
Pornim de la declaraţia dumneavoastră recentă, conform căreia Elena Udrea a fost „plantată” în apropierea lui Traian Băsescu. Urmează întrebarea logică, cine a plantat-o?
Eu am mai vorbit despre lucrurile acestea în mai toate intervenţiile mele publice. Declaraţiile nu au pornit în nici un caz de la o informaţie strict secretă, care să vină din zona instituţiilor de securitate în care am activat temporar. Ele au fost şi sunt o observaţie personală, pe care am ţinut să o aduc la cunoştinţa opiniei publice, cu privire la nedumerirea mea faţă de prezenţa acestei doamne în anturajul preşedintelui României. În timp, s-a confirmat faptul că până la urmă – şi asta este trist – preşedintele României este foarte posibil să fie el însuşi folosit de o reţea de interese care activează de mai mult timp, şi care ar fi putut ajunge până în preajma sferei de influenţă a domniei sale. Omul de legătură poate fi chiar favorita politică a lui Traian Băsescu. De ce? Pentru că Elena Udrea se regăseşte practic în apropierea mai-marilor puterii, de prin 2000 încoace. Este vorba despre grupul pe care chiar presa l-a prezentat ca fiind unul de interese mai mult sau mai puţin legitime, Bittner-Petrache-Cocoş, grup din care şi Elena Udrea făcea parte, ca soţie a domnului Cocoş. Ceea ce ştim noi, cetăţenii simpli, este că, indiferent de alternanţele la putere, familia Udrea-Cocoş a continuat să prospere în România. Întrebarea pe care toată lumea şi-a pus-o este ce căuta doamna aceasta acolo, la Cotroceni, în condiţiile în care înainte nu ar fi dat dovadă de interes politic expres ori, cu atât mai mult, de vreun talent politic dornic de afirmare, nereperat până atunci.
Putem vorbi despre o asemănare între cuplurile Monica Lewinsky – Bill Clinton şi Elena Udrea – Traian Băsescu?
Eu unul nu voi merge niciodată pe linia aceasta a unei relaţii de natură intimă între cei doi.
Nu vorbesc de nici o relaţie de natură intimă, vorbesc despre un personaj care este „plantat” în zona preşedintelui, pentru ca acesta din urmă să poată fi oricând şantajat şi la comandă, debarcat.
În America, scandalul Monica Lewinsky are o conotaţie de scandal sexual, de care toată lumea a auzit. Nu am să intru niciodată în astfel de suspiciuni legate de Băsescu-Udrea, chiar nu mă interesează. Ce mă interesează este însă ceea ce poate genera prezenţa doamnei Udrea în apropierea preşedintelui ţării, şi anume o reţea de „famiglie” care ar duce foarte departe, până la a acoperi zone şi paliere din economia românească la care nu ne aşteptam. Investiţiile familiei Cocoş în diferite sectoare ale economiei se pare că sunt nu numai de succes, dar parcă sunt şi privilegiate.
După momentul plecării dumneavoastră de la Cotroceni, Elena Udrea a avut o ascensiune fulminantă. Declaraţiile dumneavoastră nu sunt cele ale unui om invidios?
Nu, nu, nu am de ce. Când eu am plecat de la Cotroceni, am plecat pentru că am fost nominalizat de preşedinte şi promovat prin Parlament într-o postură mult mai onorantă decât cea de consilier prezidenţial. Eu n-am avut niciodată divergenţe directe cu Elena Udrea. Dimpotrivă, când ne întâlneam, ne priveam zâmbind distant şi precaut, şi nimic mai mult.
Totuşi, imediat după episodul SIE, Băsescu v-a etichetat drept un „om slab”.
Asta este altă poveste. Eu şi doamna Elena Udrea nu am avut niciodată nimic de împărţit. De altfel, la Cotroceni, în perioada de început a noului preşedinte Băsescu existau – clar – două tabere ale consilierilor: una, reprezentată de oameni cunoscuţi şi relativ apreciaţi, vorbim de Andrei Pleşu, Renate Weber, Adriana Săftoiu, eu însumi – oameni de bună-credinţă, cu pregătire de specialitate şi cu notorietate în media. Şi mai era un grup de consilieri pe care nu i-am cunoscut niciodată şi care apăreau în jurul Elenei Udrea, oameni precum doamna Andreescu, dacă îmi aduc bine aminte. Nu am avut niciodată legături de prietenie cu aceştia, pentru că evoluam pe culoare clar separate.
