Gloria & Miseria Romaniae (V): 16 octombrie 1941

Acum aproape optzeci de ani, de 8 noiembrie – onomastica Regelui Mihai I (care abia ce împlinise vârsta de douăzeci de ani, pe 25 octombrie 1941), în prezenţa Conducătorului Statului, mareşalul Ion Antonescu, şi a feldmareşalului Wilhelm Keitel, şeful Înaltului Comandament al Armatei Germane [OKW], sosit în vizită la Bucureşti pentru acea zi, pe artera dintre Arcul de Triumf şi hipodromul capitalei, a avut loc defilarea trupelor demobilizate şi întoarse acasă de pe Frontul de Răsărit.

Deşi nu era oficial numită parada militară „a Victoriei“, pentru opinia publică, ca şi pentru miile de ostaşi ce participaseră la operaţiunile de eliberare a Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţei, ca şi la cele de ocupare a regiunilor transnistrene şi de cucerire a Odesei, semnificaţia celor două ore cât a durat mărşăluirea dintre monumentul-simbol al Unităţii Naţionale şi câmpul pe care avea să răsară, peste mai bine de un deceniu, clădirea enblematică a dominaţiei sovietice asupra României – Casa Scânteii, era una a izbânzii în ceea ce propaganda exaltată a regimului antonescian numea „războiul sfânt împotriva bolşevismului“.

Cum destinul istoric plasase poporul român în proximitatea acelei largi arii a Europei Orientale pe care, de nici un sfert de veac, se plămădea o orânduire social-politică faţă de care resimţea o repulsie organică, ce pentru clasele avute degenerase într-o reală idiosincrazie, şi pe fondul animozităţilor create odată cu raptul teritorial din iunie 1940, plasarea României în tabăra statelor care au declarat război Uniunii Sovietice îndată după agresiunea germană din 22 iunie 1941 şi au participat efectiv (ea singură – din primul moment al ostilităţilor) la operaţiunile militare împotriva Armatei Roşii [a Muncitorilor şi Ţăranilor – abreviat RKKA] nu putea surprinde pe nimeni.

Curentul popular în favoarea eliberării provinciilor pierdute ale României Mari nu se estompase nici măcar la trecerea Nistrului, întrucât acolo fiinţase acea Republică Moldovenească, pe care Panait Istrati, în a sa „Spovedanie a unui învins“, lucrare publicată în 1929, la reîntoarcerea din a doua călătorie prin URSS, o caracterizase drept „fluture românesc aşezat pe elefantul sovietic“. După cucerirea ţinuturilor în care se mai vorbea româneşte şi după traversarea Bugului, entuziasmul s-a risipit de-a dreptul, iar pentru asediul îndelungat al Odesei, într-o vreme când trupele Wehrmacht-ului ocupaseră, deja, Kievul (19 septembrie) şi se pregăteau să lanseze ofensiva „finală“ împotriva Moscovei, s-a găsit justificarea facilă, oferită chiar de cel căruia i se conferise nu demult (pe 21 august) gradul de mareşal al României, conform căreia „drumul spre Cluj trece prin Odesa“.

Aşadar, când Antonescu şi Keitel au părăsit festivităţile împreună, într-o maşină deschisă, cu toate că veniseră separat la paradă, expunând plebei bastoanele lor de mareşal, impresia generală era că războiul din Est avea să se încheie foarte curând, participarea Armatei Române cu unităţi combatante urmând a fi una pur simbolică şi limitată strict la trupe specializate, îndeosebi pentru asaltul Crimeei şi pentru securizarea ţărmurilor nordice ale Mării de Azov. Dar, realitatea este că Antonescu tocmai fusese informat despre necesitatea unei prezenţe sporite a militarilor români în Răsărit, conform noului plan al ofensivei germane ce i-a fost înfăţişat în acea zi. [Efectivele aveau să crească de la 52.243 de militari (pe 15 octombrie 1941) la 54.375 – la finele anului, ajungând la 295.281 de militari spre sfârşitul anului 1942.]

De altfel, feldmareşalul german a plecat chiar în acea seară cu trenul spre Nikolaev, la estuarul Bugului, şi de acolo spre linia frontului din Crimeea, care avea să fie cucerită integral, cu excepţia notabilă a portului Sevastopol şi a împrejurimilor sale, până la 16 noiembrie. Această peninsulă, care de la recuperarea de către bolşevici, în 1921, fusese inclusă administrativ, ca republică autonomă, în RSFS Rusă, având o importanţă strategică excepţională, înflăcărase şi ea minţile unora. In viziunea lui Hitler, pentru Reich avea să fie ceea ce era Coasta de Azur pentru Franţa. Mai se vehicula şi speranţa unui viitor condominium germano-român asupra Crimeei. In vederea încleştării decisive (ce avea să dureze, în cazul Sevastopolului, până în iulie 1942), a fost pus în circulaţie un poster de propagandă destinat locuitorilor rusofoni ai Crimeei, cărora li se sublinia că lupta comună a trupelor germane şi române are drept scop „libertatea lor“. De aici şi până la formularea unei pretinse „eliberări“ nu era decât un pas.

