”1000 de vinuri excelente”

Prezentul volum, coordonat de Jim Gordon, editat de Litera, este diferit faţă de celelalte cărţi care abordează acest subiect. Băutorii de vin, fie ei novici sau cunoscători rafinaţi, vor găsi aici peste 1.000 de vinuri excelente de la crame renumite din întreaga lume, care nu costă însă mai mult decât un aperitiv la un restaurant bun. Autorii cărţii, cu toţii experţi, au folosit o regulă simplă în selecţia vinurilor. Au identificat cele mai renumite crame de pe glob, care fac vinuri de excepţie, şi au gustat vinurile mai puţin scumpe. Ei au descoperit în aceste soiuri de vinuri eticheta a doua (”Vins Secondes”) fantastice din faimoasele Chateaux de Bordeaux, excelente vinuri de masă din podgorii californiene şi sute de alte ”chilipiruri”.

Un volum incitant, 1000 de vinuri excelente

Acest ghid oferă o abundenţă de informaţii.

Marea încântare pe care ne-o oferă vinurile franţuzeşti constă în diversitatea lor fără de seamăn. Un tur al regiunilor vinicole franceze ar putea începe cu un Sauvignon cu aromă ierboasă şi un Chenin Blanc bogat de pe Valea Loarei. Următorul popas va fi Champagne, patria multora dintre cele mai renumite vinuri spumante din lume. Nu vor lipsi nici subtilul Pinot Noir şi complexul Chardonnay de Burgundia, şi nici vinurile albe aromate ale Alsaciei. Şi trebuie amintite picantul Syrah şi cupajele de pe Valea Rhônului, cât şi rozéurile delicate din Provence, cupajele roşii puternice din Languedoc Roussillon, cât şi vinurile roşii, onctuoase din Bordeaux.

Specialiştii recomandă ca atunci când căutaţi vinuri de valoare să vă uitaţi la anul recoltei care contează foarte mult. Luaţi în considerare anii 2005, 2009 şi 2010. Căutați ”eroii neştiuţi” din Bordeaux, vinurile eticheta a doua ale marilor domenii: Chateau Beau-Séjour Bécot, Chateau Belgrave, Chateau Camensac, Chateau Canon. Excelente şi soiurile Pomerol: cu Chateau Clarke, Chateau Climens, dar şi Cabernet Sauvignon, cu Chateau Couhins, Chateau de la Dauphine, Chateau LaFleur de Boüard… De recomandat celebrul Chateau Poujeaux, cât şi Chateau Plince.

În regiunea Burgundiei pot fi găsite numeroase vinuri de bună calitate şi convenabile ca preţ, cum ar fi cele din soiul alb Aligoté, dar şi soiul roşu Gamay din Beaujolais, din care se produc vinuri delicioase, dar subevaluate. Autorii recomandă şi mâncărurile care se potrivesc cu aceste vinuri, cum ar fi pulpa de raţă gătită la foc mic sau melci gătiţi în unt cu usturoi şi pătrunjel, bineînţeles însoţite de brânzeturi care merg cu vinul burgund, precum un Chablis de la Domaine Bernard Defaix sau Domaine William Fevre, ori Domaine Jean Grivot.

Côte de Nuits şi Côte de Beaune şi-au impus de mult standardul pentru vinurile Pinot Noir: Domaine Henri Naudin-Ferrand, Domaine Jean-Marc et Hugues Pavelot. Recunoscut este şi Domaine Jean-Marc Pillot cu Montrachet Rouge, pur, intens, dens.

Şi pentru că ne apropiem de noaptea cea mai lungă, când se închină cupele de şampanie, punctăm pe Gosset Epernay, o casă producătoare cu o istorie îndelungată sau pe Brut Expression, realizată de Jean-Baptiste Geoffroy, cu un caracter specific, cu arome îndrăzneţe de fructe roşii de pădure, cu un cupaj dominat de Pinot.

Pentru pasionaţi, călătoria continuă în Italia. Vinurile roşii din Toscana sunt expresiile cele mai clare ale soiului Sangiovese. Chianti classico se serveşte alături de mâncăruri de peşte sau de pui cu rucola sau trufe, dar şi cu pappardele cu ragout de mistreţ. Vânjosul Brunello di Montalcino, învechit în stejar, se potriveşte bine cu friptura şi cu preparatele bogate, ca osso bucco (rasol de viţel fiert înăbuşit) sau coastă de miel friptă pe grătar.

