Florin Chilian: Mă retrag din „industria muzicală” din România

„Sunt mulţi, prea mulţi ofiţeri de securitate implicaţi. Sunt prea mulţi bani la mijloc şi ce vrei tu să faci nu se poate face! Potoleşte-te pentru că ai să dispari. Oricum nu ai putere tu să faci ceva” – mi-a spus Codruţ Marta după câteva luni.

Nu am fost numai la el cu acele documente. Din celălalt loc în care am fost am primit exact acelaşi răspuns.

Domnul Codruţ Marta a dispărut. Sper că este încă în viaţă, bine merci şi sănătos. Documentele sunt încă acolo sper, sau în celalalte locuri în care le-am lăsat. Vă mai amintiţi ce a spus Dan Bittman după ce a fost desemnat consilier al ministrului de Finanţe, Sebastian Vlădescu?! Finanţele au cunoştinţă de firmele care fură în România!

„Toţi cei care fură sunt filmaţi, îndosariaţi, arhivaţi, dar nu pot fi controlaţi niciodată. Să nu credeţi că nu se ştie, la nivelul Ministerului de Finanţe, ce se întâmplă în România. Să nu credeţi că nu se ştie pe unde se fură, cine fură. Sunt filmaţi, sunt îndosariaţi, sunt arhivaţi. Toţi cei care fură. Dar există firme care n-au voie să fie controlate niciodată şi oameni care n-au voie să fie controlaţi niciodată”, a spus Dan Bittman.

Am cod de bare, sunt major şi din păcate şi vaccinat. 16 ani. În lumea civilizată la vârsta asta poţi conduce maşina.

Eu am decis ca la 16 ani de la debutul oficial să mă retrag din „industria muzicală” din România. Am decis să merg mai departe cu alţii. Asta nu înseamnă că n-am să mai cânt, ci doar că nu o să mai am de-a face cu „structurile” de aici.

M-am „reinventat digital într-un alt fel de spaţiu: cdbaby.com/Artist/FlorinChilian

2001 şi Iubi – Interfaţa la realitate

Doar că nu atunci a început aventura. Au trecut 23 de ani. În 1994 am decis să renunţ la o slujbă prea bine plătită pentru a încerca să pun în muzică tot ce ştiam eu despre lume. Mi-am vândut maşina de fitze, mi-am luat un trăbănţel care a devenit vedetă cu mult înaintea mea, am dăruit tot, dar tot ce aveam în casă de la mobilă la electrocasnice, eu rămânând cu cada, o lustră şi o tapiserie dăruită demult cândva de Radu Geambaşu, un vechi prieten, şi m-am pregătit să fac foamea.

Aşteptările nu mi-au fost înşelate. Au urmat ani întregi de eforturi aiuritoare. Am dormit pe jos pe nişte aşternuturi ajunse cât un şerveţel de subţiri din cauza atâtor spălări. O ceapă mică, cât un pumn de bebeluş pusă la copt pe o plită de aragaz improvizată pentru că aragazul, frigiderul, toate celelalte fuseseră dăruite la gândul că dacă tot mă cred atât de buric al pământului, cu siguranţă am să le mai fac o dată, doar că de data asta numai din ce credeam eu că este adevărat – din visele mele şi nu din banii primiţi de unul cu care nu aveam nici un fel de legătură, un tâmpit care-mi trăia viaţa vânzându-mi-o ieftin pe bani mulţi, la un serviciu care nu avea nimic în comun cu mine.

Ceapa aceea trebuia să îmi ajungă şi să-mi ţină de foame o zi întreagă. Îmi ajungea. Am scris „Lumi albe”.

Amidon. Prea mulţi cartofi prăjiţi şi m-am îmbolnăvit, fireşte, de la atâtea tarlale de cartofi mâncate doar pentru că pe atunci cartofii erau cel mai ieftin aliment. Am scris „Vecina de sus”.

O prietenă doctoriţă m-a tratat, m-a făcut bine şi mi-a interzis cartofii.