Cel puţin în cazul Odesei, al cărei asediu durase 70 de zile (conform istoriografiei româneşti, respectiv – 73 de zile conform celei sovietice), traducându-se în pierderi umane îngrozitoare, însumând de patru ori mai mulţi morţi şi de cinci ori mai mulţi răniţi faţă de cele înregistrate pe întreg frontul eliberării din Basarabia şi Bucovina, doar în rândul trupelor Armatei a 4-a române (care n-ar fi răzbit fără asistenţa unor unităţi ale armatei germane, şi chiar a aviaţiei italiene, în faza decisivă), nu s-a vehiculat, la momentul respectiv, lozinca vreunei eliberări. Avea sa o facă, mult mai târziu, politicianul basarabean Mircea Druc, fost prim-ministru al Rep.Moldova în anii 1990-91, pe baza unor declaraţii ale unor martori ce au trăit sub administraţia românească în Odesa, pornind de la replica antologică a unui personaj din filmul serial „Lichidarea“: «Cu românii era mai bine…». Cum acţiunea se petrecea în 1946, comparaţia avea în vedere rata criminalităţii din oraş în acele vremuri tulburi de după reinstalarea puterii sovietice.

Înainte de război, continuând tradiţia de la fondarea sa, acest al 5-lea cel mai mare oraş al Rusiei (fusese al 3-lea, după cele două capitale, până la includerea în statistici a Varşoviei, la 1863) a avut un caracter multietnic şi, în multe aspecte, relativ opac la modelul bolşevic impus de la centru. Una dintre plângerile înregistrate constant, de-a lungul anilor 1918-1940, în zona basarabeană a Deltei Dunării, în special la Vâlcov, orăşelul unde se prelucra cea mai mare parte a sturionilor capturaţi de pescarii lipoveni, era că nu tot caviarul se regăsea în socotelile firmelor locale, pentru a deveni o sursă importantă de venit a Statului Român, ci lua calea marelui oraş-port sovietic, prin operaţiuni de contrabandă. Cu alte cuvinte, acolo era o piaţă neagră mult mai atractivă decât cea licită încadrată în rigorile monopolului din România.

Odesa păstra rana distrugerilor provocate de războiul civil ce a măcinat Rusia după noiembrie 1917. Ulterior, în decurs de un an şi ceva, cunoscuse ocupaţiile succesive germană şi austro-ungară, apoi pe cea a trupelor Antantei: francezi, sârbi, polonezi, ba chiar şi greci. Pentru perioada interbelică, reliefarea trăsăturilor cosmopolite ale Odesei e la îndemână pe baza rezultatelor primului recensământ sovietic, ce a avut loc pe 17 decembrie 1926. Astfel, la acea dată, zona metropolitană, ce includea şi câteva localităţi rurale, avea 455.051 de locuitori (dintre care 411.000 în oraşul în sine). Intre aceştia, ruşii erau în majoritate – 174.468, reprezentând 42,6% din total, iar evreii se situau pe locul al doilea – 170.456 (adică 41,6%), în timp ce ucraineni erau doar 41.509 (sau 10,1% din total). In ansamblu, 7% erau germani, iar 2,8% – polonezi, în timp ce 10.210 erau moldoveni (sau 2,5% din total), dar numai 1.225 în oraşul propriu-zis. Până şi cartierul cu platforma industrială zis Moldavanka păstra doar cu numele amintirea locuitorilor de odinioară.

