Geniul ascuns în spatele fragilităţii

La 40 de ani de la dispariţa Mariei Callas, soprana unică a muzicii lirice, care a fost capabilă de a se transforma într-un mit şi nu numai pentru pasionaţii muzicii de operă, Parisul şi Milano îi dedică două expoziţii.

Maria Callas este mai mult decât Norma şi mai mult decât o Divă a secolului al XX-lea.

Tragediana este singura care merită titlul de Divă după părerea puriştilor. Prezenţa sa psihică dezlănţuită şi majestuoasă părea extraordinară. Câteva dintre Dive, mai avizate, au simţit norii care vin asupra lor şi s-au retras în glorie. Tragediana a îndrăznit să abordeze întreg repertoriul, îmbogăţindu-şi talentul din bel canto-ul romantic care era regatul său, din tragedia clasică, din cea donizettiană sau pucciniană, din drama verdiană… Nu se ştie ce ar fi putut dobândi încă din operele pe care nu le-a cunoscut.

Un mit al liricii

Maria Callas a fost una dintre personalităţile cele mai emblematice ale secolului XX, cu o voce de aur şi un temperament de foc. Îi plăcea să spună despre ea: “Eu nu sunt o cântăreaţă care joacă, ci o artistă care cântă“. Maria Callas a inflamat cele mai mari scene ale lumii cu vocea sa splendidă de soprană şi cu talentul interpretativ.

Era denumită „La Divina” sau „Regina della lirica”.

Viaţa şi mitul Mariei Callas, într-o expoziţie

Callas şi Gobbi în Tosca

La Seine musicale propune redescoperirea ei prin intermediul unor documente, în cea mai mare parte inedite, în expoziţia Maria By Callas, care poate fi văzută până în 14 decembrie în sala din l’île Séguin de la Boulogne-Billancourt, Paris.

Încă de la intrare, vizitatorul este întâmpinat de imaginea Mariei Callas care, cu o voce plină de voioşie, în limba franceză, vorbeşte despre încurcăturile privind data ei de naştere şi originea pseudonimului. Concepută de Tom Volf, expoziţia urmăreşte un fir biografic, dezvăluind o imagine completă a celei despre care s-ar fi crezut că se ştie totul. Tom Volf, autorul celei mai mari lucrări publicate vreodată despre celebra soprană grecoaică, a dorit să pornească de la ceea ce aceasta a scris sau a spus pentru a evita repetarea minciunilor inventate în timpul vieţii ei şi pe care ea n-a reuşit să le dezmintă.

În La Traviata

Maria Callas este revăzută în filme, discuri, fotografii. Maria o povesteşte pe Callas. Pe ecrane, ea spune ceea ce publicul ar fi visat să audă din gura ei: munca, existenţa, teama, sacrificiile, deziluziile sale. Dificultatea pentru Maria era să fie la înălţimea lui Callas.

Terminându-şi studiile de medicină, Tom Volf, pasionat de arta şi personalitatea celebrei soprane, a crezut că va avea nevoie de patru zile pentru a întâlni ultimii martori ai vieţii lui Callas. După patru ani, este în aceeaşi situaţie. Toţi oamenii care au cunoscut-o bine şi care au fost traumatizaţi de scandalul din momentul dispariţiei ei şi-au deschis sertarele. O mulţime de “obiecte”, scrisori sau partituri, “documente audiovizuale, super 8, benzi magnetice, viniluri piratate” formează această expoziţie gândită de el.

Callas împreună cu Aristotele Onassis

Hergé a fost inspirat de Callas când a creat personajul Bianca Castafiore. Acest personaj va fi egocentric, va avea relaţii complicate cu bărbaţii, nu se va gândi decât la ea…”

Dar, în expoziţie apare un alt personaj. “Maria by Callas îţi permite să descoperi sau să redescoperi cântăreaţa prin propria perspectivă asupra ei înseşi, explică Volf. O viaţă de femeie şi de artistă, narată chiar de vocea ei în cuvinte sau muzică”.

Scenografia oferă o fluiditate a vizitei. Te plimbi prin ea ca printr-un film şi Maria te priveşte în ochi.

Sunt şi acum fetiţa americană care visează că prinţul fermecător va veni”, mărturisea Maria Callas, unui jurnalist, cu trei luni înaintea morţii.