Grăsimi saturate. Herghelii întregi de porci mâncate. Slăninuţă afumată. Un kg costa 20 de lei şi trebuia să îmi ajungă două săptămâni. Fără pâine. Prima grijă erau cheltuielile casei, facturile de toate zilele. Pâinea era un lux.

M-am îmbolnăvit din nou, normal. Am scris „Chiar dacă…”

Buna mea prietenă doctoriţa m-a luat, m-a tratat, m-a făcut bine şi mi-a interzis slăninuţa.

Două nişe de ulcer

Boală boierească, dar timpurie făcută devreme. Mi-am închiriat mica garsoniera unei doamne a nopţii.
Am stat pe la prieteni, neamuri, alţi prieteni, am împărţit un apartament cu cineva în chirie prin zona Faur poarta 4… Unii m-au pus să le fac WC în curte pentru a mai putea sta la ei. Am făcut WC-ul, este perfect funcţional şi acum.

Am scris „Termopane” şi puneam deoparte banii pentru studio. M-au gonit de acolo pentru că stăteam toată ziua şi nu făceam nimic. Era intolerabil.

Alţii îmi dădeau să mănânc pâine mucegaită pentru că uitaseră de pâinea caldă, aburindă pe care tocmai ce o cumpăraseră pentru familie. Am mâncat pâinea plină de mucegai că na, era de la rude, dată cu toată dragostea.

Am scris „Ursitoare” şi puneam deoparte banii pentru studio. Voi ştiţi piesa asta după un alt fel de nume, ceva gen sub pelea mea. Mă rog, fiecare cu pelea de le-a dat-o pe obraz părinţii, mai groasă, mai talpă, mai de porc. Ca viaţa.

Am stat la o prietenă, doar că se îndrăgostise de curajul meu nebunesc de a face ceva cu adevărat şi cum nu am vrut să trişez am plecat.

Am dormit în Trabant, pe străzi. Mi-au spart Trabantul hoţii şi mi-au luat tot ce aveam în el, toată viaţa mea. Am intrat singur în casă peste ţigani noaptea la 12 pentru că poliţiştii erau prea speriaţi să facă ceva.
Mi-au adus ţiganii toate lucrurile înapoi. Am scris „Paşaport pentru suflet”, un cântec fără cuvinte.
Am trişat, am înşelat, am manipulat şi am furat.

Am scris „Cântecul lui Tănase”. M-am bucurat de prietenia adevărată. Mihai Ivan m-a luat să stau cu el şi prietena lui pentru că venise iarna şi se temea că am să mă trezesc mort îngropat în zăpada. Mi-a furat rebusul cu surpriza la care mă munceam de o lună şi s-a încuiat în closet. Avea omul o treabă de făcut, şi se plictisea.

De nervi am scris iar

Aşa am scris „Zece”. M-am îndrăgostit şi m-am mutat la ea mai apoi. Am intrat pe uşă. Mi-a dat lucrurile pe geam când am plecat. Ca-n viaţă. Am scris „So why” şi puneam deoparte banii pentru studio.

Am adunat suficienţi bani şi am intrat în studio. La jumătatea albumului, omul îmi zice: „Dacă nu mă plăteşti dublu, nu mai fac nimic. Trebuie să nască nevăsta-mea”. Scriam „Neam de eroi”. L-am plătit. Aşa a trebuit să mai stau circa un an plecat de acasă.

M-am întors în curtea în care stăteam. Un vecin, Costel Cosdos, m-a luat să stau la el când a văzut că dorm în Trabant lângă casa mea. Mi-a dat camera unuia dintre copiii lui. Dan Teodorescu m-a rugat să-l ajut cu o chitară pentru Luna. Ovidiu Mihăilescu mi-a dat chitara lui pentru Dan şi Dan a plecat la concurs. În spatele unui şifonier Dan avea o chitară veche, foarte frumoasă, dar cam sucită de ani, pe care voia să o vândă.

