Europa planifică un nou eșec

Guvernul laburist din Marea Britanie, considerat mult mai apropiat de UE decât fostul executiv conservator, a semnat un acord comercial cu Statele Unite care nu va face decât să cimenteze Brexitul și îndepărtarea de UE. Marea Britanie și India au încheiat negocierile pentru un acord comercial. Pe acest fond, Europa și China au amenințat că vor adopta contramăsuri la tarifele comerciale majorate de administrația Trump, iar aceasta poate expune UE riscului de a pierde mult pe plan economic în anul 2025. Mai jos, o analiză a economistului Yanis Varoufakis și a jurnalistului Wolfgang Munchau, într-un interviu pentru UnHerd.

Munchau: Problema europenilor nu este deficitul, ci faptul că au un surplus structural an de an. Germania are un surplus structural de 6-8% din PIB în fiecare an. Dacă nu ar avea acest surplus, Germania ar intra într-o recesiune profundă. Germania nu poate exista fără surplus, pentru că economia germană este una mercantilistă. Ești obligat să ai surplus. Iar asta înseamnă ca altcineva trebuie să aibă deficit. Altfel nu poți respira ca economie. Ce se întâmplă dacă Germania și alte țări UE ar avea deficit? Ar importa produse din alte țări, s-ar dezindustrializa. Firește, putem spune că centrul financiar londonez este prosper, în ciuda faptului că țara se dezindustrializează și că acest model ar putea fi replicat și în alte țări europene. Însă ar apărea o problemă de redistribuire a bogătiei, pentru că ea s-ar acumula doar în centrele financiare. Nu este o problema de PIB, pentru că PIB-ul Marii Britanii, al Germaniei sau al Franței nu arată rău. În schimb, este o problemă de redistribuire, este o problema care nu apare în cifrele PIB-ului ci în viețile oamenilor din centrele industriale care decad.

Varoufakis: Comerțul este reciproc avantajos câtă vreme nu apar dezechilibre structurale. Nu se poate ca mari economii ale lumii – Germania, UE, China, Japonia – să-și creeze modele bazate pe surplus comercial fără a produce dezechilibre structurale la nivel global. Economia trebuie echilibrată importând mai mult pe măsură ce exporți mai mult. Dacă nu faci asta, îți condamni cetățenii la austeritate și îți condamni industria la degradare din cauza investițiilor reduse, totul pentru a face exporturile cât mai competitive.

Munchau: În Europa, toți economiștii influenți spun că trebuie să facem ceea ce am făcut și până acum. Spun că trebuie să exportăm mai mult, chiar dacă nu mai există suficiente piețe de desfacere, așa cum se întâmplă cu tarifele impuse de SUA. Există și un echivalent politic al acestei situații. Este vorba despre toți formatorii de opinie din presa anglo-saxonă care s-au format în era globalizării iar acum refuză să accepte că aceasta se încheie și gândesc în continuare în vechii parametri – că liberul schimb este minunat, că libera circulație a capitalului este totul, că libera circulație a persoanelor este un lucru bun. Oamenii nu mai judecă, iau aceste lucruri ca pe niște axiome. La fel ca și faptul că America susține apărarea Europei. Iar formatorii de opinie și politicienii iau toate acestea ca pe niște axiome, nu mai judecă și ajung astfel să-i critice pe alegători și să interzică partide politice și candidați. Românii tocmai au făcut asta. Marine Le Pen a fost interzisă în Franța. Germanii se gândesc să interzică AfD. Ideea este că liderii sunt atât de prinși în interiorul sistemului încât nu-și dau seama că sistemul nu mai funcționează, nu mai pot vedea pădurea din cauza copacilor.

Ceea ce se întâmplă acum în relația dintre SUA și Europa a fost prevăzut încă din 2025 de fostul șef al Federal Reserve Paul Volker, și nu numai de el. Nu este o surpriză decât pentru liderii politici și economici care au rămas blocați în cadrul unui sistem care se gripează. Schema Ponzi în care aproape 80% din fluxul financiar al lumii se duce în Statele Unite și crește cotele imobiliare și ale bursei nu mai poate continua. Alegătorii au decis deja acest lucru.

Dacă sistemul vechi a expirat, iar actualul haos al tarifelor nu este noua ordine, atunci cum ar trebui să arate noul sistem?

Varoufakis: Pentru echilibrarea structurală este nevoie de un sistem comercial global și de un sistem monetar global care sa penalizeze în mod simetric și deficitele structural, dar și surplusurile structurale. Trebuie să fie simetric, nu ca în UE, care penalizează doar deficitele. La vremea acordului de la Bretton Woods, John Maynard Keynes a propus denominarea întregului comerț global într-o unitate contabilă comună, nu neapărat o monedă comună. Deficitul, dar și surplusul ar fi fost penalizate, banii s-ar fi adunat la viitoarea Bancă Mondială și ar fi fost investiți în țări cu deficit sau, în cazurile de acum, în proiecte ecologice din Africa, pentru a echilibra lumea. Însă SUA s-au opus de la bun început și nu au permis denominarea schimburilor decât în dolari. Acest imens privilegiu și sursă de putere a devenit acum o povară pentru SUA.

În disputa comercială actuală, Europa va fi lăsată deoparte și marii competitor vor rămâne SUA și China. Cred că China înțelege și se apropie tot mai mult de modelul propus de Keynes și dorește să-l aplice în grupul BRICS+, pentru a reduce dezechilibrele. Cred că SUA lui Trump pot accepta asta, atât timp cât modelul nu se va extinde și câtă vreme Washingtonul va rămâne hegemon în restul lumii.