Excelent este Primitivo din Manduria Terre di Don Peppe, un vin cu o abundenţă de taninuri puternice, savuroase, suficient de musculoase pentru a susţine aromele de prune coapte.

Înfiinţată în 1930, Cantina del Locorotondo din Puglia este una dintre cele mai prospere cooperative vinicole din Italia. Membrii cooperativei deţin peste 2.000 de hectare de vie din care se produc anual 5,5 milioane de sticle, sub nu mai puţin de 30 de etichete diferite.

Agusti Torello Mata, vin spaniol

Alături de Crama Terlan, cea Tramin este probabil cea mai bună cooperativă vinicolă din regiunea Alto Adige. Cu un soi de struguri care a căpătat valenţe noi, deosebite, din mâinile vinificatorului Willi Sturz, obţinându-se un vin auriu care combină arome impetuoase de ghimbir şi pere cu o aciditate vie.

Giorgio Lungarotti este unul dintre cei mai mari producători de vinuri din Italia care produce peste 5 milioane de sticle pe an. Excelent este Rubesco Sangiovese. Un alt vin de excepţie este Montepulciano d’Abruzzo de pe domeniul Cataldi Madonna, un vin îndrăzneţ cu miresme de violete, roşu, întunecat şi concentrat, cât şi Nero d’Avola din Sicilia, distins cu numeroase premii pentru miezul său suculent de fructe întunecate, cu arome de prune, obţinut din struguri bine copţi.

Renumite sunt şi vinurile roşii de Barolo şi Barbaresco, obţinute din struguri Nebbiolo, din regiunea Piemonte. Ar fi multe de adăugat despre această regiune vinicolă italiană faimoasă. Piemonte este patria faimoaselor tartuffo bianco, trufe albe, al căror parfum ameţitor le fac ideale pentru aceste vinuri care sunt potrivite cu carnea de mistreţ, cât și cu coastele de vită, cu crustă de măduvă şi cu raţa la cuptor.

În călătoria noastră, un scurt popas şi în Spania, unde întâlnim renumite vinurile roşii de Rioja, lejere, dar pline de arome şi învechite în stejar, vinurile spumante de Cava şi vinurile fortificate de Jerez sau Sherry. Aceste stiluri clasice rămân veritabile jaloane, dar ultimele două decenii au cunoscut o creştere explozivă a interesului faţă de restul variatelor soiuri de vin din Spania, precum Priorat sau Montsant, în Catalonia, patria unor vinuri roşii complexe, puternice, sau Rias Baixas în Galicia, cu vinurile sale aromatice, răcoritoare. Excelente şi vinurile roşii mătăsoase din Ribera del Duero, cât şi vinurile roşii cu parfum de violete din Vierzo.

Germania este patria Rieslingului, care merge de la stiluri delicate, florale şi demiseci de pe Vale Moselei (Heymann Lowenstein, un excelent vin alb cu o textură solidă şi un stil dominat de condimente), dar şi la stiluri seci, mai puternice, din Pfalz (una dintre cele patru proprietăţi din regiune deţinute de cunoscutul om de afaceri Achim Niederberger se întinde pe 50 de hectare). Rieslingul este faimos pentru aromele fascinante de mere şi piersici şi pentru textura lui vivace. Tânărul şi dinamicul elveţian Daniel Vollenweider era total necunoscut în lumea vinului când a sosit în Valea Moselei. A făcut în anul 2000 un împrumut pentru a cumpăra o mică fâşie de pământ într-un loc abrupt. A fost un remarcabil început pentru domeniul său, depăşindu-şi vecinii mult mai experimentaţi cu selecţia sa fină de vinuri Riesling Spatslese. Un vin alb, demidulce, uşor şi vivace, cu note de coajă de piersică şi pere.

Şampanie şi crengi de brad pentru masa de Crăciun

În ultimii 20 de ani, Austria a reapărut pe harta vinurilor cu unele dintre cele mai încântătoare vinuri albe. În centrul acestei revigorări a stat soiul alb Grüner Veltliner. Rieslingurile, mai ales cele din regiunea Wachau, care pot face faţă celor mai bune vinuri similare din Alsacia. Vinurile roşii cele mai bune sunt cele din regiunea Burgenland, cum ar fi Blaufränkisch, cu suc de coacăze, cireşe şi mireasmă de stejar, cu struguri cultivaţi cu grijă în viile familiei.