Callas, în perioda de apogeu a carierei

Vizitatorul descoperă treptat modul în care Diva trece de la o femeie foarte puternică la o fiinţă mult mai umană. Nu mai are elanul de la 20 de ani. A visat să aibă copii, să gătească pentru soţul ei. Cruzimea diferenţei dintre zeiţa pe care a muncit atât de mult s-o creeze şi ceea ce în străfundul sufletului dorea să fie iese la iveală.

O carieră presărată de capricii”, afirmă criticul Ariane Bavelier.

A făcut crize de furie din perfecţionism, când se întâlnea cu oameni care nu atingeau nivelul de profesionalism pe care şi-l impunea ei înseşi. Se spune că a refuzat să cânte într-o seară, la Roma, pentru că nu s-a mai urcat pe scenă după primul act. Ea a explicat într-o scrisoare de 12 pagini, detaliind minut cu minut ce se întâmplase. Sosind la Roma, a simţit că a răcit, a mers la directorul Operei pentru a-i cere s-o prevină pe dublura sa că va trebui, mai mult ca sigur, s-o înlocuiască. Acesta a răspuns: «Publicul a venit s-o vadă cântând pe Callas şi Callas nu poate fi înlocuită» şi a obligat-o să cânte. Vocea i s-a stins în timpul primului act…”

Diva Maria Callas la New York în 1958

Două cărţi, o casetă de discuri şi această expoziţie doresc să o dezvăluie publicului pe Maria Callas. Tom Volf a venit cu entuziasm şi cu pasiune într-un moment în care apropiaţii Mariei Callas, dezgustaţi de multă vreme de larma făcută în jurul prietenei lor, au fost de acord să-şi împărtăşească amintirile.

La început am plecat de la idea de a realiza un documentar cu mărturiile culese de la prietenii Mariei. În timp ce filmam aceste convorbiri, cei mai mulţi dintre ei deschideau sertarele şi îmi dădeau scrisori, fotografii, îmi arătau mai multe Super 8, sau îmi puneau înregistrări audio. După un an şi jumătate, mi-am dat seama că deţineam o comoară. Destul pentru ca Maria să-şi spună ea însăşi povestea”.

Maria Callas şi marele regizor Luchino Visconti

Volf a creat un fond, cu complicitatea dirijorului Georges Prêtre, pentru a strânge toate acest mărturii ale Divinei” au mărturisit şi Bruna şi Ferruccio, servitorii care au vegheat asupra ei şi i-au ţinut loc de familie.

El şi-a organizat tezaurul în diferite evenimente şi apariţii de-a lungul întregului an 2017.

În primăvară a publicat, la Assouline, o enormă carte de fotografii punctată cu citate în engleză, intitulată tot Maria by Callas. Un monument de strălucire şi de tandreţe.

Maria Callas în 1957 la un bal

Două alte cărţi au urmat de curând. Despre prima, Callas Confidential, apărută la editura La Martinière, Volf afirmă: “Sursele sunt albumele de fotografii personale care arată latura intimă, vacanţele, prietenii sau scena văzută din culise. Textele sunt luate din interviuri pe care le-a dat presei scrise şi din scrisori deschise, cum ar fi cea publicată în Life şi intitulată Nu sunt vinovată de toate aceste scandaluri”.

Cealaltă carte, apărută la Fayard, adună textele scrise de Callas şi amintirile neterminate pe care le-a scris şi pe care Ferruccio le păstrase. “Scria cu inima deschisă. Cele mai emoţionante sunt fără îndoială scrisorile adresate Elvirei de Hidalgo, profesoara ei de canto. Cea în care scrie: «Aş vrea să cânt Norma, care ar face din mine Regina Lumii». Cea în care povesteşte durerea după ruperea relaţiei cu Onassis. Iubesc şi lunga corespondenţă cu Pasolini, şi pe cea cu naşul grec al Mariei, care i-a dat 100 de dolari pentru a putea să plece să cânte în Italia. La sfârşitul vieţii, rupsese relaţiile cu familia. Nu-i mai rămânea decât această intimitate”.

