Femei frumoase, depresii şi politică pe Croisette

Cannes îl renegă pe Lars von Trier

„Credeam că am origini evreieşti, apoi am descoperit că nu era chiar aşa, că rădăcinile mele sunt germane, un pic naziste şi sunt mulţumit de acest lucru. Îl înţeleg pe Hitler. Cred că a făcut multe lucruri greşite, dar eu mi-l imaginez stând într-un buncăr” (în acest timp actriţa Kirsten Dunst a spus: O, Dumnezeule!), iar regizorul a continuat: „Am spus numai că pot să înţeleg acest om. Ba chiar am o compasiune pentru el. Nu sunt contra evreilor, dar cu siguranţă, Israelul reprezintă o problemă. Ce să mai vorbim, sunt un nazist! Apropo de artă, l-am iubit pe Albert Speer, arhitectul lui Hitler”. Totul a avut loc într-o conferinţă de presă, când se vorbea despre muzica wagneriană şi despre estetica nazistă. „Pare straniu, dar nu caut conflictele. Atunci când am intrat în conferinţa de presă am simţit că pot să îi distrez pe cei de acolo”, susţine regizorul. „Toată lumea vine să vadă ce nebunii stă să mai spună Lars. Şi atunci am început o frază din care n-am mai putut ieşi. Pe moment nu am gândit ce spun. Lumea părea să înţeleagă şi a izbucnit în râs. Dar mai târziu, când am citit în ziare că «Îl înţeleg pe Hitler», mi-am spus «o, Doamne!»”. Pentru elogiul adus lui Hitler şi cuvintele intolerabile, contrare idealurilor umanităţii, comitetul director al Festivalului de la Cannes a emis un comunicat oficial cu efect imediat prin care Lars von Trier devine „persona non grata”. Pelicula sa „Melancholia” rămâne în concurs, dar regizorul, în caz de victorie, nu va putea participa la premierea oficială. Nu ajung scuzele. După declaraţiile şi simpatiile sale naziste şi jignirile aduse evreilor, regizorul specifica „am vrut doar să fie o provocare”. Şi asta după ce comitetul director i-a solicitat o explicaţie.

Sfârşitul lumii cu „Melancholia”

Kirsten Dunst, eroina din Melancholia

Ca şi în precedentul „Antichrist”, Lars von Trier foloseşte nenumărate efecte speciale, amplificându-le şi mai mult, reuşind un melanj imposibil al sugestiilor bergmaniene cu un vizionarism fantastic. O mireasă frumoasă şi surâzătoare pare fericită în ziua căsătoriei. Dar un meteorit provenit de pe Planeta Melancholia stă să se abată asupra Terrei şi declanşează o serie de evenimente cu impact fizic şi psihic. Pelicula începe cu o sărbătoare, cu riturile burgheziei, dar continuă cu Armageddon. Fără o misiune spaţială pentru a evita coliziunile planetare. Fapt este că Lars Von Trier a devenit un fel de prizonier al lui însuşi şi al propriilor personaje şi îşi povesteşte depresiile şi legăturile familiale, îşi imaginează sfârşitul lumii. Pelicula confirmă originalitatea talentului său vizual, dar cadrul apocaliptic pe care îl oferă spectatorilor nu e făcut din întrebări, ci din afirmaţii. Imaginile planetelor au rolul de a crea un efect fantastic. În schimb, farfuriile zburătoare ale marţienilor, care invadează sfera cerească, redau mai solemn acest fel de funeralii ale umanităţii pe fundalul muzicii lui Wagner.

