"Generalul Iulian Vlad, erou sau trădător?"

Am fost alertat, în ultimele săptămâni, în legătură cu apariţia unei cărţi semnate de Corvin Lupu şi intitulate „Trădarea Securităţii în decembrie 1989” , oferită cititorilor de Editura Elion, Bucureşti, 2015.

Cunoscând tangenţial o parte a scrierilor semnate de Corvin Lupu şi cunoscând mult mai bine editorul (dacă este adevărat ce se spune, că, în realitate nu ar fi Giulia Perez, menţionată în caseta tehnică, ci Cristian Troncotă, fostul meu asistent la Catedra de Teorie Generală a Activităţii Secrete de Informaţii, în perioada de constituire a Institutului Superior de Informaţii, actualmente Academia Naţională de Informaţii), nu am fost tentat să dau curs semnalelor primite şi nici nu m-am grăbit să cumpăr cartea.

În cele din urmă, am primit un telefon de la profesorul Viorel Roman, consilier academic al Universităţii din Bremen, cu care am o corespondenţă sporadică. Domnia Sa a ţinut să mă felicite „pentru numărul mare de citări consistente în cartea lui Corvin Lupu, care pe Aurel Rogojan îl prezintă ca «important memorialist», în timp ce generalul Iulian Vlad, conducerea Departamentului Securităţii Statului, generali şi înalţi ofiţeri, iar după titlul cărţii şi Securitatea, în ansamblul ei, sunt trecuţi la infamul index al puciştilor şi trădătorilor”.

„Măi, să fie?!”, mi-am zis. Dacă supervizorul meu, „neamţul din Lovrin”, de sub generoasa pălărie a „Bundes Nachrichten Dienst”, mă face atent că sunt luat în seamă, şi încă pozitiv, acolo unde generalul Iulian Vlad este pus la indexul trădătorilor de ţară, musai că trebuie să văd „minunea”. Asta, mai cu seamă că la Berlin se ţine o socoteală şi din urmă a eroismelor noastre, care în traducere germană sunt trădări. De altfel, Viorel Roman este şi primul publicist care a formulat întrebarea „Generalul Iulian Vlad, erou sau trădător?” (Ziarul „Mioriţa”, SUA, 17 decembrie 2011), pe care am preluat-o ca titlu al notelor de lectură.

Pe Corvin Lupu l-am cunoscut personal în prezenţa domnului general Iulian Vlad, în urmă cu exact doi ani, când Domnia Sa l-a invitat la o lansare de carte a subsemnatului, la Râmnicu Vâlcea.

Domnul general Vlad mi-a spus, ulterior, că l-a cunoscut foarte bine şi-i poartă un deosebit respect tatălui lui Corvin Lupu, profesorul Nicolae Lupu, istoric, arheolog şi un veritabil om de cultură, cu realizări notabile în conservarea patrimoniului Muzelui Naţional Brukenthal din Sibiu, al cărui director a fost un număr de ani. Cartea de vizită a unui părinte onorabil este şi un bun paşaport pentru fiu, mi-am zis.

Editorul cărţii este relevant, în cazul dat, din mai multe considerente. Cartea ar fi fost refuzată de alte edituri. Editorul Cristian Troncotă a avut (mai are?!) o normă didactică la catedra profesorului Corvin Lupu de la Departamentul de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Studii de Securitate al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, iar, compensatoriu, Corvin Lupu a avut, până la recenta excludere, un loc în Consiliul Ştiinţific al Revistei „Vitralii” a Asociaţiei Veteranilor din Serviciile de Informaţii ale României. Un „corvino-troncotism” de conjunctură, un alt fel de cumetrie pe un domeniu, de alminteri periculos, în care şcoala rolleriană ne-a dat o istorie plină de falsificări şi îmbibată de spiritul antinaţional?!

Dar cea mai mare relevanţă a editorului o pot constata doar cititorii avizaţi, care cunosc intim frazarea lui Cristian Troncotă, maniera sa originală de descifrare a informaţiei istorice din faptele materiale şi capacitatea, tot specifică, de înţelegere a contextului evenimentelor. Despre valoarea şi limitele informaţiei secrete în cercetarea istorică, în pofida listei de lucrări publicate, nu ne-a adus, încă, dovada că s-ar fi edificat la cele mai bune şcoli. Este adevărat, porţile acestor şcoli nu se deschid oricui şi nici uşor.

Am trecut în revistă cartea semnată de Corvin Lupu şi editată de Cristian Troncotă şi, după o lectură preliminară, mă voi rezuma la a observa doar câteva dintre situaţiile de flagrant delict deontologic în materie de documentare şi cercetare.

Ceea ce reţine strident atenţia şi ar putea fi miza unui facil succes comercial al cărţii este obstinaţia cu care autorul îl acuză de trădare pe generalul Iulian N. Vlad ,cel care în decembrie 1989 îndeplinea funcţia de ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului.

Această obstinaţie îl plasează pe Corvin Lupu în antiteză cu realitatea cunoscută de cei pentru care generalul Vlad reprezintă sinteza valorilor opuse trădării. Dar, cum în istorie, eroismul şi trădarea sunt faţetele uneia şi aceleiaşi realităţi, diferenţa o face doar partea din care este privită realitatea.

Aşadar, dacă generalul Iulian Vlad este acum declarat de cineva ca trădător, asta se întâmplă, în mod negreşit, pentru că sunt tot mai mulţi şi mai bine auziţi cei care nu ezită să se situeze în antiteză.

Prima calificare în acest ultim sens, ce ne este cunoscută, a faptelor generalului Iulian Vlad, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, aparţine unei mari personalităţi politice creştin-democrate din Italia, Francesco Maurizzio Cossiga (1928 – 2010), preşedintele Republicii Italia (3 iulie 1985 – 28 aprilie 1992).

La începutul lunii ianuarie 1990, preşedintele Italiei l-ar fi întrebat pe ambasadorul României, Constantin Grigorie, la Roma:

„Ce şi cum s-au întâmplat la Dumneavoastră în ţară evenimentele care au condus la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu?”.

Ambasadorul: „Populaţia nemulţumită s-a revoltat, ceea ce a facilitat schimbarea şi în România”.

Preşedintele Francesco Cossiga: „Bine, bine, dar forţele de ordine ce au făcut?”.

Ambasadorul: „Nu au intervenit împotriva populaţiei, ale cărei nemulţumiri erau cunoscute ca fiind generalizate, deci justificate”.

Preşedintele Cossiga: “Dar cine a dat forţelor de securitate un astfel de ordin?!”.

Ambasadorul: „Chiar şeful Departamentului Securităţii Statului, ministrul secretar de stat, generalul Iulian Vlad”.

Preşedintele Cossiga: „Să-i ridicaţi o statuie!”.

În antiteză cu fostul preşedinte al Italiei, autorul „Trădării Securităţii (…)” spune: „Cei care au trădat şi nu au respectat legislaţia în vigoare, nereprimând revolta populară, au şi ei scuzele lor. Cu câţiva ani în urmă, dl. Gl. Iulian Vlad îmi spunea: «Ce era să fac?…să trag în popor?». Eu cred că, în acest caz, cei care se află foarte aproape de vârful puterii, au sensibilităţi (…) din orice motive, au datoria să se retragă, să lase pe alţii”. (Corvin Lupu, op.cit. pagina 33)

Filologul istoric Corvin Lupu afirmă în paginile cărţii pe care şi-o asumă că „generalul Iulian Vlad a trădat”, că a fost „pucist”, ori că a cunoscut şi ascuns activitatea aşa-zişilor complotişti, vina capitală a generalului fiind aceea de a nu fi reprimat revolta populară şi a-l menţine pe Ceauşescu la putere.