Dacă trecem Oceanul, industria vinului nord-americană este dominată de California care oferă o gamă de vinuri distincte, precum Cabernet Sauvignon făcut în Napa Valley, Chardonnay de Sonoma şi suculentele Zinfandel, roşii şi rozé, cu renumitele Chateau St. Jean, Clos du Val, Domaine Carneros, Edmund St. John…

Sărbători fericite

Deşi Oregon este relativ nou venit în lumea vinurilor de calitate, el şi-a dezvoltat o calitate puternică.

Cei doi giganţi ai vinului sud-american, Argentina şi Chile, au ajutat acest continent să devină al doilea producător mondial de vin după Europa. Ambele ţări produc vinuri roşii, bune şi abordabile ca preţ, din soiuri precum Cabernet Sauvignon, Merlot, Syrah şi Pinot Noir.

Şi călătoria ar continua în Noua Zeelandă, Australia, Africa de Sud…

”Moda, Istoria completă”

Această carte fascinantă și prețioasă, editată de RAO, vă prezintă istoria modei mondiale, de la hainele drapate ale grecilor şi romanilor în Antichitate, până la moda sportivă de astăzi şi cultura stradală japoneză.

Avându-şi originea în latinescul facito, care înseamnă a crea, termenul fashion a ajuns să exprime o serie de valori care include noţiuni diverse, precum conformitatea şi legăturile sociale, rebeliunea şi excentricitatea, aspiraţiile sociale şi statutul, şarmul şi seducţia.

Genji Monogatari Sennenki, perioada Heian

Costumele vechilor civilizaţii ale asirienilor, egiptenilor, grecilor şi romanilor se bazau pe metoda simplă de drapaj şi înfăşurarea materialului în jurul corpului, materialul fiind fixat cu o fibulă. Veşmintele ilustrau ierarhia socială încă din acea perioadă.

Conceptul de haină la modă este considerat adesea ca aparţinând societăţii apusene, iar originile sale sunt Curţile regale ale secolului al XIV-lea.

Eleonora de Toledo poartă o rochie de brocart cu arabescuri negre şi cu un motiv rodie

Volumul amintește de textilele precolumbiene, create înainte de sosirea europenilor, cu linii simple şi necroite, remarcându-se talentul la vopsit şi tapiserie ţesută, rafinată prin structura firelor toarse. Din Cuzco până în regiunile muntoase din Peru, incaşii şi-au impus în forţă stăpânirea, mai departe decât orice cultură din Anzi. Impresionantă şi tunica din tapiserie incaşă, decorată aproape în întregime cu imagini ţesute, cu ornamente brodate care înfrumuseţau cusăturile şi marginile.

Crinoline spaniole vizibile în pictura lui Diego Velasquez

Se trece apoi la secolul al XVII-lea, la vestimentaţia chinezească din dinastia Tang, când femeile s-au bucurat de o libertate fără precedent nu numai în privinţa hainelor pe care le purtau, ci şi în viaţa de toate zilele: dansau, călăreau şi jucau polo. Spiritul liber se manifesta atât în piesele vestimentare, cât şi în ceea ce purtau pe cap. Femeile îşi puneau pe frunte un ornament denumit huadian, din folie de aur sau argint, tăiată în formă de floare. Poeţii Tang acordau o importanţă deosebită a modei feminine. La Curtea Imperială din secolul al XVIII-lea, rochiile de mătase şi veşmintele ceremoniale erau fără mâneci, de o îndrăzneaţă eleganţă.