Povestea lui Kaurismaki surprinde

Stilul e acela dintotdeauna, dar acum visul devine speranţă, iar cinematograful doreşte să schimbe realitatea în mai bine pentru a explica dorinţele cele mai frumoase. Se întâmplă totul în „Le Havre”, filmul lui Kaurismaki, într-un oraş plin de containere şi de băruleţe, cu mici case la periferie şi magazine care au fugit de globalizare. Aici s-a refugiat scriitorul Marcel Marx, deja cunoscut din „Viaţă de boem”, interpretat de acelaşi actor, Andre Wilms, care a acceptat de a face pe lustragiul. Se află alături de el soţia sa, Arletty, în interpretarea lui Kari Outinen, o icoană a filmelor sale, şi câinele Laika, atunci când îl întâlneşte pe tânărul Idrissa, emigrantul african clandestin care fuge de poliţie pentru a se ascunde în casă, tocmai când Arletty trebuia să fie internată în spital din cauza unei boli fără speranţă. Dar, cum suntem într-un film al lui Kaurismaki, logica nu are niciun sens… Cuvântul „miracol” este acela care poate fi folosit pentru a sintetiza echilibrul între intenţii şi realizare, între simplitate şi poezia dialogurilor. Regizorul nu închide ochii în faţa durerii lumii, vorbeşte de sărăcie, de emigraţia clandestină, de boală şi apoi schimbă cărţile în căutarea unui happy end.

Marea depresie la Cannes

Regizorul Lars von Trier, alături de Kirsten Dunst și Charlotte Gainsbourg

E curios cum, pe Croisette, în această ediţie, şi Kaurismaki, şi fraţii Dardenne au simţit nevoia de a pune „miracolul” în filmele lor. În „Midnight in Paris”, de asemenea, miracolul face ca protagonista să fie eliberată de represiunile socrilor săi „Zombi parafascisti”, în timp ce în „Le gamin au velo”(Băiatul cu bicicleta) nu este nevoie de un taxi care să călătorească prin epoci. Atunci când băiatul Cyril, lovit de o piatră, e mort, intervine îngerul bun care face ca printr-un miracol băiatul să se ridice. Nici Woody Allen, nici măcar Dardenne şi Kaurismaki nu au ascuns în filmele lor precedente stările de nevroză pe care le-au avut în faţa disperării lumii.

În toate aceste trei filme miracolul schimbă totul. Toţi aceşti regizori au intuit că în lume trebuie să se schimbe ceva, că nu se mai poate continua aşa.

Micul industriaş încarnat de Mel Gibson în „Le Complexe du castor”, regizat de Jodie Foster, suferă şi el de depresie. În „Melancholia” lui Lars von Trier, eroina interpretată de Kirsten Dunst intră într-o depresie neagră după ce îşi părăseşte nunta şi invitaţii pentru un tânăr de pe un teren de golf. Papa Melville al lui Nanni Moretti, arhitectul mut adus pe ecran de Sean Penn în „The Tree of Life” sunt toţi atinşi de depresie.

Aproape de fiecare dată eşti tentat să te întrebi dacă simptomele de pe ecran, abulie, angoasă, ură faţă de propria persoană se regăsesc la autorii peliculelor. De multe ori, răspunsul este nu, ca în cazul lui Jodie Foster, poate da, în cazul coreeanului Kim Ki-duk, care a filmat în pelicula „Arirang”, din secţiunea „Un certain regard”, retragerea sa din lume, îndoielile, spaimele, plânsul. Întrebarea rămâne şi pentru Moretti, Malick şi Von Trier.

Poate că ieşirea din depresii colective, cum este criza economică şi fiananciară instalată în toată lumea din 2008, generează depresiile individuale. Iar progresul digital al cinematografului permite fiecărui depresiv să-şi ilustreze propria condiţie.

Aplauze pentru filmul lui Sorrentino

Sean Penn în Cheyenne

Filmat între New York, Michigan şi Irlanda, „This Must Be The Place”, cu un mega-buget de 28 de milioane de dolari, pe muzica lui David Byrne, filmul a stârnit aplauzele presei după proiecţie. Primul film american al regizorului napolitan, interpretat de Sean Penn, a fost extraordinar de bine primit şi figurează pe lista „Palme d’Or”. În rolul titular, cel al ex-rockerului Cheyenne, triumfă încântătorul Sean Penn. Totul a început la Cannes în 2008, când Sean Penn era preşedintele juriului care a premiat pelicula lui Paolo Sorrentino, „Il Divo”. Aceasta a marcat o schimbare de direcţie pentru regizor, care realiza portretul legendarului şi longevivului politician italian Giulio Andreotti, de 88 de ani, fost prim-ministru, senator pe viaţă şi trecut printr-un proces în care era acuzat de legături cu Mafia şi uciderea unui ziarist. Andreotti era jucat de excelentul actor Toni Servillo. Trei ani după, este adus pe Croisette filmul cel mai amuzant, în care muzica joacă un rol important, un fel de biografie neoficială a lui Robert Smith. Sean Penn apare alături de Eve Hewson (fiica lui Bono), Frances McDormand şi Judd Hirsch. De fapt, este povestea unui star rock plictisit şi ieşit la pensie care pleacă în căutarea călăului tatălui lui, un criminal de război nazist refugiat în SUA. Astfel, Cheyenne se trezeşte aruncat într-o călătorie iniţiatică de-a lungul statelor americane.