Dincolo de fabrici, cazărmi, forturi, lucrători industriali, marinari şi ostaşi, Odesa mai avea ceva din splendoarea începutului de secol XX: cartiere de vile, numeroase palate ale unor familii nobiliare transformate în muzee ori instituţii de stat, o salbă de staţiuni estivale şi sanatorii vestite. [Chiar şi Eminescu fusese la unul din ele, pe malul limanului Kuialnikului, la nord de oraş (la singura sa trecere dus-întors prin Basarabia, cu trenul, de la şi spre Ungheni), în 1885, lăsând, cu acea ocazie, într-o scrisoare către amicul său din Iaşi, Vasile Burlă, memorabilul mesaj «Rogu-te, dar, să nu mă uiţi aici, irosit printre ruşi...».] Iar deasupra tuturor acestora, Odesa trăia o viaţă culturală distinctă, avea o clădire majestuoasă a operei şi alte patru teatre (dintre care unul ucrainean), plus o universitate de renume. Nu trăiau acolo doar afacerişti, interlopi, muncitori stahanovişti ori politruci şi NKVD-işti. Era oraşul unor intelectuali străluciţi, baştina lui Ilf şi Petrov, un evreu şi un rus plecaţi la Moscova, care se căzniseră să scrie romane interesante şi literatură satirică, în ciuda limitărilor impuse de cenzura bolşevică, reflectând spiritul odesit al primei părţi a secolului XX.

La 1939, după ce se stinseseră voltele tragice ale Marii Terori staliniste, oraşul avea o populaţie comparabilă cu cea a Bucureştiului – în jur de şase sute de mii de locuitori – şi se găsea (analog cu Leningradul, ale cărui suburbii erau la doar 32 de kilometri de frontiera cu Finlanda) la numai 31 de kilometri de limanul Nistrului – graniţa cu România şi limita răsăriteană a „Lumii libere“. Odată cu diversificarea economică şi cu construirea unor noi uzine, ponderea ucrainenilor mai crescuse cumva, căci în districtul cu acelaşi nume, la 1926, aceştia constituiau mai mult de trei sferturi din populaţie. Pe harta administrativă a URSS, apăruse o şi mai întinsă regiune Odesa (în 1932), iar pe cea a organizării armatei – districtul militar omonim [OdVO]. Acesta fusese înfiinţat prin comasarea unor părţi ale districtelor Kiev şi Harkov, la 11 octombrie 1939, în perspectiva agresiunii contra României plasată sub sloganul „eliberării Basarabiei de sub jugul moşierilor români“. Şi, poate, nu numai a Basarabiei…

Rezultatele (discutabile, pentru că acelea provizorii ale numărătorii de la începutul anului 1937 fuseseră invalidate) ale recensământului populaţiei efectuat în URSS la 17 ianuarie 1939 au fost date publicităţii integral după aproape douăzeci de ani şi, oricum, din cauza fracturii marcate de război şi de holocaust, n-au mai prezentat relevanţa proceselor demografice din timp de pace. Ca o curiozitate, oraşul propriu-zis (cu raioanele sale numite Stalin, Kaganovici, Lenin, Voroşilov, cu cel maritim şi cu aşezarea Iliciovsk, recent integrată) ajunsese la 604.217 locuitori. Acum, majoritatea relativă o constituiau evreii – 200.961 (sau 33,26%), fiind una dintre cele mai active comunităţi sioniste din Europa. In acelaşi timp, numărul ucrainenilor din Odesa (178.878) aproape că îl egalase pe cel al ruşilor (186.610). Nimic surprinzător în faptul că, în acei ani (ca şi în vremurile noastre, pe baza unor estimări credibile), limba rusă constituia limba uzuală. Moldoveni au mai fost recenzaţi doar 2.573.

Odată cu „încorporarea teritoriului dintre Prut şi Nistru în Uniunea Sovietică“ (după expresia relativ neutră larg utilizată înainte de 1989, în acele pasaje din istoriografie în care se menţionau evenimentele din iunie 1940), Odesa s-a regăsit într-o poziţie strategică mai relaxată, ajungând şi principalul debuşeu al grânarului basarabean. In plus, toată linia Dunării, cu porturile Reni, Ismail, Chilia şi Vâlcov, cu tot sudul Basarabiei [de fapt, în parte, Basarabia istorică de până la 1800], în total 14.400 kmp, a fost înglobată, formal, din punct de vedere administrativ RSS Ucrainene. Odesa a devenit principalul centru al coordonării acţiunii de sovietizare a nou-createi regiuni Akkerman [Cetatea Albă], curând redenumită Izmail, după cum Tiraspolul îndeplinea o funcţie similară pentru RSS Moldovenească.

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, au existat suficiente semnale venite din Polonia sub ocupaţie germană, dar şi de la cele câteva puncte de trecere rămase operaţionale între Reich – General Gouvernement – şi URSS, referitoare la maltratările şi uciderile în masă practicate de Einsatzgruppen SS şi la ghettoizarea treptată, respectiv la modul brutal în care se făceau expulzările dinspre zonele controlate de germani. Atunci când conflagraţia s-a extins şi asupra teritoriilor controlate din 1939-40 de sovietici, s-au petrecut alte fapte inimaginabile (pogromul de la Iaşi, masacrele din Basarabia şi din nordul Bucovinei, plus concentrarea în vederea iminentei dislocări peste Nistru a supravieţuitorilor) care ar fi trebuit să le dea de gândit atât evreilor din Odesa cât şi autorităţilor locale.