Maria Teresa şi fiul ei, Marele Delfin, în ţinută de gală

La fel de interesantă, şi vestimentaţia japoneză din perioada Heian. Textele din acea perioadă sugerează că vestimentaţia constituia o preocupare obsesivă a femeilor aristocrate, interesate de combinaţiile coloristice pentru sistemul complex de straturi, cunoscut sub numele de irome no kasane. Costumul de la Curte era copiat iniţial după stilul Tang chinezesc, dar după suspendarea comunicării imperiale cu China, în 1894, a început să se dezvolte un stil japonez unic în rândul elitei, kosode-ul, un precursor al kimonoului modern de astăzi. Corpul femeii era ascuns de costume grele şi uriaşe, iar hainele multiple ce alcătuiau costumul erau aranjate cu atenţie, evidenţiindu-se culorile aşezate între straturi. Nivelul de somptuozitate a costumului de la Curtea Heian l-a făcut în cele din urmă greu de purtat. Designerii de modă contemporani din Japonia au împrumutat adesea de la această bogată moştenire estetică a culturii lor, iar moda japoneză de avangardă a anilor 1989-1990 este caracterizată, de asemenea, prin straturi voluminoase. Existau coduri stricte care indicau şi respectau ierarhii sociale rigide, cu reguli specifice pentru combinaţiile de culori în funcţie de vârstă, clasă socială şi rangul imperial al purtătorului. De exemplu, mătasea roşie, care strălucea prin albul translucid, semnifica floarea de prun, în timp ce purpuriul deschis, purtat sub material alb, trimitea la floarea de cireş.

Marie Antoinette poartă un batist de muselină aproape transparent în portretul realizat de Vigee Le Brun

Potrivit unor istorici ai modei, tendinţele contemporane îşi au începutul în modă la mijlocul secolului al XIV-lea. Textilele erau esenţiale pentru economia medievală şi, de-a lungul întregului Ev Mediu, lâna a fost materialul principal pentru haine. Îmbrăcămintea la modă era considerată un atu al bărbaţilor, astfel că majoritatea reprezentărilor pictoriale ale perioadei înregistrează vestimentaţia masculină mai degrabă decât pe cea feminină. De obicei, bărbaţii purtau o jachetă strânsă pe corp, cu nasturi în faţă şi căptuşită (gipon), cu o curea strânsă pe coapse, sub o tunică decoltată, de asemenea strânsă pe corp. Nasturii au devenit tot mai importanţi şi adeseori erau acoperiţi cu acelaşi material ca jacheta sau realizaţi din materiale preţioase. Moda hainelor multicolore a fost îmbrăţişată la jumătatea secolului şi s-a bucurat de popularitate la curtea Angliei.

Beau Brummel ilustrează moda engleză

În anii 1470, interesul s-a mutat asupra veşmintelor mai simple, voluminosul a fost respins în favoarea unui minimalism în culori şi textile. Pălăriile şi bonetele erau deosebit de importante în Evul Mediu. Înainte de anul 1380, se purta o bonetă cu un liripipe (văl) lung, care era legat în jurul capului sub forma unui turban. Aceasta a fost urmată de un chaperon, un fel de capişon circular. Culorile vii erau foarte populare, fiind extrase de obicei din vopseluri vegetale.

Adevăraţi dandy

În secolul al XIV-lea, discrepanţele dintre hainele femeilor şi cele ale bărbaţilor au devenit mai pronunţate. Femeile purtau o rochie strânsă pe corp în talie şi evazată. Manşetele erau strânse la încheietura mâinii sau la cot şi se asemănau cu nişte pandantive atârnate. În perioada medievală, vestimentaţia era menită să facă diferenţa între elite, clasa negustorilor şi ţărani.

Doamna de Pompadour, în viziunea lui Francois Boucher, ilustrează gustul Rococo

Renaşterea a coincis cu o evoluţie a costumului. Acum se pun bazele croielii şi ale meseriei de croitor. Pălăriile erau purtate ca un simbol al statului, vârstei şi bogăţiei purtătorului. Utilizarea anumitor culori şi ţesături deosebeau hainele de la Curte de cele ale comercianţilor. O afinitate elisabetană şi o aprecire a idealului pastoral au dus la reprezentări bogat texturate ale florei şi faunei. Rochiile erau decorate cu modele brodate de păsări, insecte şi flori, fie repetitive, fie foarte stilizate. Broderia whitework era folosită adesea pentru lenjerie şi manşete. Din 1545, rochia începe să cuprindă o fustă şi corsajul purtând numele de robă, iar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea apar corsetele.

Incroyable et Merveilleuse

Crinolina spaniolă a fost larg întâlnită mai întâi în Anglia, de unde s-a răspândit şi în Spania. Ea consta dintr-un jupon amplu, pe cercuri de sârmă, lemn sau salcie, care dădea un volum uneori incredibil fustei. O imagine relevantă reiese din pictura Meninele de Diego Velasquez, din 1656.