După Corvin Lupu, generalii Milea, Nuţă şi Mihalea i-au fost devotaţi lui Nicolae Ceauşescu şi i-au executat ordinele, au acţionat conform legilor şi regulamentelor militare, iar represiunea sângeroasă ar fi fost necesară pentru restabilirea ordinii.

În schimb, generalul Iulian Vlad, prin ordinul dat Securităţii, de a nu se împotrivi revoltei populare, a săvârşit, în opinia lui Corvin Lupu, un act de trădare a României, fiindcă Ceauşescu simboliza România. Până la moment, afirmaţia cu privire la valoarea de simbol nu poate fi contrazisă.

Istoria ne spune, însă, şi altceva. Un conducător care nu mai este acceptat de popor nu-l mai reprezintă. Iar conducătorul care dă ordine criminale împotriva poporului a devenit tiran.

Şeful Securităţii era în măsură să ştie cel mai bine care mai era valoarea de simbol naţional a lui Nicolae Ceuşescu. Un general, şef al Securităţii Statului, cu răspunderi de membru al guvernului nu a fost promovat la acest nivel, pentru a fi un executant orb şi lipsit de raţiune.

Apărarea tiranilor împotriva popoarelor nu este sinonimă trădării popoarelor? Ne învaţă istoria contrariul?

Nivelul de informare asupra realităţilor politice internaţionale ale anilor 1985-1989, gradul de cultură politică şi viziunea democratică ale acuzatorului generalului Iulian Vlad nu sunt, cumva, incompatibile cu travaliul de cercetător ştiinţific pe care Corvin Lupu pretinde că şi-a fundamentat lucrarea?!

În 1989, până la evenimentele din România, au căzut, precum popicele, toate regimurile politice conduse de dinozaurii pseudo-marxişti din Polonia, Ungaria, R.D. Germană, Cehoslovacia şi Bulgaria. A urmat şi cazul special a României, pentru care se rezervaseră dezmembrarea teritorială şi adjudecarea de către vecini. Era marea lovitură finală, corolarul victorios al strategiei anticomuniste globale, pe care SUA şi-au asumat-o transparent, dar pentru a cărei realizare au recurs şi la un registru nelimitat de tactici clandestine, făra economie de resurse.

Staff-urile din spatele marilor autori ai loviturii finale au mizat tocmai pe faptul că „(…) fanatica Securitate, condusă de generalul Iulian Vlad, a cărui ascensiune meteorică nu poate fi în afara unei necondiţionate loialităţi politice, va reprima sângeros revoltele planificate, România va deveni teatrul unui război civil, iar imperativul protecţiei populaţiei va legitima intervenţia forţelor armate (…)”.

După cum crede şi chiar şi scrie Corvin Lupu, generalul Iulian Vlad este vinovat de perspicacitatea caracteristică contraspionului de elită, care a putut dezamorsa un război civil, preveni ocuparea şi dezmembrarea ţării sale, fără să-şi scoata revolverul din toc, dacă din întâmplare l-ar fi avut asupra sa.

Deosebirea fundamentală dintre generalul Vasile Milea, ministrul forţei armate, şi generalul Iulian Vlad, ministrul forţei inteligente, a fost evidenţiată atât de misiunile ce le-au revenit, cât şi de maniera în care le-au îndeplinit.

Cercetare ştiinţifică sau colportaj de „radio-şanţ”?!

”În ultimul deceniu însă, Ceauşescu, neavând încredere în Securitate, nu mai transmitea la Securitate informaţii importante pe care le afla de la şefi de state şi/sau guverne cu care se întâlnea, adeseori fără translatori români” (Trădarea Securităţii în decembrie 1989, Editura Elion, Bucureşti, 2015 pag. 6-7)

O astfel de abordare exclude posibilitatea ca autorul, dar şi editorul să poată fi consideraţi informaţi, serioşi, competenţi, credibili şi de bună credinţă.

Şefii de stat nu schimbă între ei informaţii de securitate, în cadrul întâlnirilor prilejuite de vizitele de stat, care au loc la intervale de timp mari şi cu o agendă riguroasă, din timp negociată.

De asemenea, nicăieri în lume nu-i statornicită vreo practică a informării inverse, de la şeful de stat către serviciile speciale din subordine.

Nicolae Ceauşescu, în 24 de ani, nu a transmis vreo informaţie Securităţii. Securitatea putea primi, eventual, hotărâri ale Comitetului Politic Executiv al CC al PCR de aprobare a a înţelegerilor convenite în urma vizitelor şi sarcinile ce-i reveneau, dacă s-au stabilit măsuri de cooperare şi în domeniul serviciilor de securitate. Cel mai adesea, pe linia pregătirii personalului şi a dotării cu mijloace tehnice speciale.

În altă ordine de idei, Ceauşescu, ca şi oricare alt şef de stat, în trecut, ca şi în prezent, nu avea întâlniri cu omologii fără steno-translator personal. Afirmaţia lui Corvin Lupu este completamente nu numai falsă, dar şi ignorantă, până şi în regulile elementare ale protocolului de stat.

Să mai cităm din Corvin Lupu cu a sa lucrare (sau lucrătură) „Trădarea Securităţii în decembrie 1989” de la paginile 21-22:

„(…) Armata şi Ministerul de Interne aveau cunoştinţă de mobilizarea la frontierele României a unor importante efective militare şi, după 9 decembrie 1989, aveau cunoştinţă de prezenţa în ţară a câtorva zeci de mii de agenţi şi luptători sovietici, unguri,iugoslavi şi alţii. La o zi după pătrunderea masivă de agenţi sovietici, în ţară au apărut primele manifeste care incitau la nesupunere civică. Toate acestea, îndreptăţeau Armata, Securitatea şi Miliţia să acţioneze pentru apărarea ţării”.

Direcţia de Informaţii a Armatei nu a semnalat vreo mobilizare a armatelor statelor vecine la frontiere, ci iminenţa unor acţiuni destabilizatoare, în care sens elemente provocatoare, pregătie în exterior, ar urma să acţioneze în Transilvania. Era subînţeles că pentru crearea condiţiilor ca şi în România să poată fi impuse schimbările convenite prin înţelegerile sovieto-americane, la care s-au asociat Marea Britanie, Franţa, Germania şi Vaticanul. Informaţii de această natură au fost raportate de ataşaţi militari.

Nu s-au identificat zeci de mii de agenţi şi luptători sovietici, ci s-a constatat prezenţa sau tranzitul a peste 70.000 de turişti sovietici, un număr dublu faţă de cel constatat în aceeaşi lună a anului anterior. Era un număr suficient, însă, pentru a se putea acoperi 2-3 divizii de cercetare-diversiune. O simplă supoziţie, până la proba contrară. Proba contrară nu este niciodată „ante”, ci „postfactum”.

