Gazeta Wyborcza: România şi Ungaria împing tot mai departe limitele democraţiei

La începutul anilor ’90, România se zbătea să nu rămână la marginea Europei, să nu alunece către o uniune balcanică în loc de o uniune central-europeană. Nu s-a reuşit, iar grupul de la Visegrad a inclus Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia. Aceasta din urmă a intrat în triunghiul de la Weimar, alături de Germania şi Franţa.

Mai apoi, la jumătatea anilor ’90, România a sperat că va adera la NATO alături de Polonia, în 1997. Ţinta a fost ratată, dupa cum a fost ratată şi aderarea la UE alături de aceeaşi Polonie, în 2004.

Acum, Polonia este privită de către români ca o poveste de succes, atât pe plan politic, cât şi economic, o portavoce a ţărilor central-europene în cadrul UE, iniţiatoare a Parteneriatului Estic, prin care soarta europeană a Republicii Moldova a fost influenţată mai mult decât, cel puţin oficial, a reuşit să o facă pâna acum Bucureştiul.

Dar cum se văd polonezii pe ei înşişi la zece ani de când, la Copenhaga, au primit unda verde pentru aderarea la UE? Iată ce scrie Gazeta Wyborcza, preluată de Presseurop.eu.

“Acela a fost ultimul moment când regiunea a arătat un adevărat front unit, luptând împreună pentru cele mai bune condiţii posibile de aderare. De atunci, drumurile s-au bifurcat, fiecare ţară târguindu-se pe cont propriu cu Bruxelles şi încercând să-şi consolideze relaţiile cu actorii-cheie ai UE.

De fapt, căile politice şi economice erau divergente cu mult înainte. Cele zece ţări care au aderat la UE în 2004 se află în stadii de dezvoltare politică foarte diferite, cu excepţia, poate, a prezenţei pretutindeni a populismului, la un nivel impresionant şi invariabil. Diferă de asemenea punctele lor de vedere asupra integrării europene. Slovacia este în zona euro, Republica Cehă rămâne sceptică, Ungaria este vitează, iar Polonia, deşi în general în favoarea monedei euro, consideră că nu are sens să adere în timpul unei crize.

Pe de altă parte, cele zece ţări depind acum în mare măsură de UE. Acesta este un punct crucial al orientării noastre geopolitice şi o sursă fundamentală de fonduri de modernizare; finanţarea UE este prezentă în 99% dintre proiectele publice din Ungaria şi în 50% dintre cele din Polonia. De asemenea, UE creează un efect de seră pentru investiţii.”

Astăzi, Europa Centrală a devenit un mijloc de a evita marginalizarea în UE. Mişcările tectonice care au loc în Europa pot anula lucrul de care suntem acum atât de mândri, şi anume că suntem în inima Europei.

Noi gândim că, dacă rămânem alipiţi de ceilalţi din regiune, ar trebui să fim în stare să împiedicăm crearea unei Europe cu două viteze. Şi în acest proces, uităm de ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze în felul în care este practicată democraţia. Trebuie să fim conştienţi de efectele secundare ale acestuia. Ungaria şi România sunt pe cale să încerce o nouă cultură politică în regiune, împingând din ce în ce mai departe linia roşie unde se sfârşeşte democraţia. Dacă nu ne dăm seama de acest lucru, boala ne va molipsi şi pe noi.

Ceea ce ne uneşte mai presus de orice este trecutul nostru comun, şi nu neapărat un sentiment de identitate comună, dar cel puţin o soartă comună şi interese comune în UE. Ultimul factor a jucat un rol-cheie în decursul negocierilor de aderare din 2003 şi, ulterior, în timpul dezbaterilor privind precedentul buget.

Există o istorie a succesului comun în Europa Centrală. Ţările din Grupul de la Vişegrad au înregistrat o însumare a PIB-urilor de peste 770 de miliarde de euro, de patru ori suma de la mijlocul anilor 1990. Ceea ce înseamnă că Europa Centrală este mai mult decât o „stare de spirit”. Dar este încă departe de a deveni o entitate politică cu o influenţă demnă de luat în seamă.