„Femeia în faţa oglinzii”, trei personaje între Jeanne d’Arc, Sissi şi Britney Spears, idoli ai generaţiilor lor

La începutul acestui an, Eric-Emmanuel Schmitt a lansat la Editura Humanitas volumul Elixirul dragostei.

Observator minuţios şi lucid al capriciilor inimii, autorul reuşeşte să transpună cu fine şi surprinzătoare nuanţe parcursul plin de capcane al unei legături amoroase tipice pentru vremurile noastre. Dragostea este oare un sentiment declanşat de un proces chimic, sau este pur şi simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Există o metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan şi Isolda? Sau cei care se îndrăgostesc ascultă doar de propria libertate? sunt câteva dintre întrebările puse de scriitor.

„În Elixirul dragostei m-a interesat mai ales distincţia dintre dorinţă şi sentiment. Cred că, în privinţa iubirii, problema constă în faptul că denumim cu acelaşi cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinţei şi cel al sentimentului. La graniţa dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracţia fizică şi dragostea, se nasc marile noastre poveşti, nu întotdeauna fericite”, mărturisea Eric-Emmanuel Schmitt.

Iată că acum, în noul său roman, Femeia în faţa oglinzii, scriitorul, premiat de Academia Franceză şi deţinător al Premiului Goncourt pentru nuvelă, participă la două evenimente organizate de Editura Humanitas Fiction şi Institutul Francez, prilejuite de vizita acestuia la Bucureşti.

Eric Emmanuel Schmitt este unul dintre scriitorii francezi cei mai în vogă.

Traversând trei epoci, trei destine de femei se amestecă: cel al lui Anne, tânăra fată forţată să se căsătorească cu un prinţ care nu o face decât să plângă şi care nu-i aduce fericire, cel al lui Hannah, femeie căsătorită cu un bogat conte, şi ea, la rândul ei, nefericită, şi cel lui Anny, star de la Hollywood, care îşi ”arde” viaţa.

Un roman cu trei femei venind din trei epoci diferite, dar cu un punct comun. Toate sunt tentate să reconcilieze realitatea cu adevărul.

De-a lungul acestor trei destine singulare, Eric-Emmanuel Schmitt explorează culpabilitatea, alienarea. El ţese o legătură invizibilă între aceste personaje, dar în special între epoci. O mistică a dragostei, la care nu contează dacă te raliezi sau nu, se degajă din acest roman remarcabil construit.

Fiecare cititor îşi va alege ”femeia sa”. Anne, Hanna sau Anny. Aceasta din urmă este fără îndoială cea mai emoţionantă. La 20 de ani are deja impresia că a trăit mii de vieţi. Actriţă supradotată, s-a culcat cu jumătate din Hollywood, s-a drogat, s-a trezit dimineaţa mahmură, ceea ce a dus-o în meandrele urii de sine. Ea preferă reflecţia realităţii.

În jurul acestor femei, un nor de furii. Suflete frumoase, trădători, persoane prudente… pe scurt, baletul celor care îţi întind oglinda, dar refuză să se privească şi ei în ea. Anne, Hanna şi Anny încearcă să se împace cu realitatea, fiecare în felul ei. şi pentru asta vor plăti preţul. Dar vor găsi, în mod surprinzător, unitatea la care visează de când au aflat că viaţa de zi cu zi nu le este de ajuns.

Naraţiunea este simplă… Multiplicată de trei ori. Trei destine diferite, toate sub declinarea unuia singur: femeia eternă. Trei fragmente de despre femei frânte, care îşi devin una alteia oglindă.

Răul ajunge pentru Anne sub forma unei oglinzi sparte. Belgiana din secolul al XVI-lea care îşi caută solitudinea şi relaţia intimă cu natura pe care o consideră Viaţa. Ea găseşte în pădure spiritul acestei vieţi şi este convinsă că principiul vital se numeşte Dumnezeu şi îşi pune întrebări asupra locului fiecăruia în universul epocii.