Concluziile definitive în legătură cu prezenţa şi acţiunile forţelor speciale sovietice au fost formulate mult mai târziu, din reconstituirea şi analiza retrospectivă a evenimentelor. Cel puţin, reconstituirea şi analiza evenimentelor de la Sibiu, respectiv raportul înaintat de şeful Secţiei SRI, colonelul Ioan Rusan, au provocat o reacţie alergică, de categorică respingere din partea consilierului prezidenţial, generalul Vasile Ionel, care a rezoluţionat că „nu trebuie dată crezare dezinformărilor ofiţerilor de securitate”.

Foştii ofiţeri de Securitate au contribuiut, din plin, la reconstituirea evenimentelor. Toate informaţiile şi evaluările au fost centralizate într-un raport oficial al Serviciului Român de Informaţii, care a fost pus atât la dispoziţia comisiilor parlamentare de cercetare, cât şi a Parchetului. Măsura în care adevărul a fost dorit s-a înţeles din maniera în care au fost organizate şi conduse investigaţiile.

Dacă, totuşi, prin absurd, dl. Corvin Lupu era ministrul Apărării, sau al Internelor, ori al Securităţii, ce ar fi făcut cu cei peste cei 70.000 de turişti dispersaţi în masa populaţiei autohtone, într-un continuu du-te-vino al intrărilor şi ieşirilor, care aparent nu desfăşurau vreo activitate ilegală şi aveau grijă să nu iasă în evidenţă?!

Pentru un singur individ supravegheat continuu prin filaj erau necesare cel puţin două autoturisme cu 6-8 filori. Unitatea Specială de Filaj a DSS avea un efectiv de 712 cadre militare şi 65 salariaţi civili. Un număr de cca. 200 se aflau în posturi de pază a misiunilor diplomatice. Ceea ce însemna că puteau fi cel mult vreo 400 de operatori de filaj în teren, care, repartizaţi pe ture de serviciu, pentru a nu pierde obiectivul 24 din 24 de ore, puteau să se ţină după cel mult 30-40 de suspecţi. Admiţând o suprasolicitare a efectivelor şi un filaj la vedere, de placare „om la om”, ceea ce atrăgea deconspirarea şi alte riscuri asupra filorilor, tot nu se puteau controla mai mult 100 de suspecţi. Dar, în situaţia operativă dată, efectivele de filaj aveau deja maximum de încărcare cu legăturile autohtone ale serviciilor străine.

Este bine de ştiut că în perioada 1980-1988, care au fost şi anii de maxim efort al filajului, numărul acţiunilor de filaj (persoane obiectiv) a fost, potrivit cercetărilor Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, de 123.

Deci, în cee ce priveşte capacităţile fizice ale controlului şi apărării, Securitatea era dimensionată doar pentru câteva cazuri sau situaţii concomitente mai deosebite, în afara misiunilor permanente de protecţie antiteroristă, care nu puteau fi suspendate şi care, la rândul lor, solicitau filajul.

Numărul turiştilor care puteau fi bănuiţi a fi în misiune îl depăşea cu de cca. 15 ori pe cel al ofiţerilor operativi ai structurilor centrale şi teritoriale.

Cei peste 70.000 de suspecţi nu au intrat în locuri şi nu au frecventat medii controlate cu surse umane sau tehnice ale Securităţii.

Formal, Ministerul de Interne, prin Direcţia Paşapoarte, Controlul Trecerii Frontierei şi Evidenţa Străinilor, avea doar o reprezentare statistică, fără a exercita funcţiile unei poliţii a străinilor. Iar, în ceea ce priveşte cetăţenii statelor socialiste, se renunţase la evidenţa nominală, cu excepţia persoanelor date în urmărire.

Formaţiunile de ordine publică ale Miliţiei s-au sesizat de o aglomeraţie suspectă de turişti sovietici prin locuri lipsite de interes turistic şi, probabil, că au raportat pe cale ierarhică. Asta ar fi însemnat ca la nivelul Inspectoratului General al Miliţiei să existe o evaluare statistică a aproximativei răspândiri teritoriale. Generalul Constantin Nuţă, şeful IGP, era adjunctul ministrului de interne, Tudor Postelnicu, care avea în coordonare atât Trupele de Grăniceri, cât şi Direcţia Paşapoarte, Controlul Trecerii Frontierei şi Evidenţa Străinilor, ceea ce presupune integrarea datelor şi informaţiilor despre străini la aceste niveluri.

Poate părea nefiresc, dar realitatea este că nici ministrul de interne, Tudor Postelnicu, nici şeful IGP, generalul Constantin Nuţă, nici şeful Direcţiei Paşapoarte, Controlul Trecerii Frontierei şi Evidenţa Străinilor, generalul Aron Bordea, nu au considerat necesar ca Departamentul Securităţii Statului să fie informat cu situaţia zilnică a intrărilor, prezenţei şi ieşirii străinilor din ţară. În definitiv, în viziune îngust departamentală privind chestiunea, era, şi potrivit legii, o problemă de competenţa lor.

În planul informaţiilor, Departamentul Securităţii Statului s-a sesizat de afluenţa sporită a turiştilor sovietici. Generalul Bucurescu, adjunct al ministrului pentru securitatea interioară, a primit ordin de la şeful DSS să preia, prin posibilităţile specifice, statistica prezenţei străinilor.

Prioritatea Securităţii era, în condiţiile date, controlul „cozilor de topor”, pentru a fi scurtate mâinile ce voiau să le apuce. Aşa s-a procedat la Iaşi şi la Cluj, centre prevăzute în planurile „A” şi „B” ale conspiraţiei internaţionale. În ambele situaţii, Securitatea a dejucat comploturile cu maximă discreţie, folosind informaţiile pentru ghidarea scutului ordinii constituţionale.

Dacă despre dejucarea conspiraţiei de la Iaşi, unde regizorul din umbră al demantelării a fost, nu întâmplător, generalul Victor Neculicioiu, şeful UM 0110, sunt cunoscute unele aspecte, mai mult sau mai puţin conforme realităţii, despre conspiraţia pregătită, dar eşuată în faşă, de la Cluj nu s-a aflat, încă, în spaţiul public. Dacă nu au aflat nici investigatorii CNSAS, înseamnă că cel puţin o parte a actorilor sunt, încă, pe roluri active. Unii la indexul cazurilor de securitate naţională, alţii în linia întâi a vieţii politice, iar cei mai câştigaţi în topul miliardarilor. Nu dau o sentinţă, dar intuiţia în această materie nu mi-a jucat încă feste.

Corvin Lupu, pe baza faptelor aparente, reţine meritul de excepţie şi unic al Miliţei în demantelarea conspiraţiei de la Iaşi. Este şi firesc, s-a văzut cumva altfel?! Dar, oare, întotdeauna este adevărat numai ceea ce se vede?!

Calomniile lui Corvin Lupu

„O dovadă a faptului că s-a constatat invazia străină este şi ordinul dat de comandantul suprem de activare a reţelelor „R” a M.Ap.N şi „S” a Securităţii (…) Reţeaua „R” s-a activat (…).