Mi-am vândut chitara mea pe 50 de dolari, am plătit avansul şi aşa mi-am luat chitara în rate. 50 de dolari pe lună plăteam. Și acum cânt cu ea. S-au mai adăugat 4 luni de dormit prin lume.

Am întâlnit oameni minunaţi care m-au ajutat cu bani să termin primul album, „Iubi – Interfaţa la realitate”. În 1997 a fost gata. Am fost refuzat de toate casele de discuri patru ani la rând. Nici gratis nu-l acceptau. Nici dacă le dădeam şpagă nu-l voiau.

În cele din urmă, în 2001, pentru a-l publica am plătit până şi carcasele de plastic, şi CD-urile, şi hârtia de la tipografie, şi hologramele, până şi pe cel care punea ţipla peste CD-uri, dar am reuşit! L-am publicat!
După un an l-am cumpărat înapoi şi iar l-am plătit, o dată şi încă o dată faţă de cât primeam de la casa de discuri pe el. Acum însă deja aveam cu ce. Începusem concertele pe bani câştigaţi numai din visele mele, din muzica mea.

Am scris mult, am renunţat la şi mai multe cântece gata scrise doar pentru că avem eu impresia că semăna cu ceva şi nu oiam să fur muzica, să copiez, să plagiez. Acum este o altă lume, o lume în care toată lumea fură, copiază, plagiază fără jenă, ruşine sau frică de consecinţe. Eu am rămas la fel. Ăsta este un alt motiv, pe lângă cel financiar, pentru care scot atât de rar albume noi.

Mai târziu, în anul 2008, l-am republicat pe „Iubi”. Toată lumea mă întreba de ce nu scot ceva nou şi de ce ţin neapărat să relansez un album vechi de 7 ani. Pentru că vreau să vă fac demonstraţia că sunteţi proşti. Că sunteţi orice, dar nu manageri de case de discuri, le răspundeam fără ezitare tuturor, întotdeauna. Acum managerii au ajuns să facă felicitări cu casele de producţie muzicală.

În mai puţin de două luni „Iubi – Interfaţa la realitate” a luat disc de aur şi de platină pentru vânzări. Este albumul care a câştigat cel mai repede în istoria noastră muzicală de după revoluţie cele două distincţii.

Am scris decalogul

Sunt şi acum singurul om de pe pământ care a pus vreodată cele Zece porunci pe muzică laică. Doi ani de zile toţi directorii de programe muzicale din România au refuzat să difuzeze „Zece” pentru că nu e comercial, pentru că mă credeam Bach şi pentru că ce-i aia doar un pian şi-o voce?! Pentru că nu mai eram demult în secolul 16, muzical vorbind.

Giovani Francesco l-a difuzat o săptămână la MTV şi Zece, datorită vânzărilor, a schimbat softul de la fabrica de CD-uri, acolo unde un „titlu” ieşea automat din producţie după 6 luni. Vă amintiţi sigur moda cu disc de vară la mare şi disc toamna de colinde pentru la iarnă.

Zece a schimbat obiceiurile de nuntă, botez, înmormântare din România. Zece a fost împrumutat, furat de Guvernul României. M-am bătut parte în parte cu sistemul şi am câştigat, nu am învins, dar e ok. Zece se vinde şi acum la 13 ani de la lansare şi la 20 de ani de când l-am scris.

Zece a fost primul videoclip românesc care a facut milionul şi zece milioane de vizualizări pe YouTube. Asta înainte ca acestea să poată fi cumpărate şi să faci 34 de milioane în două ore.

Am întâlnit mulţi „Zei” ai radioului şi televiziunii în anii aceştia. Oameni care schimbau destine cu un nu, cu un da. Oameni fără de care nu răsărea soarele a doua zi în industrie. Dacă nu au dispărut cu totul, atunci sunt atât de prăfuiţi, igrasioşi şi râncezi că ţi-e frică să te apropii de ei ca nu cumva să te îmbolnăveşti de hepatita C, prin proximitate. „Zece” a rămas.