O fotografie dedicată lui Giovanni Battista Meneghini, 1947

Citite de Fanny Ardant, scrisorile servesc de fundal filmului Maria by Callas. Ardant, care a jucat în Masterclass de Terence McNally şi în Callas for ever de Zeffirelli, a învăţat să fie Diva ascultându-i cântul şi observându-i modul de a respira când cânta. “Fanny a descoperit scrisorile în studio, în momentul în care trebuia să le citească. Eu i-am indicat contextul. Tonul ei are o enormă veridicitate”, spune Tom Volf. De la un capăt la altul al filmului de 90 de minute, ca şi în celelalte cazuri, Maria se povesteşte. Publicul o vede cântând Norma, într-un teatru mic din Italia. Tocmai a sosit şi n-are încă siluetă de fluture. O vezi apoi cu prietenii ei, cu Onassis sau singură la sfârşitul vieţii”.

Filmul este cumpărat deja în 12 ţări, printre care China, Japonia, Australia şi Statele Unite.

Maria îşi spune povestea

Pregătindu-se pentru a interpreta Ifigenia de Gluck la Milano, 1957

Expoziţia povesteşte extraordinara carieră artistică şi viaţa Mariei Callas. Este o călătorie a emoţiei acompaniată de inegalabila voce a lui Callas, care interpretează ariile Vissi’de Arte din Tosca, Sempre Libera din Traviata, de filmări din epocă, interviuri, nenumărate obiecte ce au aparţinut artistei. Se pot admira splendidele ei rochii, bijuteriile inedite, documente provenind din arhive naţionale şi internaţionale, video-uri, scrisori, fotografii.

Să ne aducem aminte că aceasta a debutat în La Gioconda de Amilcare Ponchielli la Arena din Verona. De altfel, Verona şi Paris sunt cele două oraşe pe care le-a iubit, în care şi-a consumat triumfurile şi dramele.

Dario Fo a pictat-o pe Maria Callas

Maria Callas provenea dintr-o familie de greci imigraţi în Statele Unite ale Americii, Gheorghiou Kalogheropoulos şi Evangelia Dimitriades. Tatăl său îşi schimbă numele în Georges Callas şi deschide o farmacie în cartierul Manhattan din New York. În 1937, părinţii se despart. Din copilăria dificilă Maria şi-a tras talentul său de tragediană.

Împreună cu mama sa, ea se întoarce în Grecia, reuşind să obţină o audiţie pentru Conservatorul din Atena, la clasa profesoarei de canto Maria Trivella.

Împreună cu Mario Del Monaco şi Luchino Visconti

Trivella îşi amintea de Callas: ”O studentă model. Fanatică, fără compromisuri, dedicată studiului trup şi suflet. Progresul său era fenomenal. Studia cinci sau şase ore pe zi… În şase luni, cânta cele mai dificile arii din repertoriul internaţional de operă cu o muzicalitate extraordinară”.

Pe 11 aprilie 1938, la debutul său, Callas a încheiat recitalul din sala Parnassos cu un duet din Tosca. Întâlnirea decisivă a fost cu profesoara Elvira de Hidalgo, care se hotărăşte să-i ofere o audiţie la Conservatorul din Atena. Aceasta îşi amintea despre ea: “Atunci când a deschis gura am rămas pietrificată. Maria avea o voce excepţională. Aş putea spune că avea un trombon în vocea sa. Tonul vocii sale era cald, liric, intens; se răspândea în jur, strălucind ca o flacără şi umplând aerul cu reverberaţii melodioase, ca un carillon. Era un fenomen uimitor, sau mai degrabă un mare talent care necesita control, pregătire tehnică şi disciplină strictă pentru a ajunge să strălucească la adevărata valoare”.

O Tosca de neuitat

Cariera artistică a Mariei Callas a fost fulminantă. Între 1942 şi 1945 interpretează diferite roluri pe scena Teatrului Regal de Operă din Atena în operele Il Mercante di Venezia de Mario Castelnuovo-Tedesco, Fidelio de Ludwig van Beethoven, Der Bettelstudent de Carl Millöcker şi Tosca de Giacomo Puccini. Adevăratul său debut este la Atena, la Teatrul Olimpia în Cavalleria Rusticana. America rămâne visul său. De aceea se decide să se întoarcă la New York, unde obţine o audiţie la ”Metropolitan Opera Theater”, soldată însă cu un insucces.

Continuă să studieze pentru a-şi perfecţiona tehnica vocală şi, în fine, prin intermediul cunoscutului impresar teatral Eddie Bagarozy, este angajată să cânte la Opera din Chicago, unde în ianuarie 1947 debutează în rolul principal din Turandot de Puccini, fără a înregistra un succes remarcabil.