Reţeaua „S” , aflată în coordonarea gl. Vlad, nu a rewspectat ordinul comandantului suprem şi nu s-a activat. Luptătorii Reţelei „S” erau selecţionaţi din rândul celor care au făcut armata la Trupele de Securitate, dar şi din alte persoane de încredere, activişti de partid, procurori, judecători, oameni de încredere ai regimului de atunci” (pag.199-200)

Adevărul

Într-una din nopţile de foc ale lunii decembrie 1989, generalul Iulian Iulian Vlad, aflat în sediul CC al PCR, a fost interpelat de Dumitru Mazilu în legătură cu existenţa unor planuri speciale şi reţele de acţiune clandestină, „ZZ” sau „S”, cerându-i-se imperativ să le revoce.

Cum şeful DSS nu avea cunoştinţă de documenetele respective, a telefonat la cabinetul său şi a solicitat să i se facă imediat legătura cu şeful Cancelariei DSS, oriunde s-ar afla acesta. Şeful cancelariei i-a infirmat existenţa planurilor respective în evidenţa fondului de reglementări ale DSS, dar dată fiind natura lor a cerut permisiunea să verifice la structura de organizare–mobilizare a departamentului şi, respectiv, la Direcţia Organizare-Mobilizare a Ministerului de Interne. Trei surse autorizate, colonelul Fundulea, şef compartiment organizare-mobilizare a DSS, generalul Luigi Martiş, şeful Direcţiei Organizare –Mobilizare a Ministerului de Interne, şi colonelul Ciobanu, şef serviciu în direcţia menţionată, au infirmat.

Ce mai susţine Corvin Lupu?

„Conducerea DSS, gl. Iulian Vlad, personal, nu au pus în executare legislaţia privitoare la arhiva Securităţii şi ordinul comandantului suprem de distrugere a acestei arhive (…)” (pag. 273)

Ce zice legea?

Corvin Lupu se află (a câta oară?!) într-o impardonabilă eroare şi continuă să persevereze în minciună şi proferare de acuzaţii calomnioase.

Legislaţia în vigoare, aplicabilă la momentul dat şi în a cărei aplicare generalul Iulian Vlad a emis ordinul S 184 din 30 decembrie 1989, era art. 242 Cod penal, care prevedea că distrugerea de înscrisuri se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

O altă legislaţie cu trimitere specială la arhiva Securităţii nu exista. După cum nici comandantul suprem nu a dat vreun ordin în sensul afirmaţiei false a lui Corvin Lupu.

Corvin Lupu este ori naiv, ori intoxicat de releele de manipulare ale unor servicii care i-au plantat surse de dezinformare, pentru a-i orienta cercetarea şi a-l compromite.

Dar chiar şi aşa fiind, este greu de înţeles abandonul deontologiei elementare a cercetătorului, care-l obliga să identifice elementele de verificabilitate ale aserţiunilor cărora le atribuie valoare de adevăr ştiinţific. Dacă tot nu i-a tremurat mâna să scrie că „generalul Vlad a încălcat legislaţia privitoare la arhiva Securităţii”, nu putea să deschidă şi un repertoriu legislativ şi să caute legea respectivă, indicându-i articolul şi, eventual, paragraful, precum şi pedeapsa ce i se cuvenea generalului?!

Nu, fiindcă ordinul de “cercetare ştiinţifică” pe care l-a executat, cu mult zel, nu prevedea să facă parte dreaptă şi adevărului.

Este adevărat că în circumstanţele acelor evenimente s-a procedat la distrugeri de documente. Dar nu din fondurile de arhivă şi nici din categoria informaţiilor cu valoare operativă. S-au distrus documentele privind reţeaua informativă, ori care puteau permite identificarea surselor umane, aflate în fişetele ofiţerilor. Acestor documente nu li se atribuiau numere de înregistrare din registrul unic de evidenţă, care intra sub incidenţa art. 242 Cod penal.

“Informaţii inedite” care trimit în derizoriu opera lui Corvin Lupu, editată de Cristian Troncotă

Despre Ana Blandiana, cercetarea efectuată de Corvin Lupu relevă că este „ soţia colonelului de securitate Romulus Rusan” (pag. 214 nota 327).

Evident şi umoristic, subliniem noi, un „colonel de securitate” sub multiple acoperiri şi infiltări ca scriitor, fondator al organizaţiei neguvernamentale Alianţa Civică, director în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, conducător al Centrului Internaţional Pentru Studiul Comunismului.

O altă informaţie inedită, rezultată din “documentarea ştiinţifică a “istoricului” Corvin Lupu, este aceea că Gheorghe Atudoroaie, fost locţiitor al şefului Securităţii judeţului Timiş, este ginerele răposatului general Nicolae Pleşiţă (pag. 300). Problema este, însă, că generalul Nicolae Pleşiţă nu a avut vreo fiică, iar doamna Emilia Atudoroaie, unica soţie a presupusului ginere, este fiica unei onorabile familii din judeţul Botoşani.

Schimbarea identităţii unor personaje cu rol important în evenimente

Colonelul Gheorghe Răbăcel, şeful Statului Major al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, salvatorul de la măcel a efectivelor şcolii, este menţionat sub numele de “Dumitru Răbăgel”(pag. 241), iar şeful Statului Major al Gărzilor Patriotice de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român, colonelul Corneliu Pârcălăbescu, este substituit cu “Gheorghe Pârcălăbescu”.

Abandonul deontologiei cercetării ştiinţifice

Abundenţa preluărilor necritice, unele din surse premeditat preconstituite pentru alterarea şi escamotarea adevărului, falsificarea şi manipularea citărilor, contrafacerea argumentelor, lipsa respectului faţă de adevăr, raţionamente cinico-criminale, inexactităţi de nume, date, locuri şi fapte, contradicţii analitice de logică elementară, precaritatea documentării şi lipsa elementelor de verificabilitate a afirmaţiilor şi concluziilor, melanjul jumătăţilor de adevăr cu minciuna sfruntată şi cu fabulaţii patologice sunt primele impresii, la o preliminară privire, asupra a ceea ce ar putea fi contribuţia originală din cele 302 pagini ale recentei scrieri semnate de Corvin Lupu.

În cele mai multe cazuri de recurs la citate, autorul omite delimitarea prin ghilimele, astfel încât cititorul să nu realizeze cât anume este preluat, de unde încep şi unde se încheie consideraţiile sale personale. Cu alte cuvinte, Corvin Lupu instrumentalizează sursele bibliografice, folosindu-le tendenţios, atunci când nu le schimbă complet sensul.

Autorul „Trădării Securităţii în decembrie 1989”, profesorul Corvin Lupu, porneşte în demersul său de la o serie de confuzii şi premise false, cauzate, între altele, de absenţa demersului ştiinţific elementar al verificării competenţelor şi atribuţiilor Securităţii în lumina legislaţiei în vigoare la momentul analizei faptelor pe care le califică, în pură manieră personală, cu invocarea greşită a textelor de lege, ca acte de trădare.

Filologul istoric citează Constituţia, Codul penal şi regulamentele militare, fără să realizeze că România era prinsă în iureşul mişcării forţate a roţii istoriei, care venea ca un tăvălug nimicitor peste tot ce ar fi însemnat chiar şi schiţarea cea mai anemică a vreunei împotriviri.

Anticii părinţi fondatori ai democraţiei ateniene au legitimat ceea ce, ulterior, a rezumat maxima latină „Salus populi (Reipublicae suprema lex esto” (Salvarea poporului (a republicii) să fie legea supremă”. Acest principiu fundamental de drept public roman a constituit argumentul juridic al înlăturării tiranilor, dictaturilor sau regimurilor politice nepopulare.