Munchau: Aș privi această situație din punct de vedere politic mai degrabă decât economic și as aduce în atenție trilema prezentată de politologul Danny Rodrik: globalizare – suveranitate națională – democrație. În 1944, la momentul Bretton Woods, SUA și-au impus suveranitatea națională asupra globalizării. Țările refuză să abandoneze suveranitatea națională. De aceea a eșuat integrarea europeana. Și euro a eșuat din cauza acestei trileme. La fel se întâmplă și cu hiperglobalizarea. Alegătorii, democrația, nu au susținut asemenea proiecte. Iar reacția de a interzice partide și candidați, de a declara război democrației de dragul globalizării este o eroare. Dacă este să menținem democrația, trebuie să fim de acord că globalizarea și-a atins limitele, la fel și actualul proiect european fără legitimitate democratică. Judecând în paradigma acestei trileme, noua ordine globală nu poate fi decât una fragmentată, deglobalizată, în mai multe blocuri și sub-blocuri negociate cu mandat din partea unui electorat care are acces la informații necenzurate, așa cum nu s-a întâmplat cu generațiile anterioare.

Varoufakis: Indiferent ce se va întâmpla, China va avea propriul bloc economic și comercial. Este uimitor modul în care dezvoltă sistemul digital de plăti BRICS Pay, este tehnologie de ultimă oră, iar Statele Unite nu au nici pe de parte ceva similar – asta și pentru ca Wall Steeet-ul nu ar permite niciodată ca Federala Reserve să aibă asemenea capacități. China își construiește un avantaj prin faptul că ajuta la fuzionarea capitalului cloud și a finanțelor.

Predicția mea este că vom avea un grup solid construit în jurul Chinei, care va fi acționa foarte prudent față de Statele Unite. Iar restul lumii va semăna cu spițele rotii unei biciclete, conectate toate la   „butucul” de la Washington, dar fără legături între ele, pentru că Donald Trump nu va accepta crearea unor subgrupuri cu potențial centrifug. SUA vor construi un sistem centralizat, în vreme ce China va miza mai mult pe un sistem multilateral. Când mișcarea MAGA din SUA vorbește despre America Great Again, cu toții se gândesc la lumea anilor 1950 și 1960, care era planificată de la Washington mai riguros decât făcea Gosplan cu economia URSS.

China are opțiunea de a deveni un hegemon în Sudul Global, așa cum au fost SUA sub sistemul Bretton Woods. China are și opțiunea de a a-și reechilibra economia sporind cererea internă și reducând din dependența de exporturi. Dar ce opțiuni are Europa? Singura opțiune a Europei ar fi fost crearea unei federații democratice. Merkel a eliminat această posibilitate în 2012-2013. Acum, politica din Europa este prea toxică pentru a mai încerca o federalizare. Europa va rămâne ”continentul prost”, plin de oameni care vor deveni irelevanți.

Munchau: 500 de milioane de europeni încep să aibă doar perspectiva de a fi angajați ai unui muzeu în aer liber numit Europa, iar dependența de turism nu a fost niciodată un lucru grozav. Industria germană nu mai funcționează, pentru că mașinile au încetat să mai fie mașini – au devenit dispozitive digitale cu patru roți atașate, așa cum mașina de scris a fost înlocuită de computer. Iar germanii, le fel și britanicii și francezii, nu sunt buni la noile tehnologii pentru că nu au investit în ele. În Germania a devenit o regulă ca trenurile să aibă întârziere, în Germania nu poți avea o conversație telefonica de oriunde, autostrăzile sunt degradate, infrastructura digitală este proastă, iar faxul este încă folosit intens de companii.

Europa nu are niciun plan pentru relația cu SUA. Niciun plan pentru relația cu China. În schimb, în Europa este susținut în continuare planul unei federalizări ipotetice pe care nu o mai dorește nimeni – nici statele membre și nici măcar Comisia și Parlamentul European. De ce să mai susții ceva ce nimeni nu mai dorește? Cum să fiu optimist în aceste condiții? Cum pot fi optimist când totul se învârte în jurul Ucrainei și când marea idee, marele plan al Ursulei von der Leyen este să ducă un război cu Rusia?

Varoufakis: Europa ar trebui să facă ceea ce a făcut premierul britanic Gordon Brown în 2009, când a adunat G20 în Marea Britanie pentru a gândi un plan de revenire economică. Acum, Europa și China suferă de pe urma undelor de recesiune produse de incertitudinea și politica tarifară din SUA. Europa și China ar putea coopera pentru a reduce aceste efecte.

Dar Europa este divizată. În anii 2010 exista o fractură Nord-Sud, iar acum există una Est-Vest. Orice va spune axa franco-germană în privința Ucrainei sau a Chinei, Polonia și balticii vor spune veto. Iar europenilor pare să le fi dispărut dorința de a trăi, pentru că asta rezultă din discuțiile pe care le au liderii europeni. Ei au descoperit soluția reînarmării, a keynesianismului militar, ca variantă de a ieși din criză. Înarmarea nu poate avea aceste efecte decât 2-3 ani, apoi înarmarea cere război. Dorește Europa să ajungă în situația Statelor Unite, care au pornit războaie la câțiva ani, pentru a-și goli stocurile și a le reumple? Este absurd. Efectul macroeconomic e minim.