Deci celălalt grup de consilieri a câştigat în defavoarea consilierilor cu „ştaif”. În acest caz, cine a fost cel slab? Putem vorbi despre un preşedinte slab, în această situaţie?
Este absolut evident lucrul ăsta, din punctul meu de vedere. Preşedintele a fost slab în opţiunea sa pentru grupul de consilieri reprezentat de doamna Udrea. De ce? Din perspectiva marketingului politic, iniţial el a avut nevoie de nume mari, de o echipă credibilă la Cotroceni, imediat după câştigarea alegerilor. Mai apoi, în momentul în care lucrurile au început să se aşeze pentru dânsul, Băsescu a preferat – probabil din slăbiciune sau din raţiuni care mie mi-au scăpat mereu – această echipă mult mai restrânsă şi mai „aplicată”, din punct de vedere economic. Era o alegere care depăşea înţelegerea mea cu privire la ceea ce însemna funcţia de consilier prezidenţial.
Deci nu vorbim numai de slăbiciunea preşedintelui, vorbim şi de intenţia acestuia, pentru că se conturează clar o intenţie de a intra în afacerile grupului Udrea.
Aici e marea mea întrebare. Lumea a crezut că – atunci când am vorbit despre doamna Udrea cum că ar fi fost într-adevăr adusă în apropierea preşedintelui, pentru a-l influenţa – eu îl atac pe Băsescu, ca şi cum aş avea eu ceva cu el, personal. Câtuşi de puţin! Dintr-o veche loialitate care încă mai pâlpâie pentru instituţia în sine, aceea de Preşedinte al României, consider – personal – că Băsescu poate fi folosit de cercul Udrea-Cocoş. Doar aşa, acest cerc, această reţea, cu toate ramificaţiile ei, se foloseşte de poziţia conferită doamnei Udrea de către preşedintele ţării. Şi atunci, nu ştiu cine câştigă din toată povestea asta.
Dar nu se ajunge în aceeaşi situaţie ca pe vremea lui Ceauşescu? Când Ceauşescu era „băiat bun” şi nu ştia nimic, iar Leana era scorpia?
Nu aş putea spune că Băsescu e un băiat bun. Departe de mine. Este un om deştept, unul dintre oamenii cu care e greu să te pui în ceea ce priveşte isteţimea politică. E ceva unanim recunoscut.
Dar, totuşi, nu ajungem în situaţia în care săracul băiat deştept este folosit de un grup de interese?
Nu ştiu cu exactitate dacă este folosit, pentru că situaţia aceasta poate fi comentată din mai multe unghiuri. Dacă e folosit, dacă e şantajat, dacă este ţinut într-un fel oarecare de servicii reciproce, lucrurile acestea nu am cum să fie dezvăluite şi nu vor fi niciodată descoperite, este practic imposibil. Dar scopul meu nu este acesta, ci să atrag atenţia asupra puterii foarte mari pe care o are familia Cocoş-Udrea, în sistemul deciziei la vârf, în România. Aduc în atenţie excelentele investigaţii de presă referitoare la acest subiect care, într-o ţară democratică, ar fi trebuit să fie parte a luptei anticorupţie, dusă de instituţiile îndrituite ale statului. Şi din punctul acesta de vedere, nu-mi rămâne decât să cred că instituţiile statului nu vor putea merge până-ntr-acolo încât să valideze legalitatea imperiului economic pe care îl construiesc de ani şi ani de zile Elena Udrea şi Dorin Cocoş, alternând putere după putere. Or, dacă dânşii cumva reprezintă o familie specială, să ni se spună şi atunci, să trăiţi! Le ridicăm muzee, le facem loc în altarul bisericilor şi nu ne mai gândim suspicios la ei, pentru că această familie înseamnă că e una specială în rândul familiilor din România. Poate ni se va propune un model de familie modernă română, cum este cuplul Udrea-Cocoş. Şi atunci, ne consolăm cu gândul că familia Udrea-Cocoş are tot dreptul să facă ceea ce face. Dar datoria noastră, a politicienilor din opoziţie, este să întrebăm deschis, de ce totuşi în România marile afaceri se pot face numai „cu dedicaţie”?
S-a tot vorbit în decursul anilor de serviciile secrete care au pus politica românească la cale. Ce putem spune la ora asta? Că Traian Băsescu a „încălecat” serviciile secrete sau invers?
Personal, consider ca niciodată nu vom şti – în această lume a umbrelor, care trebuie să rămână a umbrelor! – cine sunt păpuşarii şi cine, marionetele.
Ca o părere personală, din ceea ce aţi văzut vizavi de relaţia lui Traian Băsescu cu serviciile secrete. Comanda este la Preşedinţie? Sau există un soi de relaţie tacită de neagresiune?