Corvin Lupu se lansează în consideraţii despre trădare şi „trădarea pozitivă” în istorie, pe care o consideră un sacrilegiu. Prima statuie şi primul timbru din istoria activităţilor secrete de informaţii şi contrainformaţii au fost dedicate memoriei ofiţerului Nathaniel Halle, un agent secret al generalului George Washington în armata colonială britanică. Britanicii l-au spânzurat pentru trădare, dar pentru Statele Unite ale Americii, Nathaniel Halle este un erou al Războiului de Independenţă.

Istoria este plină de exemplele trădărilor din necesitate istorică, arătându-ne, fără putinţă de tăgadă, că eroii unora sunt trădătorii altora. Aşadar, depinde de care parte a graniţei, fragilă şi uneori greu perceptibilă, dintre eroism şi trădare, s-a situat Corvin Lupu când a judecat faptele şi, în primul rând, în ce grilă axiologică le-a interpretat.

Cum am devenit un instrument al diversiunii în „cercetarea istorică” a profesorului Corvin Lupu

Personal, sunt printre cei mai citaţi autori şi din ale cărui scrieri sunt cele mai multe preluări de pagini (153-155; 163-165; 174-176). Onoare ce-mi revine, probabil, ar fi firesc, după Alex Mihai Stoenescu.

Cu vădită rea credinţă, Corvin Lupu transformă, în manieră proprie de studiu, cercetare şi concluzionare, o serie de fapte şi date factuale prezentate de noi (în „1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, ediţia a II-a, Ed. Proema, Baia Mare, 2009; „Fereastra serviciilor secrete România în locul strategiilor globale”, Ed. Compania, Bucureşti, 2011, precum şi alte scrieri), în contraargumente la ceea ce, pe bună dreptate, a fost calificat ca decizii istorice şi acte de eroism, din partea generalului Iulian Vlad.

Astfel, din 11 citări identificate, în mai multe cazuri Corvin Lupu recurge la procedee tactice de dezinformare „de manual”, după cum urmează:

1. Corvin Lupu, op.cit., pagina 75:

„(…) Aurel Rogojan , (sic!) afirmă că dizidenţii erau nişte oportunişti. Ei nu s-au ridicat public împotriva regimului ceauşist, ci unelteau din umbră pentru a prelua puterea”. („1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, ediţia a II-a, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, pagina 23). Virgula dintre subiect şi predicat aparţine filologului cu doctorat în istorie Corvin Lupu.

Corvin Lupu nu citează corect, ci recurge la o interpeetare proprie instrumentalizată, pentru a-i servi scopului urmărit, pe care ne abţinem a-l califica. Iată ce spune autorul citat:

„Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea că au fost disidenţi întruneau condiţia esenţială necesară pentru acest statut. În sensul că nu au exprimat o altă direcţie în interiorul ideologiei Partidului Comunist, aşa cum au făcut-o Troţki, Buharin, Zinoviev şi toţi cei care au avut o voce distinctă de cea a lui Lenin sau a lui Stalin. Nu s-au ridicat nici la nivelul temerităţii lui Milovan Djilas împotriva lui Tito (în Iugoslavia), a lui Otakar Sik împotriva lui Novotny, înaintea lui Dubcek (la Praga) şi alţii asemenea, care au creat şi au întemeiat curente de gândire nuanţate faţă de ideologia marxist-leninistă dominantă. Filosofia politică şi acţiunea de opoziţie cu logo-ul “Ridică-te tu, să mă aşez eu” nu generează disidenţi, ci oportunişti.”

Este oricui evident, mai puţin autorului „Trădării Securităţii (…)”, că reducţionismul vulgar al concluziei personale este străin de metodele cercetării ştiinţifice. Corvin Lupu ori nu a înţeles, ori nu a vrut să înţeleagă cele afirmate, în mai bună cunoştinţă de cauză, de generalul Aurel I. Rogojan.

Dar nu acesta este cel mai flagrant exemplu de manipulare la care s-a pretat filologul doctor în istorie. Ordinea în care abordăm diversiunile lui Corvin Lupu este cea din cartea sa, al cărei titlu mai potrivit ar fi „Trădarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989”.

Exemplul următor este unul de falsificare grosolană a adevărului şi de o impertinenţă periculoasă:

2. Corvin Lupu, op.cit., pagina 80:

„Aurel Rogojan, 1989 Dintr-o iarnă în alta…, p 21. Autorul afirmă că manifestanţii încolonaţi erau însoţiţi de persoane îmbrăcate în uniforme de miliţie. Cei care însoţeau coloanele puteau fi cadre de miliţie care au primit ordin de la pucişti, posibil de la gl. Romeo Câmpeanu, sau cadre de la Securitatea Municipiului Bucureşti, îmbrăcate în uniforme de miliţie. Oricum, prezenţa unor miliţieni care însoţeau coloanele de manifestanţi e-a dat acetora încredere mare şi le-a alungat frica”.

Nu rezultă cât anume din paragraful servit de Corvin Lupu ca argument ar fi citat din sursa indicată. Dar dacă vom compara cu ceea ce afirmă sursa, vom avea dovada irefutabilă a lipsei de probitate ştiinţifică a autorului „Trădării (…)”, fiindcă nouă ne sunt atribuite, în manieră de tratat al diversiunii, afirmaţii pe care le-am făcut. La pagina citată, afirmăm:

„În dimineaţa zilei de 22 decembrie, i-am raportat generalului Vlad punerea în mişcare a coloanelor muncitorilor de pe marile platforme industriale ale Capitalei, precum şi faptul că Miliţia municipiului Bucureşti asigura traseele de deplasare şi măsurile de ordine. La un moment dat, în reţeaua radiotelefonică a miliţiei s-a auzit: “Se trage!“ Generalul Vlad a intervenit în reţea: “Cine trage? Unde se întâmplă asta, raportaţi!” “Armata!” a fost răspunsul. “Sper că nu se trage în oameni”, a continuat generalul Vlad, fără a mai primi răspuns.”

Cele mai sus afirmate se întemeiază, în primul rând, pe audierea în timp real a comunicaţiilor radio dintre şeful Miliţiei Municipiului Bucureşti, colonelul Marin Bărbulescu, şi ofiţerii subordonaţi care conduceau dispozitivele de ordine implicate de punerea în mişcare a zecilor de mii de oameni pe fiecare direcţie de afluire dinspre marile platforme industriale. În al doilea rând, transcriptul comunicaţiilor menţionate a fost publicat, în serial, în cotidianul „Libertatea”, în anul 1990. Colonelul Marin Bărbulescu se adresa în clar, pe nume, ofiţerilor şefi de dispozitive, iar aceştia se prezentau de fiecare dată când aveau ceva de raportat. Convorbirile respective au putut fi ascultate de toţi cei conectaţi la reţeaua de comunicaţii radio a Ministerului de Interne, care aveau staţiile deschise pe frecvenţa atribuită Militiei. Şi cum evenimentele din stradă suscitau în acel moment interes, staţiile radio de la cabinetele comandanţilor ori de la ofiţerii de serviciu pe unităţi erau pe frecvenţa respectivă.

Ce am afirmat este cât se poate de clar şi anume că „Miliţia municipiului Bucureşti asigura traseele de deplasare şi măsurile de ordine”.