Se continuă cu Hannah în Viena Imperială, o burgheză din secolul al XIX-lea, care are o căsătorie nu tocmai fericită şi nu reuşeşte să dea naştere unui copil. Îşi descoperă o plăcere a vieţii pe ”divanul” psihanalizei lui Freud.

Ajunge la Anny, starleta hollywoodiană din epoca lui Britney Spears, un star-copil care experimentează solitudinea starurilor, privindu-se în oglindă se caută pe ea şi îşi caută un partener.

Când spun nenorocire, mă gândesc la Destin, întrucât toate trei au ca soartă acelaşi drum, pe care se întâlnesc, îşi urmează una alteia în întrebarea ”de ce eu?”.

Trei femei în decursul secolelor sunt confruntate cu normele sociale la care ele nu vor să se plieze.

Trei femei, trei epoci. Ana trăieşte la Bruges în timpul Renaşterii, Hanna, în Viena imperială de la începutul secolului XX, iar Anny, în Hollywoodul actual. Toate trei se simt profund diferite de contemporanii lor. Şi dacă ele reprezintă una şi aceeaşi femeie?

În secolul al XVI-lea, Anne, o tânără modestă din Bruges, fuge de acasă în ziua nunţii pentru a nu fi victima unui destin pe care nu şi-l doreşte.

”De când se alăturase beghinelor, Anne înflorea. Traiul în preajma unor femei care acceptau – ba chiar căutau un destin remarcabil – o îmboldea să-şi afle propria cale. Iată că se puteau găsi şi alte ţinte decât să mături, să te pleci în faţa bărbaţilor, să torni copii şi să-i ştergi la fund: femeile dimprejurul ei, fie că se trăgeau din aristocraţie, fie că veneau din familii sărmane, aşa vedeau lucrurile. Alcătuiau o obşte care nu era nici închisă, nici religioasă, preferau să locuiască laolaltă, să muncească, să-şi adâncească crezul printr-o viaţă austeră şi prin rugăciuni.

Bechinajul din Bruges era de fapt un oraş lângă oraş. Împrejmuit de apă, mai degrabă accesibil raţelor şi lebedelor decât oamenilor, se ridica printre celelalte case, precum o insulă. Cum treceai de arcul podului, pătrundeai pe un tărâm paşnic, unde vegetaţia şi zidurile se întrepătrundeau. În mijlocul clădirilor, iţindu-se peste faţade, creşteau arbori, stâlpi ai unor catedrale naturale, cernând lumina prin vitralii de frunze, sporind trilurile păsăretului, îndemnând să priveşti cerul şi să te reculegi.

Când Anne se retrăgea pe malul râului ori sub teiul ei, nimeni nu venea să o tulbure. Câtă veme îşi împlineau sarcinile, femeile îngăduiau obiceiuri dintre cele mai felurite: prin urmare, aici, în loc să sufere că e diferită, Anne îşi scruta unicitatea. Spiritul ei, în sfârşit lăsat să se împlinească, căpăta elan…

De acum, Anne încuviinţa că poemele ei vorbeau despre Dumnezeu. Dar se cuvine încă odată precizat, doar vorbele erau problema, vorbele alea stângace, imperfecte… Anne se ducea cu smerenie la slujba de duminică, se ruga, cânta laolaltă cu beghinele, însufleţită de credinţa profundă din jurul ei, se bucura că poemele ei erau menite cercului acesta în care se simţea atât de bine”.

În Viena lui Freud, Hanna von Waldberg, răsfăţată a lumii bune, îşi părăseşte soţul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei.

