Elisabeta a II-a, un anacronism de care vom avea nevoie

Vremurile grele nasc oameni puternici, oamenii puternici creează vremuri bune, vremurile bune nasc oameni slabi, iar oamenii slabi creează vremuri grele. Poate că nimeni nu a înțeles mai bine asta decât Regina Elisabeta a II-a, în cei 70 de ani de domnie.

La început, urcarea ei pe tronul Marii Britanii nu a fost în cărți. Tatăl ei nu era prinț moștenitor, era George duce de York, însă a devenit regele George al VI-lea după abdicarea fratelui sau, Eduard al VIII-lea, în 1936. Sănătatea șubredă a regelui a făcut ca, înainte de vârsta de 20 de ani, prințesa Elisabeta să-și asume mai multe sarcini regale. În 1952, a revenit ca regină în Marea Britanie, dintr-o vizită în Africa, când George al VI-lea a murit din cauza cancerului pulmonar.

A fost încoronată în 1953, când Europa era în ruine, când în Berlin nu fuseseră înlăturate încă dărâmăturile rămase în urma bombardamentelor de la finalul războiului. Alimentele erau raționalizate pentru britanici, totul era în porții mici, chiar și locuințele (sute de mii de oameni locuiau în containere de fier), iar un nou apartament cu patru camere avea sub 60 de metri pătrați. Încoronarea reginei a eliminat pentru o singură lună acest regim, iar atunci toată lumea a primit cadou jumătate de kilogram de zahăr și 120 de grame de margarină.

Regina Elisabata a II-a s-a născut la amurgul Imperiului britanic și a fost suveranul sub care, în 1956, la Criza Suezului, Marea Britanie a trebuit să recunoască că nu mai este o mare putere globală, a trebuit să-și retragă trupele din Egipt și să marcheze transferul puterii către o America ce nu a vrut de atunci și până acum sa-si asume că joacă rolul imperiului.

Întreaga Europă venea după crunta perioada 1945-1947, cu secetă, producție agricolă dezastruoasă în ”grânarele” din Est și cu o iarna a anului 1947 considerată cea mai grea din ultimii 70 de ani, când cărbunele nu a mai ajuns și a început să fie importat din America, la fel cum Marea Britanie importa alimente din dominioane. Totul se plătea în dolari, în Germania nu funcționa nicio monedă, iar europenii nu aveau ce sa vândă lumii pentru a obține valută forte. Jumătate din importurile britanice veneau din SUA. (Astăzi vorbim despre criza lanțurilor de aprovizionare, despre criza grâului și îngrășămintelor, despre o mare seceta, despre căderea euro în fața dolarului și importuri costisitoare de gaze lichefiate din SUA). Pentru această Europă îndatorată, SUA au lansat atunci Planul Marshall. ”Totul este neîndestulător: prea puține trenuri, tramvaie, autobuze și automobile care să-i ducă pe oameni la lucru in timp util; prea puțină făină pentru pâine fără aditivi pentru cei care muncesc din greu; prea puține semințe pentru culturi și prea puține îngrășăminte; prea puține case si prea puține geamuri de pus la ferestre; prea puțin gaz pentru gătit, prea puțin zahăr, prea puțin lapte pentru sugari și săpun pentru rufe”, descria Foreign Affairs situația din Europa anului 1947.

Regina Elisabeta a II-a a venit pe tronul britanic în faza acută a Războiului Rece, când totul, de la politică, presa și până la cinematografie era atent gestionat pentru a nu promova ideologia comunistă încă atractivă într-o lume occidentală marcată de lipsuri. (Astăzi vorbim de controlul ”narațiunii”). A închis ochii într-o țară în care nu puțini sunt anii în care cei mai mulți nou-născuți se numesc Mahommed și și-a început domnia în perioada unor transferuri de populație nemaivăzute, într-un regat care avea mare nevoie de mână de lucru. A semnat legi pentru stoparea migrației non-europene, din colonii, care astăzi ar fi socotite de-a dreptul fasciste, însă a fost și suveranul sub care s-au dat primele legi severe împotriva rasismului.

A fost suveranul sub care, pentru prima dată în istoria Marii Britanii, oamenii care produceau au devenit cu toții cumpărători, nemaiavând doar lucruri moștenite, obținute prin troc sau lucrate de ei înșiși. În anii 1950, aproape toate veniturile unei gospodarii britanice erau cheltuite pentru necesitățile stricte, dar la finalul domniei Elisabetei a II-a, consumerismul și-a atins apogeul în Regatul Unit și în lume.

Elisabeta a II-a și-a dus misiunea până la capăt. Nu a ales să abdice în favoarea tinerei generații, așa cum au făcut-o regele Juan Carlos al Spaniei (în 2014) sau regina Beatrix a Olandei (în 2013). Într-o lume tot mai narcisistă, inclusiv pentru cei cu sânge albastru, regina s-a opus ”modernizării” monarhiei, s-a opus  transformării vieții familiei regale în ”reality show”, așa cum fac ducele și ducesa de Sussex – Harry și Meghan. ”Făcându-ne să renunțăm la proiectele naționale și sociale care cer sacrificiu și încurajând în schimb obsesiile legate de propria persoană, narcisismul este cea mai rea alegere. Acest narcisism cultivă o formă de individualism bazată pe noțiunile de fragilitate, frică de libertate și dependență psihică de aprobarea autorităților și a celorlalți. Regina este total diferită. Ea a fost în slujba comunității o viață întreaga, iar personalitatea ei este încrezătoare și stoică. Acestea sunt ciocnirile morale și sociale pe care ni le dezvăluie retragerea lui Harry și Meghan. Oi fi eu republican însă în această disputa sunt total de partea Echipei Reginei”, scria, in urma cu un an, Brandon O’Neill, pentru Spiked.