Costumul din Tosca

Revine în Italia la 27 iunie 1947, fiind însoţită de faimosul bas Nicola Rossi-Lemeni, prin intermediul căruia vine în contact cu Giovanni Zanatello, director artistic al Arenei din Verona, care tocmai era în căutare de interpreţi pentru stagiunea 1947. Zanatello este fascinat de vocea Mariei Callas şi îi încredinţează rolul principal în opera La Gioconda de Ponchielli. De aici începe ascensiunea sa profesională. Italia o consacră ca o mare artistă şi Divă.

În Verona îl cunoaşte pe Giovanni Battista Meneghini, industriaş bogat şi mare amator de muzică, cu care se va căsători la 21 aprilie 1949, deşi îi separă o diferenţă de vârstă de 37 de ani. Meneghini preia şi rolul de agent teatral, asigurându-i contactul cu cele mai importante teatre de operă din Italia. Acesta, care între timp îi devine soţ, îi oferă o icoană a Sacrei Familia, pictată de pictorul veronez Giambettino Cignaroli, care-i va deveni talismanul pe care-l va purta mereu cu ea.

Bijuteriile de scenă ale artistei

În 1948 apare pentru prima dată în rolul titular din opera Norma de Vincenzo Bellini pe scena teatrului din Florenţa, cu un succes deosebit. În repertoriul său memorabil, creaţia din Norma va deveni un punct de reper pentru stilul Mariei Callas, interpretarea celebrei arii Casta Divarămânând neegalată până astăzi.

În decembrie 1951 inaugurează stagiunea lirică la ”Teatro alla Scala” din Milano cu opera I vespri siciliani de Verdi, un adevărat triumf marcat de aplauze nesfârşite şi de strigăte de ”bis”.

Urmează turnee în Italia (Verona, Veneţia, Roma) şi la Chicago, ”Metropolitan Opera” din New York, ”Covent Garden” din Londra cu operele Lucia di Lammermoor de Donizetti, Aida, Il Trovatore şi La Traviata de Verdi, Norma de Bellini şi altele.

Între 1947 şi 1953 teatre din Veneţia, Florenţa şi Roma devin centrele carierei sale, unde interpretează roluri fundamentale: Norma, Lucia di Lammermoor, Medeea şi La Traviata.

În timpul filmărilor la Medeea, alături de Pasolini

Întorcându-se la Florenţa interpretează La Traviata de Giuseppe Verdi, Lucia de Lammermoor de Gaetano Donizetti, dar mai ales Medeea de Luigi Cherubini.

Celebrul şef de orchestră Arturo Toscanini este cucerit de vocea ei şi vrea să-i încredinţeze rolul titular în Macbeth de Verdi, dar opera nu a fost inclusă în programul ”Scalei”.

Viaţa Mariei Callas se împarte între diverse reprezentaţii, călătorii şi relaţii sentimentale, uneori furtunoase, cu regizorul Luchino Visconti, cu directorul de scenă Franco Zeffirelli, cu tenorul Giuseppe di Stefano.

În Medeea

În anul 1959 este invitată de miliardarul armator grec Aristotel Onassis la o croazieră pe yacht-ul său ”Christina”, împreună cu personalităţi din protipendada internaţională. Callas se desparte de Meneghini şi devine amanta oficială a lui Onassis. A fost o pasiune ”destructivă şi violentă”, cum a fost definită de ea însăşi. Onassis, gelos, o ţine departe de activitatea artistică.

Urmează un turneu în America de Sud, unde obţine un extraordinar succes la Teatrul Colon din Buenos Aires. Aplauze furtunoase în Mexic la Palacio de las Bellas Artes, unde interpretează rolurile Aida şi Traviata. Străluceşte în Traviata în Brazilia.

La insistenţele lui Zeffirelli, reapare pe scenă în 1964 cu Tosca la ”Covent Garden” şi apoi cu Norma la Paris, dar vocea sa se resimte după anii de inactivitate. Înregistrează încă un succes triumfal în 1965 cu Tosca la New York, după care urmează declinul. La Roma este silită să întrerupă un spectacol cu Norma după actul al II-lea. O reprezentaţie la Londra cu Tosca va fi ultima sa apariţie într-un spectacol de operă.

Viaţa sa privată nu este mai bună. Onassis o părăseşte pentru a se căsători cu Jacqueline Kennedy, văduva preşedintelui american John F. Kennedy asasinat la Dallas. În 1973 mai întreprinde un turneu mondial de concerte împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, care se termină în 1974 la Sapporo în Japonia. Este ultima sa apariţie în public.

