85. Unde se ascunde fericirea?
– Uite, acum nu trec prin cine ştie ce necazuri şi totuşi nu sunt fericită, i s-a plâns Julia celei mai bune prietene, singura fiinţă căreia simţea că poate să i se destăinuie fără grijă.
– Pentru că te gândeşti la ceva ce-ţi face cu ochiul, dar rămâne departe, i-a răspuns singura fiinţă căruia Julia simţea că poate să i se destăinuie fără grijă.
– Păi, întotdeauna există şi o alternativă pozitivă. Înseamnă că nu putem fi niciodată fericiţi?
– Fă abstracţie de alternativa pozitivă! N-o asculta!
Anii au trecut şi Julia tot nu a ajuns la fericire. Pe urmă a surzit şi nu mai auzea tentaţiile care o înconjurau tot timpul. Dar le vedea.
– N-o privi! a învăţat-o singura fiinţă căruia Julia simţea că poate să i se destăinuie fără grijă.
– Cum să nu mă uit la minunăţiile din jur la care nu pot nicicum să ajung?
Au mai trecut câţiva ani şi Julia vedea tot mai rău. Aproape că nu mai vedea deloc. Iar după ce şi-a pierdut şi mirosul, stătea tot timpul culcată în patul moale, cald, de nepreţuit. Nici o tentaţie de afară n-o mai agresa. Stătea de o veşnicie în aşternutul curat, parcă de când lumea. Nu mai exista nici trecut, nici viitor, nici regrete şi nici planuri irealizabile. Se simţea ca în pântecul mamei. Da, da, aşa trebuie că a fost. Şi este.
Acum, da, acum Julia e fericită.
86. Axioma lui Aurelius din Sparta
Ce student din anul întâi nu cunoaşte Axioma lui Aurelius? Chiar dacă nu este la fel de populară ca, de exemplu, Teorema lui Pitagora ori Legile gravitaţiei, ea rămâne, ca să spunem aşa, un loc comun pentru specialişti şi nespecialişti, chiar dacă aceştia din urmă nu ştiu chiar exact despre ce este vorba. Ceea ce este mai puţin cunoscut este istoricul acestei faimoase axiome. Se spune că…
Se spune că Aurelius, trăitor în Sparta la mijlocul secolului cinci î. d. Ch., ar fi fost una dintre personalităţile aflate în fruntea „curentului anticultural”, curent prea puţin studiat astăzi. Provenită din vechea rivalitate cu Atena, reprezentanţii acestei tendinţe, în mare majoritate conducători militari, pretindeau că fericirea trebuie să fie cucerită direct, dacă e nevoie chiar şi prin forţa armelor şi nu prin speculaţii teoretice. Când atenienii i-au chemat la o dezbatere-turnir pe tema fericirii, spartanii au cerut ca întrecerea să fie însoţită de o „dispută ca între adevăraţii bărbaţi”.
Lucrurile au continuat pe acelaşi ton, până ce un tânăr oştean, Aurelius, a afirmat că Atena lui Pericle nu e capabilă nici de o gimnastică adevărată a minţii, acuzând-o că „a transferat fără succes puterea muşchilor într-o minte speculativă.“ Drept dovadă, acel Aurelius le-a propus atenienilor spre dezlegare celebra sa axiomă. Ceea ce atenienii au respins, spunând că o axiomă nu trebuie să fie demonstrată, ea „fiind un adevăr demn”, un „adevăr evident”. Aşa că doar câţiva prieteni ai lui Aurelius au ştiut că acel „adevăr demn“ nu era decât o afirmaţie – e drept, meşteşugit formulată –, o păcăleală fără nici un suport real, fără nici o potrivire cu o situaţie reală. Însă, datorită refuzului atenienilor de a o analiza, „axioma“ a intrat în conştiinţa generală.
În secolul al XVI-lea, Coriolanus Semper s-a ocupat de vechea afirmaţie a lui Aurelius, dar mai mult de istoricul ei, susţinând că Aurelius nici n-ar fi fost din Sparta, ci că ar fi ajuns acolo din peninsula italică, din Noua Grecie, de unde şi „numele latin” al personajului. Aşa că, iarăşi, nu conţinutul, ci istoricul „axiomei” a stârnit oarece emulaţie printre savanţi.
Abia în A.D. 1984, profesorul Thomas Rey s-a ocupat serios de vechea formulare şi a putut demonstra nepreţuita ei valoare, în special în exploatarea efectelor undelor gravitaţionale. Şi, astfel, putem spune că farsa lui Aurelius a devenit cu adevărat Axioma lui Aurelius. Aşa că rămâne deschisă întrebarea: le-a propus soldatul spartan o capcană atenienilor sau a avut o intuiţie cu adevărat miraculoasă, pe care şi-a ascuns-o sub o păcăleală, în spiritul curentului anticultural din care se revendica? Răspunzând, Julius Zimberlan ne-a lăsat o afirmaţie pe cât de logică, pe atât de categorică: „Orice minciună devine adevăr din clipa când i se descoperă aplicaţiile practice şi, astfel, în aceleaşi condiţii, orice prostie poate deveni adevăr ştiinţific“. (Axioma lui Zimberlan.)