Dar imaginaţia slobodă faţă de respectul pentru adevăr a lui Corvin Lupu i-a indus acestuia percepţia „(…) că manifestanţii încolonaţi erau însoţiţi de persoane îmbrăcate în uniforme de miliţie (s.n). Cei care însoţeau coloanele puteau fi cadre de miliţie care au primit ordin de la pucişti, posibil de la gl. Romeo Câmpeanu, sau cadre de la Securitatea Municipiului Bucureşti, îmbrăcate în uniforme de miliţie. (…)”.

De ce ar fi trebuit ca „puciştii să dea ordin”, când în lumea întreagă ieşirea masivă a populaţiei în stradă pentru a manifesta şi protesta atrage de la sine prezenţa forţelor de ordine?!

De ce a simţit nevoia, ce impulsuri lăuntrice ori exterioare l-a determinat pe Corvin Lupu să prolifereze scorneli personale (?!) împotriva realităţilor ce nu servesc mesajului ce se doreşte a fi transmis prin „Trădarea Securităţii în decembrie 1989”?

Dacă o asemenea manieră de interpretare a realităţii este, în opinia lui Corvin Lupu, metodă de cercetare ştiinţifică, atunci este grabnic necesar a se cerceta, de către forurile academice competente, traseul deontologic al obţinerii titlurilor ştiinţifice şi gradelor sale didactice.

3. Corvin Lupu, op.cit., pagina 155:

„În data de 18 decembrie, când avea loc acţiunea puternică a Armatei şi Miliţiei împotriva unor provocatori străini şi a unor complici români ai lor, gl. Iulian Vlad a discutat telefonic cu col. Filip Teodorescu, aflat la Timişoara, despre provocările agenţilor sovietici şi a ordonat „Nu mai ieşiţi din sediu, ca să nu se pună pe seama voastră provocările lor (ale străinilor n.a.). . . Şi să nu-l pună păcatul pe careva, dacă trebuie neapărat să iasă, să aibă arma asupra sa. Asta v-am spus-o de la început”.

Din aceasta mărturie a gl.-ului Aurel Rogojan, reiese că gl Vlad avea cunoştinţă de provocările străinilor de la Timişoara, a căror neutralizare era de competenţa D.S.S. Era un atentat la securitatea naţională, iar gl. Vlad a ordonat neimplicarea instituţiei.”

Spre deosebire de filologul istoric Corvin Lupu, nu am făcut relatări în afara contextului şi fără a cărui prezentare nu poate fi descifrată semnificaţia faptelor cu valoare de informaţie. Din ce context a extras Corvin Lupu cele trei propoziţii ale generalului Vlad şi de ce în „cercetarea ştiinţifică”, pe care pretinde că a realizat-o, a omis raportarea faptelor la context? Nu este această coroborare un pas obligatoriu, înaintea interpretării faptelor şi a desprinderii concluziilor?!

Dacă privim contextul, aşa cum l-am prezentat, concluziile vor fi altele. Iată ce contexul descris în „1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, ediţia a II-a , Ed. Proema, Baia Mare, 2009, pag. 66-68:

„Intensificarea fluxului turistic înspre România a fost sesizată ceva mai devreme de unităţile teritoriale ale DSS din judeţele Botoşani şi Suceava. Controlul străinilor era, însă, în gestiunea structurilor specializate ale Ministerului de Interne, aflate în subordinea lui Tudor Postelnicu(s.n.).

Statistic, rezulta un „du-te/vino” permanent pe teritoriul României a unui minim de 30.000 şi a unui maxim de 67.530 de persoane (în luna decembrie 1989 şi numai din URSS). În decembrie 1988, intraseră în România 30.879 de persoane (din URSS). A avut loc o stranie intensificare a turismului fără… obiective turistice! Unităţile teritoriale ale DSS din judeţele: Arad, Brăila, Braşov, Caraş-Severin, Covasna, Cluj, Timiş s.a. au raportat afluxuri masive şi suspecte de „coloane turistice auto”, preponderent cu persoane din URSS, Ungaria şi Iugoslavia.

La jumătatea lunii decembrie, „turiştii sovietici” afluiau masiv în România din toate celelalte ţări limitrofe. Nota comună şi, în acelaşi timp, ostentativă a coloanelor de turişti era că toţi se deplasau cu autoturisme „Lada” nou-nouţe, parcă atunci scoase din fabrică pentru rodaj…

Serviciul de contraspionaj de la Timişoara a sesizat că, în zilele premergătoare datei de 16 decembrie 1989, dinspre Iugoslavia au intrat numeroase coloane de câte 20-30 de autoturisme… cu ruşi şi unguri, ajungându-se la cifre de ordinul sutelor, apoi al miilor. Cei în cauză nu au solicitat cazare hotelieră, preferând să se răspândească în oraşe şi să stea în maşini.

Aceşti numeroşi „turişti speciali” realizau un fel de „ocupaţie” pe trasee şi în oraşe dintre cele amintite anterior. Şi unde s-au constatat provocări diversioniste. Practic, nu se mai putea face nimic. În aceste împrejurări, ori se închideau graniţele, ori erau reţinuţi şi se isca un conflict politico–statal. O asemenea situaţie impunea o hotărâre ce trebuia luată la cel mai înalt nivel al conducerii statului (s.n.).”

Notă: Nicolae Ceauşescu a luat o decizie, în acest sens, doar în seara zilei de 20 decembrie 1989, dar ministrul de interne, Tudor Postelnicu, a dispus, în dimineţa zilei următoare, ridicare interdicţiei în ceea ce priveşte Uniunea Sovietică.

„Cu vreo 70.000 de slujnice şi guvernante – amante, viticultori, grădinari, morari şi comercianţi – ocupase şi Stieber, spionul Kaiserului, Franţa, până la ocupaţia militară efectivă in 1871.

În noaptea de 16-17 decembrie, o asemenea coloană s-a deplasat cu scopul de a intra în Timişoara. A fost interceptată şi determinată să ocolească oraşul, dar o parte din maşini a scăpat, reuşind să intre…

Colonelul Filip Teodorescu a avut în ordinul său de misiune la Timişoara şi să se asigure că forţele de ordine vor închide accesul în oraş al autoturismelor cu aşa-zişii turişti sovietici. Generalul Vlad l-a întrebat, în dimineaţa zilei de 18 decembrie, cum a fost a executat ordinul. Colonelul Teodorescu a raportat că nu au existat forţele necesare pentru închiderea accesului prin Calea Buziaşului, deoarece generalul Nuţă a intervenit în repartizarea miliţienilor şi a rămas descoperită direcţia respectivă de acces în Timişoara. Generalul Vlad l-a atenţionat şi l-a întrebat: “Şi au intrat?” “Au intrat cam trei-patru autoturisme, cu 2-3 ocupanţi fiecare.” “Şi ce au făcut?” “Nu ştim” “Îţi spun eu. Şi-au făcut treaba şi au trecut dincolo”. “Nu mai ieşiţi din sediu, ca să nu se pună pe seama voastră provocările lor. Şi să nu-l pună păcatul pe careva, dacă trebuie neapărat să iasă, să aibă arma asupra sa. Asta v-am spus-o de la început”.

