„Guvernul Meu” şi „Isus al Meu” sau despre „तत्त्वमसि”

Un sas român care se crede german, Klaus Iohannis, şi un cotraducător român care se crede filosof, Gabriel Liiceanu, sînt două exemple despre felul rudimentar ce caracterizează epoca în care trăim aici, în biata noastră ţară. „Devino ce eşti”, iată o expresie binecunoscută despre dilema celui care se caută pe sine. În schimb, „Devino ceea ce nu eşti” este expresia celui care fuge de sine, care vrea să pară altfel decît ceea ce este.

Pentru curioşi, expresia din titlu, „तत्त्वमसि”, nu înseamnă altceva decît „Aceasta eşti tu” (tat tvam asi) şi se găseşte în Sama Veda, Chandogya Upanishad, VI.8.7. Iată paragraful complet, în devanagari, precum şi transcrierea lui, totul preluat de pe excepţionalul portal al lui Titi Tudorancea:

„स य एषोऽणिमैतदात्म्यमिद्ँ सर्वं तत्सत्य्ँ स

आत्मातत्त्वमसिश्वेतकेतोइतिभूयएवमा

भगवान्विज्ञापयत्वितितथासोम्येतिहोवाच॥६.८.७॥”

(sa ya eṣo’ṇimaitadātmyamidam̐ sarvaṃ tatsatyam̐ sa

ātmā tattvamasi śvetaketo iti bhūya eva mā

bhagavānvijñāpayatviti tathā somyeti hovāca ॥ 6.8.7॥)

Pe scurt, maestrul îi explică fiului său, Svetaketu, relaţia dintre Atman şi Brahman, adică dintre Sinele individual şi Sinele universal. Mai simplu spus, cam ca pe la noi, Omul faţă de Dumnezeu este ca picătura de apă într-un ocean, nu ca mărime, ci ca identitate.

Întîlnim expresia „tat tvam asi” şi la Mihai Eminescu, în poezia care are chiar acest titlu şi care se încheie astfel:

„Nu. Nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac…

Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuţie

De amar şi de durere, preparat de-anatomie,

Va face-un pedant dintr-însul… Iar la urmă, într-un sac,

Va fi aruncat în groapa cea comună. O scînteie

Ce-a pierit fără de urmă. Și cu toate astea-i semeni

Ca și lacrima cu roua. Parc-ați fi surori de gemeni :

Două vieți în două inimi, dar o singură femeie.”

Marea filosofie a vorbit întotdeauna despre lume, pornind demersul de la individ, pentru a înţelege relaţia acestuia cu lumea. Heidegger spunea „In-der-Welt-sein”, adică „a fi în lume”, filosofia indiană însă zice „tat tvam asi”, adică, dacă urmezi calea iniţierii prin asumărea vieţii ca suport al suferinţei izbăvitoare, îţi dai seama că eşti ceva mai mult atunci cînd conştientizezi că eşti parte din Sinele universal, Brahman sau orice altă divinitate.

Moftul acesta pe care ni-l îngăduim aici cu parada asta de metafizică occidentală şi indiană pare să nu aibă legătură cu titlul nostru. Dar, are! Sînt doi oameni în preajma noastră care înţeleg aiurea atît formula lui Heidegger („In-der-Welt-sein”), cît şi expresia „tat tvam asi” (Aceasta eşti tu) din „Chandogya Upanishad”, încercînd într-un mod barbar să fie nu numai deasupra lumii, ci chiar stăpînul ei!

Primul este Klaus Iohannis, cel care rostea triumfalist că vrea „Guvernul Meu”, neînţelegînd că nu poate avea niciodată „Guvernul Meu”, atîta timp cît trăieşte într-o lume care-i cere să numească un „Guvern al nostru”. A avea „Guvernul Meu” nu înseamnă decît să te crezi stăpînul acestei lumi din care tu eşti doar ca picătura aceea în ocean. Dar tu nu eşti „Oceanul”, ci doar picătura! Adică, „aceasta eşti tu”.

Al doilea este Gabriel Liiceanu, cel care scrie o carte cu titlul „Isus al meu”. Nu spune „Eu, fiul lui Isus”, cum ar zice credinciosul, ci „Isus, ăla care este al meu”, fiul meu, sluga mea. La fel cum se consideră „filosof” doar pentru că îl tradusese pe Heidegger împreună cu Thomas Kleininger! Kleininger a rămas un traducător, dar Liiceanu s-a urcat pe piedestalul „filosofului”, crezînd într-un fel penibil că ceea ce a tradus din Heidegger a devenit proprietatea sa, dobîndind un fel de „Heidegger al meu”.

Aproprierea de acest tip, atît la Iohannis, cu „Guvernul meu”, cît şi la Liiceanu, cu „Isus al meu”, face din devenirea de sine, care ar trebui să fie calea spre înălţare la limita fiinţei, un monstru care înghite totul în jurul său într-un burduhan fără fund.

Oamenii aceştia riscă să devină modelele care înlătură definitiv dintre noi smerenia, ridicînd la rang de virtute chiar şi cel mai mare păcat: trufia!

Ei nu vor să devină „ceea ce sînt”, ca împlinire, ci tocmai „ceea ce nu sînt”, ca efort continuu de a lua în stăpînire ceea ce ar trebui să fie un DAR, de la noi statutul pe care-l au, de la Dumnezeu faptul că există. Unul vrea „Guvernul meu”, celălalt pe „Isus al meu”.

Tat tvam asi, Klaus Iohannis! Tat tvam asi, Gabriel Liiceanu! Mai mult nu se poate. Poate mai puţin.