Maria Callas împreună cu Salvador Dalí

Maria Callas nu mai este decât umbra aceleia care făcea să delireze publicul, nu mai are simţul scenic, nu mai caracterizează personajele, vocea sa care încânta cu timbrul, extensiunea vocală, culoarea şi vitalitatea plină de vibraţie nu mai este decât o palidă amintire a performanţelor din trecut. Se retrage la Paris, trăieşte în singurătate, aproape uitată de lume. Moare la 16 septembrie 1977 în vârstă de 55 de ani, în circumstanţe nu tocmai clare. Moartea ei a suscitat numeroase interpretări şi fantasme. Nu de mult, o echipă de cercetători italieni de la Universitatea din Bologna a stabilit că decesul ei s-ar fi datorat unei maladii degenerative a corzilor vocale, dezminţind ipoteza că aceasta s-ar fi sinucis.

Piatra de mormânt de la cimitirul ”Père Lachaise” aminteşte de cine a fost Maria Callas. Pentru posteritate au rămas înregistrările pe discuri cu vocea sa, care a dat viaţă într-un mod neegalat atâtor personaje tragice şi nefericite.

O altă poveste pasională, dar platonică, a fost cea dintre Maria Callas şi Pier Paolo Pasolini. Ea era după nouă ani ”de sacrificii inutile” alături de Onassis. El avea obsesia unui nume: Ninetto Davoli. A fost o întâlnire între două suflete fragile şi neliniştite. S-au întâlnit pentru a produce pelicula Medeea de Pasolini, în care ea era protagonistă. Erau anii 1968-1969. Medeea lui Pasolini este o îmbinare între cruditate şi inocenţă, între barbarie şi sublim, e o transfigurare a mitului tragic descris după Medeea lui Euripide. Maria Callas a reuşit un rol de excepţie realizând conflictul între lumea “arhaică” dominată de emoţii şi cea “modernă“ dominată de raţionalitate. Pelicula de un mare impact a fost finalizată în 1970. Pasolini a reuşit cu artă să schimbe registrul narativ îmbinând dragostea, moartea, disperarea, ura, plânsul…

Pasolini era îndrăgostit de ea şi îi scria: ”Eşti ca o piatră preţioasă”. Maria s-a iluzionat crezând că-l va putea vindeca de homosexualitate. Au început filmările în Africa. Cu ei erau şi scriitorii Alberto Moravia şi Dacia Maraini. La sfârşitul filmărilor el i-a dăruit un inel creat special pentru ea de Giuseppe Zigaina. Maria nu a încetat de a spera. A fost o dragoste imposibilă.

Cum a devenit Maria Callas o Divă?

Prima Donna Assoluta

Desigur, graţie unei voci excepţionale. Dar şi unei discipline de fier şi sfaturilor lui Biki, croitoreasa care i-a reinventat stilul din cap până în picioare.

Povestea stilului Divinei Callas este subiectul unei alte expoziţii care îi este dedicată la Muzeul Teatrului alla Scala din Milano. Ea a reuşit să se metamorfozeze în numai câţiva ani: impunătoare şi stângace la început, apoi dezinvoltă şi elegantă.

Dorim să-i implicăm pe vizitatori în minunea care s-a perecut în timpul sejurului milanez al cântăreţei, începând din 1952, perioada transformării sale. Datorită sprijinului Pygmalionului său, Luchino Visconti, colaborării cu artişti ca Salvatore Fiume sau Piero Zuffi, frecventării elitei culturale a oraşului, Maria Callas a devenit imaginea bel canto-ului secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Înnăscuta ei prezenţă scenică s-a accentuat odată cu studiul şi lucrul cu regizorii, colegii, creatorii de costume şi scenografi ca Lila De Nobili sau Nicola Benois şi Piero Tosi. De exemplu, dintr-un tablou al Eleonorei Duse, expus la muzeu, Callas a imitat postura frumoasă a mâinilor în timp ce cânta La Traviata”, afirmă Donatella Brunazzi, directorea muzeului.

Unul dintre costumele sale pentru Armida

Costumele din expoziţie nu sunt numai mici capodopere de design vestimentar, adesea inspirate de gustul Anilor 50. Ele sugerează gestul scenic care a transformat-o pe Callas în Divina, pentru că opera nu înseamnă numai cânt, ci şi recitare şi interpretare, puncte forte ale Divei.