Robe a la francaise din brocart

Rochia cu guler şi pliseuri stratificate devine un simbol al doamnelor de la Curtea Franţei. Marginile împodobite cu dantelă ale gulerului stratificat, aranjat în pliseuri elaborate în formă de 8, se potriveau cu manşetele mari ale mânecilor interioare, lungi, strâmte.

Robe volante din satin verde smarald, de la 1735

Ținuta de la Curtea Otomană era impresionantă. La mijlocul secolului al XVI-lea, atelierele din Constantinopol au prosperat străduindu-se să satisfacă cererea de veşminte a Curţii Otomane. Principalul articol vestimentar era caftanul. Erau în vogă caftanele cu forme, texturi şi culori contrastante. Seraserul, un brocart de lux cu fire de aur şi argint, ţesute în motive mari, îndrăzneţe, era utilizat pentru caftane, în special pentru cele cu mâneci lungi, cu paiete şi pantoloni asortaţi.

Robe a la francaise din mătase

Deosebit de interesantă apare perioada japoneză Edo, având ca centru aristocratic Kyoto. Începând cu mijlocul perioadei Edo, Miyazaki Yuzen a perfecţionat una dintre cele mai importante evoluţii din industria de kimonouri. Această metodă a permis imitarea mai multor brocarturi complexe. În perioada târzie Edo, ţinuta curtezanelor devine simbolică. Acestea purtau kimonouri extravagante, accesorizate cu decoraţiuni pentru păr scumpe şi complicate, fără să ofenseze sensibilităţile de clasă. Kimonourile prezentau modele cadrilate, îndrăzneţe şi masculine, contrastând cu modelele florale considerate ambigue, erotice.

Forma în continuă schimbare a turnurii rochiei în tabloul semnat de James Tissot

Curtea lui Carol I al Angliei a avut un rol important în istoria artelor. El a invitat la Londra pictori distinşi. Silueta devine mai puţin rigidă, cu o abundenţă de panglici în formă de rozete, folosite pentru evidenţierea anumitor elemente ale costumului: pantaloni scurţi mâneci şi pantofi. Ajunge la modă, pentru femei, virago, strânsă într-o panglică deasupra cotului. Respingând excesul aristocratic şi influenţaţi de vestimenataţia burgheziei prospere din Olanda, parlamentarii au înlocuit gulerele de dantelă cu pânza simplă şi mătasea cu elemente din lână. Din Lumea Nouă, au fost importate blănuri, iar perucile erau purtate atât de bărbaţi, cât şi de femei.

Rochii cu crinolină şi fuste în clini din revista Godey’s Lady’s Book

Să mai amintim că în secolul al XVII-lea revin în modă măştile. Purtate iniţial de curtezane, ele devin şi un accesoriu de interior. În 1663, memorialistul Samuel Pepys nota că ”A devenit o modă ca doamnele să poarte măşti de teatru care să le ascundă toată faţa”. Asta permitea doamnelor să se bucure de spectacolele de teatru care, la vremea respectivă, erau interzise femeilor respectabile.

Ţinute de curtezană din perioada târzie Edo, într-un tablou de Kitagawa Utamaro

Curtea franceză din secolul al XVII-lea devine lider european în materie de modă. Ţinuta de la Curte a atins un nivel inegalabil de splendoare de la 1661 la 1689, ceea ce a făcut ca Franţa să devină un model pentru alte monarhii europene. Se povesteşte că o amantă regală, Marie-Angelique, ducesă de Fontanges, a fost răspunzătoare de revoluţionarea coafurii, femeile prinzându-şi părul la spate. Aşa încât peste noapte s-a născut un nou stil, ceea ce a creat industria modei moderne. În 1672, afacerile negustorilor au ajutat la naşterea revistei de modă Le Mercure Galant. O ţinută purtată de regina Maria Teresa a Franţei, într-un tablou de Pierre Mignard, ilustrează magnific moda acelei vremi. Marea ţinută era compusă din bustieră, jupă şi trenă. Regina avea dreptul la o trenă lungă. Deşi nu exista un cod de culoare, femeile mai tinere, cu cel mai înalt statut, purtau materiale aurii sau argintii, iar cele mai în vârstă se îmbrăcau de obicei în negru. Corsetul era întărit cu cartilagiu de balenă. Toate aceste elemente par să confirme binecunoscută frază ”Suferă regina, dacă e regină”.

