a încercat să-i alunge fiindcă acel congres trebuia să fie ultima încercare din partea sa de a se stăvili deocamdată teletransportul. Nu cred că vei putea abandona un lucru care în ultimă instanţă ţi se datorează ţie, i-am spus.

Instalat confortabil într-un fotoliu din camera sa de hotel, Poolo făcea eforturi pentru a compune o problemă feerică de şah, punând pe tablă trei nebuni de câmpuri albe şi o herghelie de nouă cai.

— Acum, pentru că am în faţă o tablă de şah, am să-ţi răspund cu două exemple din acest domeniu: Morphy şi Fischer, doi titani ai acestui joc, au părăsit pentru totdeauna sala de concurs, după ce au dominat categoric orice competiţie a vremii lor. Şi câte eforturi nu s-au făcut pentru a fi readuşi să joace!

Era genul tipic de diversiune a lui Poolo. Dar cu mine aşa ceva nu mai ţinea. I-am adus aminte că nu văd legătura cu cele ce l-am întrebat.

— Bine, a conces el, să spunem atunci că eu nu mai am timp şi că trebuie să mă grăbesc spre alte preocupări. Dacă m-aş fărâmiţa n-aş mai realiza nimic.

— Dar tu ai un adevărat cult în a te fărâmiţa…

— Nu-i adevărat! Eu lucrez tot timpul! Dar „un singur om nu-şi poate ajuta şi nici salva contemporanii; poate doar arăta că vor pieri”, cită el din nou din Kierkegaard şi căzu pe gânduri ca şi cum brusc i s-ar fi relevat un lucru extrem de important. Nu mai ştiai când pozează şi când e sincer.

Am încercat să-i aduc aminte cât de mult îi place să-şi piardă vremea cu tot felul de ziarişti, cu un auditoriu întâmplător dispus să-l asculte ore în şir, cu femei care nu-i dădeau nicio speranţă. Dar el nu mă lăsă ca să continui, mişcând atotştiutor din mâini şi afişând mina aceea de bunic înţelept.

— Fiecare lucru depinde de cum eşti pregătit să-l priveşti. Poţi crede orice prostie dacă vrei s-o crezi. Dar această atitudine nu trebuie să fie neapărat conştientă: în fond, o atitudine o ai oricum. Eu însă ştiu de ce n-am să mai trăncănesc de cele ce se vorbesc aici. Dealtfel, într-un sens, lucrurile îşi vor pierde actualitatea.

Poolo avea o memorie uimitoare: ceea ce am discutat în continuare avea să apară aproape cuvânt cu cuvânt într-un articol pe care l-a publicat câteva săptămâni mai târziu. Punând în gura mea diferitele păreri din public, Poolo notă că la acel congres, pentru că nu s-a putut ajunge nicicum la o unitate de vederi, discuţie au început să divagheze. Puţinele cunoştinţe de psihotronică pe care le aveam unii dintre noi ne dădeau iluzia că ne aflăm mai degrabă la un congres de parapsihologie. Eu mi-am exprimat cu voce tare această părere, dar cineva mi-a replicat că, de fapt, era ştiinţifică pe care se pare că o deschide Poolo se apropie de psihotronică. Acel element uman, de pildă, pe care încearcă să-l înglobeze în ecuaţii alături de constante şi necunoscute nu este decât o încercare de depăşire a elementelor ipotetice ale diferitelor ramificaţii ale respectivei ştiinţe. Da, dacă arta ştiinţifico-fantastică este prelungirea parapsihologiei (!), atunci şi ştiinţa lui Poolo poate fi numită câteodată şi aşa, aş fi admis eu. Depinde de produsul acela ştiinţifico-fantastic, mi s-ar fi replicat. Nu-i vorba de o evaluare strict calitativă, aş fi continuat. Nu mai ţin minte ce mi s-ar fi răspuns. În realitate, eu n-aş fi ştiut să duc mai departe ideea, nefiindu-mi deloc limpede gradul în care psihotronica a pătruns sau nu şi în preocupările lui Poolo. Nici faptul că l-am sondat pe el însuşi nu m-a ajutat prea mult, pentru că Poolo, informat ca în toate, mi-a ţinut un discurs despre unele ipoteze care mie mi se păreau nu numai străine, ci chiar obositoare, din cauza acumulării lor prea bruşte, discurs care nu-mi lămurea nici întrebarea. Pe deasupra, mi-a povestit, de pildă, despre faptul că în natură există o simetrie tulburătoare şi că multe fenomene au putut fi descoperite folosindu-se indiciile acestei simetrii: unui element subatomic pozitiv îi corespunde unul negativ, unui mediu consumator de oxigen îi corespunde unul formator de oxigen şi aşa mai departe. Ştiinţa a reuşit să fixeze un tablou al acestei simetrii, stabilind extremele, şi lăsând centrul gol sub forma unor pete albe. Ce se află acolo? Fenomene încă necunoscute de om, fenomene insesizabile. Cu ajutorul simţurilor noastre sau al protezelor lor, prelungindu-le tehnic. Ce-ar însemna tocmai noul care renaşte dacă viaţa ar primi alte dimensiuni, dacă ar pătrunde cuminte în formule şi dacă ar…

— S-ar restructura preceptele morale, l-am întrerupt, dar nu s-ar schimba realitatea fizică, exceptând bineînţeles respectiva prelungire a vieţii, dacă ar fi să acceptăm…

— Nu înţelegi, mi-a spus, şi avea dreptate. Aşa că urmăream fascinat dansul cailor săi zburători de pe tabla de şah pe care o avea în faţă şi cu care se ocupa în timp ce-mi spunea lucrurile acestea.

De câte ori îmi amintesc de paharul acela cu vin otrăvit pe care l-a băut până la fund, îmi revin în memorie toate cuvintele pe care le-a rostit în seara aceea, culoarea costumului său, modelul cravatei pe care o purta. Îmi amintesc perfect totul, cred că pentru că n-am trăit atunci − în clipele acelea − niciun sentiment, cred că de aceea îmi pot aminti şi acum totul atât de clar.