În septembrie 1951, toate privirile erau îndreptate, după un spectacol, asupra lui Wally Toscanini. Bărbaţi şi femei elegante umpleau sălile somptuoase. Coafurile speciale, blănurile şi bijuteriile femeilor, costumele de seară, ceasurile şi pantofii domnilor vorbeau despre avere şi despre educaţia înaltă care contează la Milano.

În palatul din via Durini 20, ochii tuturor erau aţintiţi asupra unei perechi ciudate. Bărbatul de 55 de ani, cu surâsul mereu pe buze. Ea, care ar fi putut să-i fie fiică, era mai înaltă decât el şi destul de rotunjoară. Avea ochi negri enormi şi cu o privire intensă, un nas puternic şi acvilin, buze puternic accentuate.

Se vede că musafira noastră de onoare este grecoaică, deşi vine din America”, a şoptit stăpâna casei, Wally, prietenei ei Elvira. “Se vede şi că soţul este din Verona. Abia deschide gura”, a adăugat ironic altcineva.

Soprana de 28 de ani şi industriaşul veneţian se căsătoriseră cu trei ani înainte într-o ceremonie intimă, împotriva voinţei familiei lui. Giovanni Battista Meneghini era foarte hotărât în alegerea sa şi conversa cu ceilalţi oaspeţi.

Flori şi aplauze pentru Divina

Wally era o Doamnă a modei şi a plăcerii de a trăi. Era fiica celebrului dirijor care a “redeschis” Scala restaurată după bombardamentele din 1943. În salonul ei se aflau muzicieni, intelectuali, jurnalişti. Nu putea lipsi protagonista premierei de la Scala, Maria Callas, care apăruse în rolul Elenei din Vecerniile siciliene.

Lângă Wally, prietena ei Elvira fuma o ţigară subţire, pusă într-un ţigaret de argint. O scruta pe solista care o încântase cu puţin înainte la premieră.

Pe scenă, soprana, dovedind forţă în muzica lui Verdi şi având o extensie incredibilă a vocii, acoperită de vălurile costumului şi aureolată de lumini, îţi dădea o altă imagine. Părea înaltă. Dar acum, cufundată stângaci pe divanul tapiţat cu damasc, se arăta aşa cum era în realitate. Intimidată de lumea din jurul ei surâdea crispat.

Albumul-omagiu lansat de Angela Gheorghiu

Biki era cunoscută de toată lumea drept cel mai important stilist al momentului, chiar dacă se încăpăţâna să se declare croitor. “E atât de grasă. Corsajul e prea strâmt, fusta nu acoperă gambele care apar ca două trunchiuri şi pantofii de lac cu barete care îi taie gleznele…” Wally surâde cu prietenie. “Ar avea nevoie de câteva sfaturi bune. Chiar şi pentru bijuterii”. La urechile Mariei atârnau doi cercei enormi, care păreau imitaţii. “Cântă ca un înger, dar se îmbracă foarte prost”. Maria se ridică, se întoarce către ea şi surâde. E frumoasă când surâde.

Mi-a plăcut mult această seară”, îi spune Biki privindu-o drept în ochi. “Mai ales aria finală, triumful. Sunt Biki, croitoreasa”. Maria surâde din nou. “Mai am atâtea de învăţat”, îi răspunde ea italiencei. “Am auzit vorbindu-se despre dumneavoastră”.

În 1951, în Milano, Biki era mai faimoasă decât Maria. Pseudonimul ei îi fusese dăruit de doi bărbaţi celebri. Unul era unchiul ei, Giacomo Puccini, care îi spunea în glumă „bicchi”, fetiţa răutăcioasă. De la Bicchi la Biki o condusese D’Annunzio, cu geniul său pentru găsirea numelor. În timp ce se îndepărta de cercul de admiratori, Biki a întâlnit privirea atentă a lui Meneghini care îşi sorbea şampania şi i-a făcut un semn cu capul, ca un salut respectuos.

Astfel, după o săptămână, Elvira n-a fost surprinsă când a auzit la telefon vocea bărbatului. “Ne-am cunoscut la Wally. Sunt soţul Mariei Callas (…) Vă sun ca să vă cer o întrevedere. Maria şi-a exprimat dorinţa ca dumneavoasră să-i creaţi rochiile. Ce părere aveţi?”.

