EFECTUL P (64)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Ca o urmare a multelor sale relaţii, într-o zi mi-a propus să-l însoţesc pentru două săptămâni undeva în munţi, într-un loc „în care nu vom fi bătuţi la cap de nimeni”, unde el va putea lucra în linişte, iar eu îmi voi putea termina cartea pe care, am amânat de atâta timp s-o predau editurii. (Trebuie spus că pentru prima oară în decursul lungii noastre prietenii, Poolo era cel prevenitor în ultima vreme, în timp ce eu eram cel care „primea”. De la moartea Liei, rolurile noastre se inversaseră în această privinţă şi asta mă face să cred că Poolo avea totuşi nevoie de mine, dacă se străduia el să fie drăguţ. Eu mă plânsesem că datorită lui nu reuşeam să mă achit nici măcar de obligaţiile ferme editoriale şi el, plin de pocăinţă, se grăbea să mă stimuleze, pe cât putea.) Da, simţeam nevoia de o schimbare, o vacanţă undeva la munte, într-un loc ferit, avea să-mi facă bine. Am acceptat. Am acceptat bineînţeles nu din acest motiv. Aş fi acceptat oricum, chiar dacă pentru a putea pleca împreună cu Poolo ar fi trebuit să renunţ la lucruri vitale pentru mine. Am acceptat pentru că nu mai puteam să mă rup de el şi pentru că soarta mea depindea deja de prea multă vreme de complicatele noastre relaţii, iar pretextul pe care l-am găsit pentru a-l însoţi, nu era decât un simplu pretext. Este însă adevărat că am făcut mult caz de acest pretext, că am refuzat la început să merg, motivând că nu îmi surâde deloc să dârdâi într-o cămăruţă de cabana sau să trebuiască să pun la fiecare două minute câte un lemn ud pe foc. Poolo m-a asigurat că vom avea tot confortul, că vom avea mai mult confort chiar decât acasă, că nu va trebui să facem o călătorie prea obositoare, că voi găsi acolo mâncare de dietă şi câte şi mai câte. Mă cam enervau asigurările sale în primul rând pentru că nu le dădeam crezare şi în al doilea rând pentru că eram conştient că nu joc decât o comedie proastă, de vreme ce tot eram hotărât să merg în orice condiţii cu el. (O recluziune cu Poolo, mi-am zis, nu poate fi decât cadrul ideal a celor ce s-au amânat de atâta timp.)

Şi m-am dus. Numai că şi de data asta a avut perfectă dreptate. Vila în oare ne-am mutat era situată într-un loc încântător, aparţinea unui ştab şi ne oferea o linişte exemplară, fără a exista pericolul de a fi deranjaţi de vreun musafir nepoftit sau de telefoane sâcâitoare. Beneficiam acolo de tot ce ne doream: de la bazin acoperit până la sală de sport, de la bucătărie franţuzească până la frizerie. Din punctul de vedere al decorului, cred că aşa trebuie să arate raiul. În privinţa aceasta sunt obligat să recunosc că reprezentările mele în legătură cu acel teritoriu al păcii veşnice sunt influenţate de cărţile pe care le-am citit şi de pânzele cu această temă pe care le-am admirat. Or, în aceste opere decorul este încântător, dar oamenii nu prea par pătrunşi de pacea celestă, ei având încă porniri arzătoare care în niciun caz nu se potrivesc cu liniştea împăcată la care ne-am aştepta. „Probabil că pentru un om viu raiul nu este rai decât până ce ţine surprize. După aceea el continuă să trăiască de parcă n-ar fi părăsit niciodată teritoriul pământean pentru care a fost făcut. Omul nu se adaptează la condiţiile raiului, ci adaptează condiţiile raiului la natura sa fundamentală, aşa cum face mereu cu toate decorurile în care este azvârlit să trăiască, sau să moară” ca să citez tot din Poolo^*. Vreo trei zile am fost buimăcit. Totul era nemaipomenit: era prea nemaipomenit. În prima seară am stat pe o terasă suspendată deasupra unei prăpăstii, am sorbit din nişte pahare înalte de cristal un lichid limpede ca şi cristalul însuşi, am admirat peisajul care se ridica în faţa noastră şi care trecea cu repeziciune de la culorile cele mai vii până la matul confundabil cu neantul în care se pierdea, am privit undeva sub noi către un luminiş de pădure în care cerbi adevăraţi trăiau de parcă nu ne-am fi aflat la câteva sute de metri de ei, ne-am uitat prin lungi binocluri aflate la îndemână, fixate de balustrada de lemn a terasei şi agăţate în aşa fel încât le puteam folosi fără a fi nevoiţi să ne sculăm măcar de pe scaunele noastre şi am văzut aproape, la o întindere de mână, imaginile pe care de obicei suntem siguri că nu le putem zări decât la cinematograf sau în marile reviste colorate. A fost singura perioadă în care raiul a fost şi în noi, nu numai în jurul nostru, când nu mă deranja nici măcar discursul savant pe care mi-l ţinea Poolo, începând cu semnificaţia teraselor şi a balcoanelor în arhitectura şi cultura antică până la problemele cele mai încurcate de refracţie a luminii în ocheane, temă interesantă aşa cum o punea Poolo pentru că el nu se referea la simple legi ale fizicii, ci vorbea despre semnificaţia apropierii şi îndepărtării obiectelor faţă de un punct care rămâne constant şi faţă de care relaţiile schimbându-se, se schimbă indirect şi locul său relativ, care se desparte astfel de poziţia sa absolută. Şi chiar dacă subiectele sale nu se mai terminau, încă nu mă enerva turuiala lui nesfârşită şi faptul că spiritul său nu este în stare să admire în linişte un peisaj şi să lase tăcerea înfiorată a naturii să-l înconjoare. Încă nici nu-l suspectam că nu este capabil să admire frumuseţea pură fără a fi tentat s-o distrugă prin veşnicele sale explicaţii. Raiul mai sălăşluia în mine. Nu ştiu dacă şi în el. Este, dealtfel, destul de greu să-ţi imaginezi diavolul cântând la liră, simţind că-l mănâncă omoplaţii în timp ce-i cresc aripile îngereşti. Poolo se simţea acolo, chiar şi în acele prime zile, la fel ca în orice alt punct al universului în care se născuse. Uitasem şi gândurile foarte concrete cu care venisem aici.