A domnit în timpul celor mai mari transformări sociale și economice cunoscute de Marea Britanie și Europa, dar le-a dat mereu supușilor săi sentimentul continuității și a confirmat definiția patriotismului dată de George Orwell: ”devotament pentru ceva ce este mereu în schimbare dar care, la nivel mistic, pare mereu la fel”.

”Este imposibil să spui despre Regină ceva ce nu s-a spus până acum. Se spune deseori că speranțele unei a doua epoci elisabetane care au însoțit urcarea sa pe tron nu s-au împlinit. Totuși aceste speranțe s-au concretizat într-un mod la care oamenii de atunci nu se așteptau. Supușii ei au atins un nivel de prosperitate care i-ar fi uimit pe cei care au asistat la încoronarea reginei. Există însă un sentiment larg răspândit că unitatea civică a oamenilor s-a degradat, la fel și sentimentul unei cauze naționale.

Însă nu a fost vina ei: noi am fost cei care i-am cerut să-și pună sigiliul și numele pe alegerile pe care noi le-am făcut. Oricare ar fi declinul înregistrat sub domnia ei, nu trebuie să-i purtăm pică pentru asta. Imaginea care va rămâne nu va fi cea a unei tinere și frumoase regine, ci aceea a unei bunici calde sș apropiate, mai degrabă decât o eroină.

Pentru că a domnit mult, a devenit în mod inevitabil anacronică, însă în sensul bun al cuvântului, întruchipând ultimele rămășițe ale virtuții publice ce a dispărut total în ultima vreme. Ar fi putut să se retragă cu decenii în urmă, fără să stârnească comentarii publice; însă a ales să își respecte jurământul până la capăt. În lumea de astăzi, plină de legi pentru piața muncii, pare bizar să spui că ai primit loc de munca tocmai de la Dumnezeu. Însă regina a crezut că trebuie să meargă până la capăt, așa cum a jurat, iar noi cu toții ne bucurăm în sinea noastră că a făcut asta”, scrie UnHerd.

Elisabeta a II-a și-a început domnia când premier al Marii Britanii era Winston Churchill, cel care stătuse la masă cu Stalin și împărțise Europa. Și-a încheiat domnia la două zile după ce a învestit-o premier pe Liz Truss, o conservatoare care a crezut că regiunile ruse Voronej și Rostov aparțin Ucrainei și care pare gata să-și împingă țara într-un conflict pentru controlul stepei est-europene ce durează, sub o formă sau alta, de sute de ani. Războiul Rece anunțat de Churchill însuși pare să se transforme acum într-un nou război – dacă nu un război fierbinte, atunci un război economic dur – pentru generații întregi care nu au cunoscut decât prosperitate, consumerism și narcisism. Churchill l-a cerut britanicilor ”sânge, lacrimi și sudoare” pentru a-l învinge pe Hitler. Liderii politici de astăzi încearcă să ne convingă ca Rusia este Germania nazista de ieri, ca o pace cu Rusia este un nou Munchen 1938, ca Vladimir Putin este noul Hitler, pentru a ne cere măcar lacrimi și sudoare, pe lângă sângele ucrainean.

Reconstrucția Europei după Al Doilea Război Mondial a fost gestionată de oameni care intraseră în politică înainte de Primul Război Mondial. Bătrânii politicieni reprezentau continuitatea. ”Războiul și ocupația au spulberat iluziile noului și modernului din perioada interbelică. Oamenii de stat cu rădăcini dincolo de agitatele decenii interbelice, în epoca încrezătoare de dinainte de 1914, exercitau o atracție deosebită. Prin însăși continuitatea persoanei lor, ei puteau îndulci dificila tranziție de la climatul  politic incandescent din trecutul recent la o eră de transformări fulgerătoare”, scria istoricul Tony Judt.

Regina Elisabeta a II-a a fost până ieri ultimul asemenea reper pentru generațiile contemporane. Spre deosebire de anii 1950, Europa nu mai are acum alți asemenea lideri. Odată cu Regina nu se încheie o epocă, ci începe să dispară până și amintirea acelei epoci. Va mai avea parte de liderii de odinioară o Europă care, din rațiuni așa-zis progresiste, își epurează istoria de figurile cele mai marcante? Cine va conduce Europa prin criza ce urmează și ”resetarea” ce va veni? Vor mai exista lideri care să conceapă echilibrul puterilor ce a adus prosperitatea ultimelor decenii? Vor mai veni generații inovatoare în locul celei prezente, care instituie în  cârdășie cu guvernele un neofeudalism care venerează antreprenori și ingineri ce nu fac decât să miniaturizeze tehnologia lansată în urmă cu decenii? Iar, dacă criza va fi să marcheze următorii zece ani, vor mai exista lideri care să poată transmite idee că atunci când viața devine o luptă începi să înveți cu adevărat să trăiești?

Regele George al II-lea al Marii Britanii a murit în 1760, în toiul Războiului de Șapte Ani, primul ”război mondial” pe care l-a cunoscut lumea. „Politicienii contemporani l-au invidiat pentru că a murit «în liniște perfectă, acasă, fără să sufere, înainte de orice schimbări majore pe front, înaintea unei păci dificile, cu doar două zile înainte de sosirea unei mulțimi de vești proaste»”, scrie UnHerd. ”Nu știm ce vești proaste vor veni după moartea reginei Elisabeta a II-a, însă va trebuie să le facem față fără prezența ei ce ne dădea siguranță, spunându-ne că «în cele din urmă va fi bine». Sperăm că noul rege se va ridica la înălțimea provocărilor. Dumnezeu să-l ocrotească”.