Punându-i la socoteală pe cei refugiaţi rapid din faţa avansului întârziat al trupelor româno-germane dinspre Prut, dar şi pe cei ce reuşiseră să se evacueze pe mare spre Crimeea, tot vor fi fost spre o sută de mii de evrei în Odesa, la 16 octombrie 1941, deşi Alexander Werth, corespondent al BBC în URSS în anii războiului, care a vizitat oraşul îndată după eliberarea sa de către armata sovietică avea să scrie: „În 1941, existau la Odesa peste 150.000 de evrei, dar circa două treimi dintre ei au fost evacuaţi pe mare, împreună cu majoritatea trupelor sovietice.“ Alte date, preluate din Holocaust Encyclopedia, reliefează faptul că cel puţin jumătate dintre cei 180.000 de evrei aflaţi în oraş în vară au reuşit să se refugieze, rămânând acolo doar 80.000-90.000.

Asediul oraşului a început la 5 august 1941 (dacă se ia în considerare ocuparea de către trupe ale Corpului 8 ungar a capului de pod îndepărtat de la Voznesensk, peste Bug, cedat Armatei a 3-a române, după o săptămână), ori la 8 august (data Directivei operative emise de Marele Cartier General Român prin care se declanşau operaţiunile ofensive ale Armatei a 4-a spre Odesa), dar asaltul iniţial a fost asupra primei linii exterioare de apărare, lăsându-se deschise căile de retragere pe mare şi pe ţărm spre nord-est. Încercuirea terestră s-a înfăptuit după zece zile, iar cursul inferior al Niprului a fost integral securizat de forţele mixte germane, române, ungare şi italiene la 25 august, făcând imposibilă orice legătură pe litoralul Mării Negre spre Crimeea.

Din acel moment, evacuarea din Odesa a personalului militar şi a echipamentelor de luptă a avut prioritate şi s-a efectuat numai pe mare. S-au evacuat, de asemenea, şi numeroşi civili, dar, în primul rând activiştii politic şi alţi funcţionari (printre care şi rectoratul Universităţii de Stat, cândva Universitatea Imperială a Novorossiei), în total – peste trei sute de mii de suflete. Evident, în oraş au rămas mulţi localnici, inclusiv acele zeci de mii de evrei. Care ar fi explicaţia acestui fapt? Unii l-au pus pe seama dezinformării şi a lipsei unor comunicate clare din partea aparatului sovietic de propagandă. Alţii au invocat ocupaţiile din urmă cu douăzeci de ani, care nu au degenerat până la comiterea unor ucideri în masă. Poate că, însă, a fost vorba doar de anihilarea acelui elementar instinct de conservare ce se instalează în societăţile totalitare după decenii de oprimare.

Mai intervine şi chestiunea acomodării cu rigorile unui regim profund represiv. La un moment dat, în timpul războiului, dar când încă nu devenise nesuferit tuturor italienilor, Mussolini s-a dus incognito, şi cam de unul singur, la cinematograf. Când pe ecran, la jurnal, a apărut mutra sa şi întreaga sală s-a ridicat în picioare, cu salutul fascist şi scandând «Duce! Duce!», el singur a rămas aşezat. Drept pentru care, unul dintre spectatorii apropiaţi s-a aplecat şi i-a şoptit: «Domnule, şi eu sunt antifascist, dar ar trebui să fiţi mai cu băgare de seamă...». În cazul Odesei, după cei trei ani de epurări masive, probabil că inclusiv evreii se vor fi gândit că nu era loc de mai rău. Acela cotidian putea fi cuantificat sec în numărul celor condamnaţi la moarte, în Odesa, de NKVD [NKVS, în ucraineană] în cei trei ani de dinainte de 22 iunie 1941 – aproape 8.600.

În contextul şi-aşa încordat al relaţiilor dintre Kiev şi Moscova, în luna august a acestui an a mai intervenit şi chestiunea gropilor comune (re)descoperite de la Tătarca [actualmente, Prilimanske], localitate de la câţiva kilometri sud de Odesa, pe drumul spre limanul Nistrului (la Ovidiopol), cu ocazia demarării unor lucrări de extindere a aeroportului. Situaţia este delicată, întrucât toate documentele ce ar putea clarifica contextul în care mii, dacă nu chiar zeci de mii, de oameni şi-au găsit sfârşitul acolo se află în custodia arhivelor Federaţiei Ruse, iar colaborarea în acest domeniu între cele două părţi a devenit anevoioasă. Sigur, aceste ucideri în masă nu vor putea fi puse în cârca ocupanţilor din perioada octombrie 1941 – martie 1944, pentru simplul motiv că cei 42 de tumuli au fost parţial cercetaţi în vara anului 1943 de o comisie de medici legişti constituită de autorităţile române. Au fost exhumate numai 516 trupuri, cărora li s-a făcut expertiza criminalistică, alte câteva mii de cadavre fiind reacoperite cu ţărână.