”Nu reuşesc să fiu femeia pe care o pretinde epoca noastră. Mă chinui să par interesată de subiectele favorite ale sexului nostru: bărbaţii, copiii, bijuteriile, moda, căminul, bucătăria şi… neînsemnata mea persoană. Pentru că feminitatea porunceşte să-ţi faci un cult al propriei persoane, al feţei, al greutăţii corporale, al părului şi al aparenţei. Cochetăria mi-e străină, mă îmbrac ca dracul, nesocotesc cosmeticele şi mă hrănesc pe sponci. În fotografiile pe care le colecţionează Franz, când mă văd înzorzonată ca un as de pică, îmi reproşez că n-am reuşit să fiu şi mai grotească, pentru că aşa, cel puţin, ar fi fost chiar amuzant… Mă ofer lui Franz din amabilitate, din altruism, din delicateţe, pentru că am hotărât să-l satisfac pe cât îmi va sta în putinţă. Îmi fac datoria ca o menajeră. Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine ştie ce plăcere, cu excepţia mulţumirii de a fi generoasă şi a emoţiei de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit, adormind pe umărul meu”.

Eric-Emmanuel Schmitt

Iar în zilele noastre, la Hollywood, Anny Lee, o actriţă a cărei frumuseţe nu e întrecută decât de nevoia ei de a se autodistruge prin droguri şi alcool, rupe tiparele industriei entertainment-ului şi refuză stratagemele care ar transforma-o într-un adevărat star.

”Îl atenţionă pe chelner că are paharul gol.

Eu nu strălucesc decât în teatru. Pe scenă mă arunc în foc, calculez mai puţin, nu mă mai întreb cum sunt filmată, îmi ocup locul cum se cuvine şi nu îl cedez nimănui. Pe ecran nu sunt nici bună, nici rea, doar potrivită. Precum majoritatea actorilor, de altfel… Cinematograful înlocuieşte religiile, ordonează haosul, strecoară raţiune în absurd. Cele mai multe bilete se cumpără duminica! Spectatorii au nevoie de asta”.

Trei epoci diferite, pe care le unesc însă ipostazele unei femei libere, nesupuse, aflate în căutarea adevărului şi a iubirii.

Romanul este extrem de bine construit, capitolele au o continuitate a preciziei narative, indiciile sunt suficient de apăsate ca să nu-ţi pierzi timpul reflectând încă de al patrulea capitol, stilul este concis, eficace, scris simplu. Nu se întâlnesc deloc înflorituri, dar, în descrierea naturii, poţi descoperi intenţii psihologice.

„Această carte complexă este în aceeaşi măsură o poveste filozofică şi psihologică, un roman istoric şi o parabolă modernă”, scria cronicarul de la Le Figaro Littéraire.

Iar publicaţia Lire aprecia: „În noul lui roman, Eric-Emmanuel Schmitt semnează o inedită pledoarie în favoarea slăbiciunilor şi, mai ales, a forţei sexului frumos”.

”Lui Schmitt îi plac construcţiile complexe şi în acelaşi timp ludice, iar cititorul se delectează şi învaţă citindu-i cărţile”, scrie Télérama.

s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei Premii Molière, Variaţiuni enigmatice, Libertinul etc.

În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiştilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franţa şi în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate.

De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Partea celuilalt (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum şi eseul Viaţa mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul Invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim şi florile din Coran (2001), Oscar şi Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrăşa (2009) şi Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţări.

Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a patru volume de nuvele şi povestiri: Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, şi Cei doi domni din Bruxelles (2012). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în faţa oglinzii, în 2013, Papagalii din Piaţa Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei şi Otrava iubirii, iar în 2015, Noaptea de foc.

Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii şi distincţii literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărţile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi.

În seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt“, la Editura Humanitas Fiction, au apărut: Milarepa, Domnul Ibrahim şi florile din Coran, Oscar şi Tanti Roz, Copilul lui Noe, Viaţa mea cu Mozart, Secta Egoiştilor, Evanghelia după Pilat, Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri, Visătoarea din Ostende, Pe când eram o operă de artă, Concert în memoria unui înger, Cei doi domni din Bruxelles, Elixirul dragostei şi Femeia în faţa oglinzii.