Elvira a ezitat. Stilul Biki era pentru eleganţele filiforme şi eterice, cu totul diferite de cele aproximativ 100 de kilograme ale privighetorii grecoaice. Totuşi, Maria era o stea a liricii în devenire, destinată să strălucească pe toate meridianele. Ar putea duce numele Biki peste tot în lume.

În ziua întâlnirii, Maria a fost extrem de punctuală. “Dumneavoastră stăpâniţi scena, doamnă Callas. Dar, ca să vă îmbrac bine, trebuie să slăbiţi câteva kilograme fără ca aceasta să aibă repercursiuni asupra vocii dumneavoastră. Există o şcoală de gândire care afirmă că o cântăreaţă lirică nu poate fi slabă şi să aibă o voce frumoasă. Dumneavoastră trebuie să dovediţi contrariul”. “O voi face”, a răspuns Maria.

Şi actriţa, care ştia ce înseamnă disciplina, a petrecut ore şi ore pentru a deveni mai frumoasă. Elvira ştia de unde să înceapă. Trebuia să înlăture acel stil de mic burgheză, cu geantă şi pantofi asortaţi, cu jacheţică şi fustă până la genunchi. Trebuia să creeze modele structurate, cu drapaje în punctele strategice, cu croieli care să minimalizeze sânii proeminenţi, cu mănuşi lungi care să ascundă imperfecţiunile braţelor, cu coafuri care să alungească figura, cu tocuri înalte.

După câteva luni, când Maria a revenit în atelieul lui Biki, fluturele era gata să iasă din cocon. Pierduse multe kilograme. Nu îndeajuns, dar era un început promiţător. Callas se mişca în altă lume, se simţea deja “slabă”. Prezenţa ei scenică a făcut restul. A devenit o regină. A început să-şi schimbe, punându-şi în valoare, silueta de tragediană clasică, îşi machia ochii, se ruja, îşi pieptăna perfect bogatul păr negru.

În călătorii sau în turneu, Elvira o urmărea cu biletele sale prin care o sfătuia asupra ţinutelor potrivite, pentru a-i evita ilustrei sale cliente gafele pe care jurnaliştii abia aşteptau să le sublinieze. Ginerele Elvirei, Alain, punea un număr pe fiecare piesă de îmbrăcăminte şi sugera combinaţiile corecte, într-un fel de bizar cod secret. Dar Maria învăţase. A avut întotdeauna uşurinţa de a învăţa, o inteligenţă vie şi o mare sensibilitate.

Din 1952 până în 1954 pierduse 40 de kilograme şi continua să cânte într-un ritm susţinut. Astfel, calendarul încercărilor sale se transformă într-o agendă a succeselor, chiar şi în direcţia redimensionării corporale. Când a cântat Gioconda, avea încă peste 90 de kilograme. Când a interpretat Norma la Trieste scăzuse la 80. În Lucia di Lammermoor scăzuse la 75, iar în Don Carlo avea sub 64. Era o Divă.

Biki desena ţinutele pentru o femeie care ştia cel mai bine să le poarte. Catifea roşie şi satin negru, mătase galbenă şi turcoaz, cape din blană, mâneci-fluture exagerate… Şi nu numai Biki, dar şi Dior şi Saint Laurent. Callas a devenit o icoană a stilului.

Să mai amintim şi despre albumul Omagiu Mariei Callas. Cotidianul britanic „The Guardian” a făcut public duetul pe care soprana Angela Gheorghiu l-a făcut peste timp cu celebra Maria Callas.

Albumul Homage to Maria Callas, lansat de EMI Classics, a fost primit de melomani cu viu interes, în urmă cu câţiva ani. Repertoriul CD-ului include arii de care Angela Gheorghiu este puternic legată emoţional. Un duet pe care Angela Gheorghiu l-a făcut cu Maria Callas. Cu ajutorul inginerilor de la celebrele studiouri Abbey Road, din Londra, Angela a înregistrat Habanera din opera Carmen de Bizet, unindu-şi vocea într-o imprimare – arc peste timp – cu cea a sopranei de origine greacă.

Practic, specialiştii au realizat un soi de „audio-Photoshop”, izolând vocea Mariei Callas dintr-o înregistrare a anilor ’50 şi alăturând-o unei înregistrări făcute de Angela Gheorghiu.

Despre Magdalena Popa Buluc Articolele 64
Author

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*