Acest ordin al şefului Departamentului Securităţii Statului, afirmă cel ce semnează Corvin Lupu, „(…) a fost un act de trădare făţişă în favoarea inamicului care ne-a călcat ţara şi care acţiona pentru răsturnarea conducerii statului”.

Nimic mai fals şi mai tendenţios!

În situaţia creată, dacă Securitatea ar fi fost identificată în stradă, se găsea imediat cine să aprindă fitilul şi să detoneze bomba amorsată a tulburărilor care să justifice intervenţia militară străină, în format, de această dată, convenţional. De altfel, ofertele externe, în acest sens, au venit imediat ce s-a lansat diversiunea că Securitatea îl apără pe Ceauşescu, în timp ce Armata este cu poporul şi, chipurile, ar fi depăşită de situaţie.

Intuiţia profesioniştilor lumii informaţiilor secrete se bazează pe experienţe solide, verificate de istorie. Generalul Iulian Vlad, spre deosebire de cercetătorii închipuiţi ai istoriei, chiar a studiat temeinic tacticile de acţiune subversivă ale serviciilor speciale ale statelor membre ale Tratatului de la Varşovia în evenimentele din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968), era cu informaţiile la zi, uneori chiar în avans, în legătura cu evoluţiile din Polonia (1979-1989) şi, nu în ultimul rând ca importanţă, ştia şi ce relaţionare există între evenimentele din decembrie 1989 din România şi invazia americană în Panama, din 20 decembrie 1989.

Secretele serviciilor străine pe care chipurile, după Corvin Lupu citire, le-ar ascunde ofiţerii fostei Securităţi sunt „loc comun”. Nu există nici un adevăr care să poată fi ascuns. Există doar izvoare necercetate, ori nedecriptate. După cum există limite de bun-simţ şi îndatoriri de respect faţă de opinia publică.

Ofiţerii fostei Securităţi sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, deţinători de date şi/sau informaţii secrete. Particularitatea informaţiei secrete este aceea că, dacă nu este întărită de un suport material cu forţă juridică probantă, nu poate fi lansată în spaţiul comunicării publice, decât dacă premeditat se voieşte practicarea răzoiului informaţional, ori compromiterea secretului înainte de a putea deveni o dovadă.

Nu ne propunem să polemizăm cu autorul „Trădării Securităţii (…)”, căci minciuna absolută nu trebuie dezminţită, decât dacă ţii cu tot dinadinsul să o legitimezi ca adevăr. Opusul este regula de aur a dezinformarii, temeinic însuşită de cei care o folosesc.

4. Corvin Lupu, op.cit., paginile 163 – 164:

„Gl.bg. S.R.I. (r) Aurel Rogojan afirmă că serviciile speciale străine care au evaluat contextul european din 1989, au concluzionat în mod eronat că Securitatea şi forţele de ordine publică ale Ministerului de Interne din România nu vor permite înlăturarea dictaturii de tip sultanic a lui Nicolae Ceaşescu. El aprecia acest fapt ca pe o eroare descalificantă pentru aceste servicii . Gl. Rogojan sugerează, chiar susţine, că, în conformitate cu aceste evaluări eronate, serviciile străine au conceput „planuri grave şi extrem de periculoase, care puteau împinge România într-un război civil distrugător al statalităţii naţionale şi integrităţii sale teritoriale… .

Astfel, gl. Rogojan ne sugerează că generalii loiali lui Nicolae Ceauşescu s-au poziţionat de natură să catalizeze acele forţe „distrugătoare” pentru România. În acest fel, foarte subtil, pentru cei avizaţi, gl. Rogojan scuză trădarea şi acuză pe cei care nu au trădat, sugerându-ne că ar fi fost pericole mai mari pentru ţară, dacă Ceauşescu nu ar fi fost trădat şi înlăturat. Nu-l contrazicem pe Aurel Rogojan, pentru că ne aflăm pe terenul istoriei contrafactuale, unde orice supoziţii sunt posibile. Insă, pentru o analiză completă, noi spunem că trebuie reflectat şi asupra modului în care se văd lucrurile în sensul invers. Ne referim la faptul că , atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, Ceauşescu era identificat la acea oră cu România, ceea ce poate conduce la interpretarea că, trădându-l pe Ceauşescu, Securitatea a trădat România, cu atât mai mult cu cât în evenimente, Securitatea a acţionat în aceiaşi direcţie cu forţele străine care au agresat asimetric România. Securitatea nu avea nici o îndreptăţire să ia o decizie cu asemenea urmări istorice ca aceea de a trăda conducerea statului şi de a coopera cu forţe străine şi româneşti (sic!) pentru a răsturna conducerea statului.”

Este în afara oricărui dubiu că atunci când autorul afirmă „gl. Rogojan ne sugerează…”, nu face altceva decât să substituie adevărul cu o supoziţie falsă şi tendenţioasă.

Ce altceva am mai făcut, în opinia autorului „Trădării Securităţii (…)”?! „(…) foarte subtil, pentru cei avizaţi, gl. Rogojan scuză trădarea şi acuză pe cei care nu au trădat, sugerându-ne că ar fi fost pericole mai mari pentru ţară, dacă Ceauşescu nu ar fi fost trădat şi înlăturat”.

Suntem, din nou, pe terenul aserţiunilor fals-tendenţioase, ori al incapacităţii de a se citi şi înţelege corect un text cât se poate de clar. Când ne referim la pericole, avem ca premisă avertismente externe explicite cu privire la montarea unei confruntări violente între Armată şi Securitate, care ar fi putut amorsa un război civil şi determina ocupaţia militară din partea vecinilor revizionişti şi dezmembrarea teritorială a României.

Nu putem lăsa neobservat faptul ca însuşi autorul „Trădării (…)”, la paginile 20-21 ale operei sale, menţionează aşteptările Ungariei şi ale Iugoslaviei de pe urma dezmembrării României, după ce în paginile anterioare se referă la precedentele celor trei rapturi terioriale din anul 1940!

5. Corvin Lupu, op.cit. pagina 165:

„Gl. Rogojan prezintă o serie de rapoarte adresate sefului statului prin care se justifică faptul că Nicolae Ceauşescu ar fi ştiut că i se apropie sfârşitul (s.n.).Personal cred că gl. Rogojan supralicitează nişte realităţi, cărora noi le contestăm, eventual dimensiunea.(…) Eu cred că şefu Securităţii, împreună cu trădătorii din Armată, au influenţat decisiv evenimentele, configurând, în mare măsură. Desigur, împreună cu serviciile secrete străine implicate, forma lor finală”.

Filologul improvizat în istorie se referă la Capitolul V – Departamentul Securităţii Statului i-a furnizat lui Nicolae Ceauşescu toate informaţiile necesare înţelegerii cursului implacabil al evenimentelor din volumul „1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, ediţia a II-a, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, pag. 45-49, despre care este de menţionat că nu justificăm ceva anume şi nici nu „supralicităm nişte realităţi”, ci doar enumerăm un număr de 11 informări din intervalul 7 noiembrie-12 decembrie 1989, după cum urmează:

1. DSS nr. 00275/07.11.1989 privind întâlnirea de la Malta: „Cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă (…) problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de reforme reale… Statele vest-europene să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est (…) În ceea ce priveşte România, va fi foarte greu, date fiind particularităţile proprii (…) care exclud posibilitatea producerii unei revoluţii de catifea (…)”.