Cânt-o în engleză

Am mai făcut un album, după ADHD-ul meu deja cunoscut, deficit de atenţie care nu mă lăsa să cânt fără textele mele în faţă şi chiar şi aşa se întâmpla să uit unde sunt în melodie. Doar muzica nu o uit niciodată, sau, mă rog, aproape niciodată. „Autistul, nu-l mai goniţi pe Brâncuşi” este ultimul album din muzica românească ce a câştigat disc de aur şi de platină pentru vânzări. Nici o piesă de pe acest material nu a fost difuzată pe nici un fel de media din România. Nici măcar o secundă dintr-o melodie, nimic şi totuşi. Mai ştiţi zeii despre care vă vorbeam la „Zece”?!

Tot meritul lor este. Mereu aceiaşi, mereu alţii, doar că acum s-au rafinat în privinţa refuzului de a difuza muzici de ale mele la radio sau tv. Chiliane tată, îmi spun, românii-s prea proşti pentru muzica ta. Trimite-o, tată, afară, cânt-o în engleză, că acolo o să spargă. După aia o dăm şi noi aici la radio în România.

Acum am gata două albume nou nouţe: „PlanSuRasul” şi „Pre@Clasic”. 5 albume în 23 de ani. Puţin pentru unii. Suficient pentru alţii care ştiu valoarea creativităţii şi a originalităţii în muzică. Nu-i vorbă că proiecte noi şi piese de încă „fro” zece albume am gata scrise, doar că nu ştiu dacă am să le mai pot publica vreodată. Asta este o altă discuţie.

Unul dintre albumele astea va schimba curând percepţia şi accesul la muzica clasică la nivel mondial.
Muzica de cameră, scrisă în manieră preclasică, o dantelărie a la’ Mozart pentru quartetul clasic de coarde, cel cu două viori, violă şi violoncel.

„Pre@Clasic”

Problema este că pentru „Pre@Clasic” a trebuit să inventez un nume pentru acest nou gen muzical. De o lună discut cu americanii… Nu pricep şi pace. Nu pot depăşi perplexitatea care i-a cuprins în faţa acestui material şi e infinit de greu să pui tu ca român lângă genurile muzicale deja consacrate încă unul.

Preclassic Chamber Music – i-am spus. Nu a înţeles nimeni nimic, doar că au fost extrem de încântaţi de ce auzeau. Oamenii din Germania de la fabrica unde am făcut vinilurile, englezii, austriecii… Am primit felicitări şi din America. Un francez a luat un Jet cu încă câţiva amici şi a venit special în ţară să facem un şpriţ şi să mă cunoască, să se convingă el şi ei că sunt adevărat…

Surprindere, uluială, gelozie pozitivă, colegială, mândrie la unii… Astea sunt reacţiile născute de acest nou gen muzical prezent pe Pre@Clasic.

Milioane de euro

Aşa că, acestea fiind spuse, dragilor, îmi iau rămas bun de la „industria muzicală” din Românica, mă digitalizez şi mă mut în spaţiul cibernetic. Consider că nu am nici un fel de datorie, aici ba din contră.
Voi nu ştiţi, dar eu, ca atâţia alţi colegi de-ai mei, am ţinut familii întregi, amante şi copii din flori la şcoli înalte din străinătăţuri.

Am creat înfloritoare afaceri imobiliare, am sponsorizat reţele de clinici de sănătate private. Am construit spitale şi am cumparat pentru cei ce ne furau banii, cu banii noştri, cluburi de fiţe în tot felul de centre vechi şi nu numai.

Poţi face destul de multe cu 50/70 de milioane de euro, cât intră anual în conturile acestor organisme de colectare şi gestionare a drepturilor de autor şi conexe. Eeeh… dar câte nu s-au făcut aici în România cu zecile de milioane de dolari şi euro furaţi prin organismele de colectare şi gestiune ale drepturilor de autor şi conexe ale artiştilor.