Stilul romantic în portretul realizat de Johann Nepomuk

Un lucru mai puţin ştiut esta faptul că neglijé-ul a fost inventat în 1660, aşa cum apare şi în tabloul lui Sir Peter Lely, înfăţişând-o pe Louise de Kerouale, ducesă de Portsmouth.

Naşterea modei moderne aparţine secolului al XVII-lea, când Parisul şi-a câştigat reputaţia de centru al modei de lux. Buticurile erau botezate cu nume precum Magasin Anglais sau neverosimilul Ville de Birmingham.

Marie-Jeanne Bertin, cunoscută sub numele de Rose, era o genială femeie de afaceri despre care Maria Antoaneta afirma că este ministrul ei de modă. Respingând crinolinele, noua modă à l’anglais, cât şi moda Chemise reflectau un gust pentru lumea naturală. Articolele vestimentare erau mai confortabile decât veşmintele anterioare. Atunci când Marie Antoinette era pictată de Louise Elisabeth Vigée Le Brun într-o rochie de batist alb de muselină, Parisul a fost scandalizat şi apoi a dat năvală la Bertin s-o copieze.

Sir Peter Lely, Doamnă în neglije

Rochia volantă, cunoscută şi sub numele de robe Watteau, după numele pictorului, a apărut în 1705 şi a cucerit la rândul ei lumea modei. Această rochie reflecta paleta bogată a domniei timpurii a lui Ludovic al XV-lea şi un interes pentru designul oriental. După 1715, costumul alungit al domniei târzii a lui Ludovic al XV-lea s-a transformat. Veşmântul neoficial plisat, lejer, a fost combinat cu crinoline rotunjite sau jupoane-coş pentru a crea un nou standard vestimentar aristocratic, robe à la française. Aceasta a fost acceptată ca alternativă la marea ţinută de la Curte. Sclipitoare, această rochie era făcută dintr-o haină de deasupra, tip mantou, din brocart de mătase, ţesut cu fir de aur şi argint, şi împodobită cu dantelă bobinată cu fir metalic.

O altă ţinută care a fascinat a fost robe à l’anglais de la 1780. Făcut dintr-o singură piesă, veşmântul a schimbat complet silueta feminină. Mânecile erau simplificate şi mai puțin extravagante, înguste la cot. Dantela de mătase ecru deschis era ataşată de mânecă, de acelaşi fel cu mătasea de la gât. Această rochie era purtată în saloanele aristocratice şi în viaţa de zi cu zi a clasei dominante.

Stilurile esențiale și ținutele elegante au persistat de-a lungul perioadei Rococo – un nume gândit să derive din cuvintele franțuzești pentru pietricele (roccaille) și scoici (coquilles) de la mijlocul secoluluui al XVIII-lea. Marea ținută și robe à la française au rămas modelul și ținuta oficială de la Curte, în timp ce rochia cu spate drept și mantia constituiau îmbrăcămintea de zi cu zi.

Şalul cu imprimeu Paisely într-un portret de William Holman Hunt

În marea modă, a continuat inflența Curții Franceze Bourbon. În timp ce o paletă îndrăzneață, codificată a dominat Curtea lui Ludovic al XIV-lea, domnia strănepotului săiu, Ludovic al XV-lea, este dominată de culori mai blânde, pastelate și cu un gust pentru asimetrie. Perioada Rococo este remarcată în special pentru mătăsurile și cretoanele sale imprimate și brodate. Formele ”C”, spate în spate, erau decorate, în timp ce o modă pentru ghirlande sau panglici șerpuind printre buchete florale era populară în jurul anului 1740.

Perioada Rococo târzie s-a caracterizat prin utilizarea de drapări, cu așa numita robe à la polonaise. Numeroase accesorii erau indispensabile, în special evantaiele care constituiau alte moduri de înfățișa mătăsuri rafinate. Cele mai scumpe erau făcute din baghete de fildeș sculptate și decorate cu sidef.