Instituirea administraţiei româneşti în Transnistria fiind proclamată încă din 19 august 1941 (avându-l în frunte ca guvernator civil pe dr. Gheorghe Alexianu, fost rezident regal al ţinuturilor Suceava şi, respectiv, Bucegi), cu capitala provizorie a Guvernământului la Tiraspol, dar urmând a fi transferată la Odesa, era clar că toţi cei rămaşi în oraş vor continua să trăiască „sub români“, dacă nu apucau să scape cumva din încercuire. Conform datelor consolidate ale instituţiilor dedicate Shoah-ului, în primul rând Yad Vashem din Ierusalim şi US Holocaust Memorial Museum din Washington, DC, numărul evreilor odesiţi ce au pierit în cele patru luni care au urmat atentatului (organizat nu de evrei, ci de specialişti genişti ai Armatei Roşii, ce a distrus clădirea comandamentului trupelor române de ocupaţie se ridică la 99.000.

Filmul evenimentelor începe cu arestarea a 4-5.000 de evrei imediat după intrarea trupelor române şi germane în oraş. În după-amiaza zilei de 22 octombrie 1941, o parte a fostului sediu NKVD, preluat intact (după unele mărturii, chiar cu stilouri lăsate pe birouri), a sărit în aer, în ciuda avertismentelor primite şi a investigaţiei ce le-a urmat, explozibilul fiind plasat într-un seif din încăperea pusă la dispoziţia comandantului militar al Odesei, generalul Glogojanu. Au pierit 67 de oameni, în majoritatea lor – militari români, inclusiv câţiva civili şi ofiţeri de marină germani. Represaliile au fost iniţiate imediat şi au fost disproporţionate (pentru că ordinul prevedea executarea a 200 de ostateci pentru un militar ucis, respectiv 100 – pentru unul rănit) şi unilaterale, vizându-i doar pe evrei. La procesul din 1946, mareşalul Ion Antonescu avea să declare: «ordin de represalii am dat, dar de masacre nu».

Şi totuşi, 23 octombrie 1941 a însemnat ziua lichidării a zeci de mii de evrei la Odesa şi la Dalnik, prin spânzurare ori împuşcare, prin dinamitarea clădirilor în care fuseseră îngrămădiţi, alţii murind arşi de vii. A doua zi, generalul Macici, noul comandant al Odesei, a primit ordinul (ce urma a fi distrus după ce va fi fost citit) pentru represalii suplimentare, vizându-i cu prioritate pe toţi evreii refugiaţi din Basarabia, ce urmau a fi executaţi. Alţi circa cinci mii au fost masacraţi spre finele lunii (unii fiind aduşi din alte lagăre), după care cei 35.000-40.000 de supravieţuitori au fost înghesuiţi în două ghettouri, în cartierul Slobotca [Slobodka-Romanovka de odinioară] şi în aşezarea Dalnik, în clădiri parţial distruse, fiind expuşi frigului şi înfometării. În chip miraculos, 19.295 de evrei au mai rămas în Odesa, ajungând să fie deportaţi, pe jos, sau cu trenul, în condiţii mizerabile, în iarna 1941/1942, spre Bug, în judeţele Golta şi Berezovca, în ceea ce avea să fie numit „Regatul morţii“ din sudul Transnistriei.

Operaţiunea a avut loc în condiţiile în care, la 16 decembrie, Antonescu i-a cerut lui Alexianu: «Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odesa. Nu vreau să ştiu nimic. Poate să moară o sută, poate să moară o mie, poate să moară toţi!». Asta după ce, la 13 noiembrie 1941, într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri, într-o discuţie cu guvernatorul Transnistriei, când acesta i-a confirmat cât de severă fusese represiunea afirmând că «Evreii din Odesa au fost împuşcaţi şi spânzuraţi pe străzi…», mareşalul a precizat: «Să faceţi aşa, pentru că eu răspund în faţa ţării şi a istoriei. Să vină evreii din America să mă tragă la răspundere.» După nici două luni, în februarie 1942, Odesa avea să fie proclamată ″Judenfrei″.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.