Aţi uitat cu ce a început Sorin Ovidiu Vântu Fondul Naţional de Investiţii?! Primele 7 (şapte) milioane de dolari, banii de început ai FNI, au venit de la UCMR-ADA, dragilor. Altfel spus Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Asociaţia pentru Drepturi de Autor. Inutil să vă spun că atunci acest organism era condus de un doctor fără doctorat, dar plătit ca doctor, un personaj despre care se ştie că este ofiţer acoperit al scârbavnicelor noastre servicii secrete gen SIE, SRI sau alte bălţi stătute, infecţioase şi purulente.
Nu am nimic împotriva lui Vântu. Bravo lui! Și eu, ca şi Țiriac, prefer un personaj deştept în cap decât un prost. În urma prostului nu rămâne nici praful de pe tobă. Pustiul se alege de tot ce atinge prostul.

Aveţi grijă de voi

Nu, nu am nici o datorie faţă de România! Am fost la domnul Codruţ Marta, la ANAF. Îl cunoşteam printr-un prieten de la Arad, cu un DVD de date şi un top de hârtie A4 pline de dovezi ale furturilor de la artişti.

Dovezile furturilor şi reţelele construite de către aceştia. De la conturile „bidon” ale credidam-ului la bătrânul pensionar din Ardeal sau Maramureş, ruda de încredere a unui avocat fără licenţă, cu 4 miliarde câştiguri pe drepturi de autor, bani din care păstra 20/30 de milioane să-şi completeze pensia iar restul se întorceau albiţi la Bucureşti.

Nu-i vorba că mai erau conturi prin Moscova, Paris, Viena… În toate marile capitale există un asemenea cont care, chipurile, este făcut pentru virarea banilor către organismele de gestiune a drepturilor de autor a artiştilor din ţările respective. Nici vorbă de aşa ceva. Banii erau ridicaţi tot de bravii noştri ofiţeri din servicii sau prin interpuşi. Nişte hoţi ordinari lipsiţi de onoare, caracter şi de o minimă decenţă. Vai de sufletul părinţilor care i-au născut şi de cel al copiilor lor. Praful şi pulberea se vor alege.

„Sunt mulţi, prea mulţi ofiţeri de securitate implicaţi. Sunt prea mulţi bani la mijloc şi ce vrei tu să faci nu se poate face! Potoleşte-te pentru că ai să dispari. Oricum nu ai putere tu să faci ceva.” – mi-a spus Codruţ Marta după câteva luni.

Nu am fost numai la el cu acele documente. Din celălalt loc în care am fost am primit exact acelaşi răspuns.
Domnul Codruţ Marta a dispărut. Sper că este încă în viaţă, bine merci şi sănătos. Documentele sunt încă acolo sper, sau în celalalte locuri în care le-am lăsat. Vă mai amintiţi ce a spus Dan Bittman după ce a fost desemnat consilier al ministrului de Finanţe, Sebastian Vlădescu?! Finanţele au cunoştinţă de firmele care fură în România!

„Toţi cei care fură sunt filmaţi, îndosariaţi, arhivaţi, dar nu pot fi controlaţi niciodată. Să nu credeţi că nu se ştie, la nivelul Ministerului de Finanţe, ce se întâmplă în România. Să nu credeţi că nu se ştie pe unde se fură, cine fură. Sunt filmaţi, sunt îndosariaţi, sunt arhivaţi. Toţi cei care fură. Dar există firme care n-au voie să fie controlate niciodată şi oameni care n-au voie să fie controlaţi niciodată”, a spus Dan Bittman.

Servicii secrete cu sute de mii de ofiţeri angajaţi… Este clar că nu despre inteligenţă sau despre operartivitate ori randament vorbim aici ci de o masă amorfă care are la îndemână haina securităţii statului pentru a opera – fura în voie, nestingheriţi de nimeni şi nimic. Prin ei şi cu ei se fură din creaţia autorilor români şi nu numai de la ei.

Aşadar: Rămâneţi cu bine, dragilor.

Eu am altele de făcut de acum. Aveţi grijă de voi!

21 martie 2017

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.