Relaţia de neagresiune, pe care aţi observat-o corect, vine din însăşi datoria pe care o au serviciile de informaţii faţă de decidentul politic. Este ştiut că – în societăţi cu regim semiprezidenţial abuzat, cum este România – ofiţerul de informaţii serveşte direct, prioritar, instituţia prezidenţială, prin reprezentantul acesteia, ales democratic. Când acest om, preşedintele ales, nu va mai fi reprezentantul insituţiei prezidenţiale şi nu va mai ocupa acest loc, oamenii din munca de informaţii nu-i vor mai spune niciodată „preşedintele meu” şi nu-l vor mai servi, ca beneficiar legal al serviciilor naţionale de informaţii. Oamenii din sistemul de securitate lucrează pentru puterea aleasă în mod democratic, în interesul naţional. Şi bineînţeles că vor face acest lucru, până când alte alegeri politice vor pune pe altcineva în loc. Ceea ce însă rămâne sub semnul întrebării este în ce măsură decidentul politic abuzează, sau nu, de aceste informaţii. Şi asta nu mai e vina sistemului de informaţii. Aşa că încrengătura de interese despre care vorbim este foarte greu de depistat şi mai apoi de dovedit. Cert este un lucru: serviciile de informaţii acţionează şi merg înainte după cum este decis prin agenda de priorităţi de securitate a României, adoptată prin CSAT, şi mai nimic mult. Aici ne situăm. Anume într-o imposibilitate de a arăta cu degetul spre o vinovăţie reală a cuiva, sau spre una exclusivă, în relaţia preşedinte – servicii secrete.
Nu se poate face lumină, dar putem sesiza o paralelă. Elena Udrea se „descurcă” indiferent de oamenii aflaţi la putere, de partidul politic aflat la putere. La fel văd că se întâmplă şi în cazul serviciilor secrete. Vor face şi acestea la fel, indiferent de rezultatele alegerilor?
Da, uneori serviciile de informaţii, în special cele din Est, au tendinţa de a rămâne stat în stat. Eu încă sper ca reforma din serviciile de informaţii despre care s-a tot vorbit la noi şi ale cărei rezultate se lasă aşteptate să fie una reală. Până una alta, ce observ este o încetinire serioasă, de pildă, a luptei împotriva corupţiei, de care sunt responsabile în foarte mare măsură aceste servicii. La fel, este direct responsabil şi spionajul românesc de o parte din rezultatele politicii noastre externe.
Demisia a fost o opţiune personală sau a fost impusă de la Cotroceni?
Am ţinut foarte mult cont de ce mi-a spus preşedintele, era absolut firesc. Numai că acest scandal al interceptărilor putea fi atenuat prin adoptarea pachetului de legi al securităţii naţionale. Dacă nu aş fi avut eu însumi credinţa că trebuie să plec, evident că nu l-aş fi ascultat pe preşedinte. Dar dânsul mi-a întărit ideea că într-adevăr ar fi mai bine să plec dintr-un loc în care nu pot să clarific problema interceptărilor, spre beneficiul direct al instituţiei pe care tocmai o părăseam, în martie 2007.
Să înţeleg că v-a declarat „slab” în momentul în care nu aţi acceptat să fiţi un „om de paie”.
Asta, cu siguranţă! Şi fosta mea soţie mi-a atras atenţia ca nu cumva Basescu să se transforme din partener într-un şef abuziv, interpus peste SIE.
După 2004, aţi crezut că s-a instalat democraţia definitiv. Cât a durat această percepţie?
Până când a trebuit să iau decizia de a-mi da demisia de la conducerea SIE, împins şi cu mare nerăbdare de la spate de Traian Băsescu.
Înseamnă că am depăşit termenul de douăzeci de ani stabilit de politologul Silviu Brucan imediat după revoluţie.
Da, acum intrăm într-un soi de supliment brucanian, care sper totusi să dureze cât mai puţin. E o lecţie pe care eu am învăţat-o pe propria piele, venind din zona civilă şi intrând în zona informaţiilor. Ştiam atunci, cred încă în acest lucru, că, prin bun-simţ şi atitudine civică, serviciile româneşti de informaţii pot fi adaptate la o societate deschisă. N-am reuşit atunci, din interior, când am fost directorul spionajului romanesc. Personal, voi continua să caut să salvez de la suspiciune şi „băltire” un sistem naţional de informaţii grav ameninţat de ingerinţele politice active din zilele noastre.
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.