Jeremy Thomas, un producător de primă mână

Scenă din Hara-Kiri, moartea unui samurai

Producătorul britanic Jeremy Thomas şi regizorul japonez Takashi Miike au atras atenţia cu filmul „Hara-kiri, moartea unui samurai”. Ca de fiecare dată când Jeremy Thomas vine la Cannes (primul său film în competiţie a fost selecţionat în 1978, „Le Cri du sorcier” de Jerzy Skolimowski), soseşte cu maşina. „Iau cu mine două ghiduri. Unul pentru restaurante, altul pentru muzee şi castele, explica el, ieri, pe Croisette. Un prieten profesor călătoreşte uneori cu mine şi profităm de restaurantele întâlnite în drum. Evit autostrăzile. Nu-mi place nimic mai mult decât drumurile departamentale din Franţa. Periplul meu, anul acesta, s-a concentrat pe Orleans, Paris şi Lyon”.

La 61 de ani, Jeremy Thomas nu este un producător ca toţi ceilalţi. El are un talent special de a-şi asocia regizori de primă mână, ca Stephen Frears cu „The Hit” (1984), Bernardo Bertolucci şi trilogia sa orientală, „Ultimul împărat” (1987), „Un ceai în Sahara” (1990) şi „Micul Buddha” (1993), sau David Cronenberg cu „Le Festin nu” (1992), „Crash” (1996), şi „A Dangerous Method”, care va fi prezentat la viitorul Festival de la Veneţia.

Unul dintre obiceiurile lui Thomas este plasarea regizorilor într-un context care le este străin: David Cronenberg în Maroc, Bertolucci în China. „Bertolucci m-a contactat pentru a-mi propune un proiect care nu ştiam că este «Ultimul împărat». Când a venit la Londra, l-am dus la un restaurant chinezesc. Acolo s-a simţit în largul lui să-mi vorbească despre film. M-am ocupat de el patru ani, între 1984 şi 1988”.

Alegerea filmului „Hara-kiri”, de Takashi Miike, pune accentul pe o altă faţetă a lui Jeremy Thomas. Spre deosebire de cei mai mulţi producători europeni sau americani, el a fost foarte devreme preocupat de Asia, începând cu „Furyo”, al japonezului Nagisa Oshima, în 1982. Au urmat „Tabou”, al aceluiaşi regizor, în 2000, şi „Aniki, mon frère” de Takeshi Kitano. Graţie tatălui său, unul dintre regizorii britanici cei mai fecunzi, el a descoperit foarte devreme filmele semnate de Mizoguchi, Kurosawa şi Ozu.

„Takashi Miike, povesteşte el, este un caz aparte. N-am lucrat niciodată cu un regizor atât de prolific, capabil să realizeze până la patru filme pe an. Chiar înainte de a pleca la Cannes, a mai terminat unul. La întoarcerea în Japonia, începe filmările la altul”.

Filmele produse de Thomas nu au puncte comune. Descoperirea peliculei „The Tree of Life” a fost pentru el un şoc: „Malick are o libertate comparabilă cu cea a lui Kubrick. E o excepţie în cinematograful american”, a exclamat el.

Jeremy Thomas compară rolul producătorului, în relaţia cu regizorul, cu acela al unei soţii. „Dacă soţia rămâne uneori în umbră, rolul ei nu este mai puţin crucial”. Se întâmplă să părăseşti o soţie. Până acum, nicio soţie nu l-a părăsit pe Jeremy Thomas.