2. DSS nr. 00252/793/07.11.1989 privind întâlnirea Kohl – Mitterrand: „S-a stabilit sprijinirea unui front comun al forţelor de opoziţie din ţările socialiste (…)”.

3. MApN – Direcţia Informaţii a Armatei – Telegrama 015771/09.11.1989: „Ungaria acţionează în scopul destabilizării situaţiei politice interne din România, cu prioritate în Transilvania… Simultan cu provocarea unor demonstraţii, (…) Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţă… care să degenereze într-un conflict militar… Acest scenariu se va realiza cu ştirea URSS şi cu sprijinul Austriei…”.

4. DSS nr. 00286/11.11.1989 – „După reuniunea la nivel înalt a NATO, care a avut loc la Bruxelles, Guvernul Olandei are în vedere ca, în relaţiile cu România, să promoveze toate formele active de stimulare a propagandei negative şi de susţinere a acţiunilor protestare (…)”.

5. DSS nr. 00444/814/14.11.1989 – „«Trust Organization», recent înfiinţată de CIA, are între obiective: încurajarea şi sprijinirea mişcărilor disidente din ţările socialiste; măsuri active de organizare şi dirijare a acţiunilor emigraţiei; organizarea de acţiuni de opoziţie făţişe şi folosirea ca ofiţeri de legătură şi instructori a foştilor membri ai serviciilor de informaţii care au trădat (…). «Trust Organization» îşi va concentra activitatea cu preponderenţă în direcţiile României şi Cehoslovaciei…”.

6. DSS nr. 00260/16.11.1989 – Iniţiativa preşedintelui Franţei de a convoca reuniunea de urgenţă la Paris a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Pieţei Comune, cu scopul „sporirii rolului acestora în destabilizarea şi schimbarea regimurilor politice din ţările socialiste, încurajării directe a constituirii nemulţumiţilor şi protestatarilor în mase de manevră (…)”.

7. DSS nr. 00262/22.11.1989 – Reuniunea de la Paris convocată din iniţiativa preşedintelui Franţei: „În contextul poziţiilor comune şi a acţiunilor concertate ale SUA şi URSS, cu privire la România se preconizează (…) crearea unei tensiuni interne destabilizatoare prin folosirea unei stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare (…)”. (n.a. – Era oare scenariul care l-a avut ca protagonist pe preotul reformat László Tőkés?! Anterior – deşi au fost dovedite acţiunile ilegale împotriva securităţii statului săvârşite de László Tőkés, atestate şi de interceptarea, la controlul trecerii frontierei, a unei chitanţe olografe pentru primirea sumei de 20.000 lei, ascunsă în plafoniera autoturismului cu care călătoreau legăturile sale din Ungaria, Nicolae Ceauşescu nu a aprobat sesizarea instanţei de judecată).

8. DSS nr. 0086/27.11.1989 – Declaraţia consilierului prezidenţial sovietic Oleg Bomogolov privind „caracterul ireversibil şi de generalitate al procesului care se desfăşoară în unele ţări est-europene şi optimismul cu care este privită evoluţia viitoare a României”.

9. DSS nr. 00277/02.12.1989 – Declaraţie a preşedintelui George H. Bush: „Aş dori să văd unele acţiuni şi în această ţară. (…) Am trimis în România un nou ambasador… L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi intransigent…”.

10. DSS nr. 00288/12.12.1989 – Declaraţia preşedintelui Franţei la încheierea reuniunii la nivel înalt de la Strasbourg: „Problema unor provincii… nu trebuie să se omită existenţa divergenţelor între Ungaria şi România în chestiunea Transilvaniei… sau problema Basarabiei… Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul de a asigura echilibrul în Europa…”.

11. DSS nr. 0610/12.12.1989 – În mediile emigraţiei maghiare din Occident, dar şi în cercurile guvernamentale de la Budapesta se vehiculează ideea reanalizării în forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, după ce etnicii unguri din România vor acţiona pentru autonomie şi întemeierea unui nou stat independent, suveran şi neutru – Ardealul – sau pentru înglobarea Transilvaniei într-o federaţie…”.

Nimic în plus şi nici nu era vorba despre apropierea sfârşitului lui Nicolae Ceauşescu, ci a sistemului global socialist. Atunci de unde şi până unde simte Corvin Lupu să fie de altă părere, să provoace o polemică, din moment ce noi nu am adăugat consideraţii personale, ci doar am prezentat faptele aşa cum le relevă informaţiile?! Autorul „Trădării Securităţii (…) comite o nouă recidivă în materie de deontologie a cercetării istorice, consecvent regulii de aur „Repetă minciuna până când şi tu începi să crezi că este adevăr”.

Nu puţini m-au întrebat unde este „racordat” Corvin Lupu pentru a fi determinat la un astfel de demers? Răspunsul este simplu de rostit, dar, spune maxima „Veritas odium parit!”. Şi cum nu dorim să se nască încă o ură, am preferat să nu răspund.

6. Corvin Lupu, op.cit. pagina 23:

„(…) privitor la ceea ce scriem despre trădarea comandanţilor Securităţii, cea mai mare parte din argumentaţie este însoţită şi susţinută de declaraţiile unor cadre e securitate, toţi fiind ofiţeri superiori şi generali, inclusiv declaraţii ale unor şefi ai structurilor naţionale ale Securităţii, inclusiv ale gl.-ului Iulian Vlad, care a recunoscut că a trădat.”

Oricine va căuta în cele 302 pagini ale cărţii asemenea declaraţii şi susţineri ale (…) „unor cadre e securitate, toţi fiind ofiţeri superiori şi generali, inclusiv declaraţii ale unor şefi ai structurilor naţionale ale Securităţii (…) nu le va găsi.

Nu citează pe nimeni, nu indică vreun nume. Este adevărat, însă, că autorul a avut o oarecare abilitate de a anticipa absenţa dovezilor unei astfel de grave afirmaţii: „(…) nu am adus toate argumentele în sprijinul celor afirmate, pentru că nu am dorit să îngrop esenţialul în prea multă factologie (…)”.

7. Corvin Lupu, op.cit., pagina 2 ş.a.

Autorul, în repetate rânduri, face menţiunea că agresiunea străină din decembrie 1989 a fost una asimetrică.

Aceasta înseamnă un inamic fără uniformă sau legitimaţie de agent al unui serviciu străin, fără loc de staţie, putând fi oriunde şi oricând, cu acoperiri legale, ce le puteau justifica prezenţa şi preocupările, iar numeric – dacă avem în vedere statisticile „post factum” – putea reprezenta 2-3 divizii.

Acestea fiind parte dintre caracteristicile agresiunii asimetrice, atunci în ce logică mai susţine autorul (op. cit., pag. 34) că dacă „primii 10-50-60 de provocatori de la casa parohială a lui Laszlo Tokes (…) ar fi (…) pur şi simplu luaţi pe sus (…) totul era terminat” şi că era acesta „un scenariu pentru situaţia în care conducrea Securităţii nu ar fi trădat (…)?!

Şirul exemplelor de acest fel ar putea continua. Dar considerăm că ar fi mult mai folositor ca dezbaterile în acest caz flagrant de abandon al deontologiei cercetării istorice, dar şi în multe altele, să fie comutate în zonele din competenţa autorităţilor publice îndrituite a veghea şi stopa infiltrarea imposturii în cluburile academice.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.