În 1770, Curtea Franceză a dat startul unei noi mode pentru coafurile supradimensionate, extravagante. Această modă a fost asociată în special cu tânăra Maria Antoanetta, care, pe când era Delfina Franței, a popularizat o coafură bufantă, dată pe spate, cu bucle groase la ceafă. Creațiile cele mai bizare, satirizate în jurnalele politice ale zilei, au fost asociate cu modul în care era percepută decadența la Curte. Ducesa de Chartre avea în coafură chiar mici figurine…

La sfârșitul secolului al XVIII-lea începuse să apară un stil britanic definitoriu care a fost imitat în întreaga Europă. Acesta a fost influențat de moda lui John Bull, un englez arhetipal, proprietar de moșii. Croitorii din Londra plasau importanța croielii și potrivirii mai presus de înfrumusețarea ostentativă văzută la Curtea Franceză și manevrau stofa de lână pentru a o modela. Dandy-ul tipic, ”Beau” Brummell a fost un exponent exemplar al meșteșugului croitoriei. El reprezenta o nouă viziune de masculinitate.

Tipul de dandy din perioada Regenței (1811-1820) preamărea virtuțile unui trup conturat de experți în croitorie. Haina la două rânduri, tăiată din postav de lână, era mulată pe umeri și cu talie înaltă, gulerul alb scrobit era încastrat în reverele mari ale hainei. Decorată cu nasturi, jacheta era lăsată desfăcută în partea de sus, pentru a expune jaboul cămășii, și tăiată drept pe corp pentru a expune vesta cu croială.

După Revoluția Franceză, rochia-combinezon a început să domine moda. Ținuta stil Empire populariza muselina ușoară de bumbac, țesută în India și importată în Franța prin Anglia.

Bijuteriile sau diademele, în stilul celor ale matroanelor romane, înlocuiau extravagantele pene și flori din Vechiul Regim. Parisul a rămas centrul modei europene în timpul epocii napoleoniene, iar principalul croitor era Louis Hyppolite Leroi. Inițial negustor din clasa conducătoare și pălărier, a învățat să coasă, a popularizat culoarea roz, a inventat mânecile bufante și a scurtat corsetele. Într-un singur an el i-a furnizat împărătesei Josephine 985 de perechi de mănuși, 556 de șaluri, 520 de perechi de pantofi de bal și 136 de rochii. Periodicul Le Journal de Dames et de la Mode, fondat în 1797, a inclus gravuri color ale noilor creații și stiluri. În Marea Britanie, publicul a văzut de asemenea o breșă în piață și a început să publice Galeria de Modă.

În 1795, apare un nou stil, Incroyables et Merveilleuses (Incredibilii și Minunatele), impus de bărbați dandy cu simpatii monarhiste și de pandantul lor feminin, ambele adoptând maniere aristocratice, îmbrăcându-se cu forme bizare și exagerate. Bărbații purtau jachete croite ciudat, cu bastoane scurtate în mod deliberat. Aveau fulare supradimensionate, care le ascundeau complet gâturile, făcând o referire la moartea prin ghilotinare. Decolteul rochiilor-combinezon, curgătoare, ale femeilor, din mătase albă pură, în stilul vechii rochii grecești deveniseră în mare vogă. Ele aveau o panoplie de accesorii – poșete, evantaie și umbrele de soare -, iar pantofii erau plați, cu pompoane. Pe scurt, îmbrăcămintea era o exagerare comică a stilului aristocratic englez, în timp ce doamnele făceau referire la zeitățile grecești.

Încetul cu încetul, în perioada Restaurației monarhiei franceze, încep să își facă loc ținute romantice. Cea feminină sublinia fragilitatea. Din 1830, fustele au devenit mai generoase în volum, iar în timpul perioadei romantice târzii, jupoanele stratificate erau purtate pentru a crea o formă de clopot sub fusta cu aplicații. Decolteurile erau rotunjite, mânecile ample. Centura cu cataramă de aur și manșetele cu bijuterii subliniau talia și încheieturile subțiri. Acest stil se potrivea cu părul à la chinoise.

Dantela sau cashmirul șalurilor furnizau căldură, iar Paisely a devenit un cunoscut centru. Deosebit de elegant era șalurile cu imprimeu Paisely de la 1850. Ele erau din lână pashmina și aveau imprimate motive simbolice, printre care modelul delicat de floare care întruchipează motivul Paisely. Aceste șaluri splendide erau imprimate în nord-vestul Indiei, în Kashmir.

Călătoria noastră în lumea modei va continua…