Politica văzută de Schoeller şi Panahi

Modelul Eva Herzigova, pentru prima dată actriță în La Conquete

După dezamăgirea produsă criticii de „La Conquête”, filmul „L’Exercice de l’Etat” (Exerciţiu de Stat), de Pierre Schoeller, regizor prezent la Cannes şi în 2008, cu „Versailles”, a înlăturat toate frustrările. Regizorul vorbeşte despre o putere politică care n-are altă raţiune de a exista, în momentul mondializării, al Europei fără frontiere şi al economiei neo-liberale, decât păstrarea propriei poziţii. Cineastul a fost interesat de trupurile personajelor, de tensiunea creată de stres, de fantasmele lor, de viteza cu care realitatea îi obligă să reacţioneze, de presiunea provocată de trădările continui. Spectatorul poate vedea, de exemplu, că principala calitate pe care trebuie s-o aibă astăzi un ministru este aceea de a purta o conversaţie telefonică în timp ce un asistent îi şopteşte răspunsurile la ureche, iar un altul, în faţa lui, îi dă informaţii complementare. Deci un ministru-interfaţă. Există desigur probleme de conştiinţă, dar ritmul este atât de intens încât influenţează durata lor.

„L’Exercice de l’Etat” este, potrivit criticii franceze, „un film plin de zgomot – muzică, elicoptere, accidente de maşină… Un film căruia nu-i lipseşte umorul, iar punerea în scenă este precisă, intriga este strânsă, redând cu fineţe cele cinci benzi ale biliardului politic”.

Alt film politic, „Ceci n’est pas un film” (Acesta nu e un film), al iranianului Jafar Panahi, arestat la domiciliu. Pe generic, în locul cuvântului film, regizorul îl foloseşte pe cel de efort. Este un fel de scrisoare, un video filmat în apartamentul său. Cu complicitatea prietenului său Mojtaba Mirtahmasb, autorul peliculei „Cercle” (Cercul) vorbeşte la telefon cu avocatul său, primeşte surâzând veştile proaste, discută cu iguana sa sau cu o tânără vecină care vrea să-i încredinţeze un câine. Frapează un amestec de nepăsare şi de umor. Panahi citeşte în salonul său scene dintr-un scenariu cenzurat, plasează pe propriul televizor secvenţe din filmele sale anterioare, imaginează pe podea scenografii pentru a propune o punere în scenă a situaţiei sale umilitoare.

Pentru a marca importanţa regizorului iranian Jafar Panahi, condamnat în decembrie 2010 la şase ani de închisoare şi la interdicţia de a realiza filme timp de 20 de ani, organizatorii au aşezat pe scenă un scaun gol. Agnes Varda a luat cuvântul în numele confraţilor săi şi a salutat în persoana lui Jafar „o figură emblematică pentru toţi artiştii cenzuraţi”.

Din culisele festivalului

Antonio Banderas și Elena Anaya

Frédéric Boyer a ales pentru a inaugura selecţia din Quinzaine des Réalisateurs, „La Fee”, al talentaţilor scriitori-regizori-actori belgieni Dominique Abel, Fiona Gordon şi Bruno Romy, o poveste burlescă, în care îi regăseşti pe Charlie Chaplin şi Buster Keaton. Fiona Gordon a pronunţat înaintea proiecţiei câteva cuvinte. „Publicul este, pentru noi, muzica unui film”. O frumoasă definiţie a profesiei de spectator.

„Fără fotografii”, a exclamat Leonardo DiCaprio vânat de toţi fotografii în timpul dineului caritabil, „Cinema for Peace”, ţinut la Hotelul Carlton, în onoarea lui Sean Penn, militant pentru reconstrucţia din Haiti din urma cutremurului. El a stat tot timpul alături de Sean Penn şi de Robert De Niro, formând un frumos trio aristocratic hollywoodian. Nu departe de ei, Uma Thurman a cheltuit mii de dolari pentru cauza nobilă a prietenilor ei.

O altă gafă a fost făcută cu ocazia deschiderii unui nou magazin de haute couture pe Croisette, al lui Roberto Cavalli, ocazie de a oferi o recepţie pe iahtul său. Splendidul model israelian Bar Rafaeli şi statuara actriţă suedeză Victoria Silvstedt s-au prezentat cu rochii identice. Evident, pentru a evita încurcătura, cele două s-au ţinut la distanţă una de alta pentru tot restul serii.