După două Palm d’Or, pentru Panglica albă în 2009 şi Amour în 2012, Michael Haneke are mai puţin nevoia de a-şi dovedi măiestria supunându-ne la un tratament de şoc. În Happy End, el revizitează marile ale teme – violenţa, închistarea şi moartea – prin intermediul unei comedii negre. Un puzzle uman care te îngheaţă uneori şi care rămâne totuşi ludic, instalat într-o mare reşedinţă burgheză din Calais. Un instantaneu din viața unei familii burgheze europene.
Isabelle Huppert joacă rolul şefului familiei, femeia inteligentă şi hotărâtă care vrea să ţină întreaga situaţie sub control. Dar totul se destramă. Tatăl ei tocmai a ratat o încercare de suicid şi o pregăteşte pe următoarea. Fiul bea şi neglijează afacerea familială. Fratele, foarte preocupat cu amanta sa muziciană, explorează fantasmele sexuale ale vârstei critice, iar fiica lui este suspectată într-o oarecare măsură că şi-a ucis mama cu o mare doză de calmante…
Toţi sunt personajele unei farse sinistre. Dar în întregul film se detaşează măiestria. Mai întâi cea a actorilor care reuşesc să evite derizoriul. Mathieu Kassovitz, în rolul fratelui, este exponentul unei lumi liniare, în care totul este neutralitate aparentă şi minciună. Jean-Louis Trintignant, în rolul patriarhului hotărât să moară, dacă se poate cu demnitate, a început deja drumul către neant pe care nu încearcă să-l mascheze sub forma înţelepciunii filosofice. Chiar tânăra Fantine Harduin reuşeşte să întrupeze, fără s-o simplifice, pe fetiţa de 13 ani care se joacă şi viaţa şi cu calmantele.
Haneke însuşi păstrează măsura. Chiar dacă reafirmă viziunea sa asupra unei societăţi occidentale debusolate, nu-şi condamnă personajele. Îi prezintă drept nişte orbi, ciocnindu-se de viaţă fără să ştie s-o vadă şi să-i sesizeze duritatea. Este o prăbuşire generală, dar ei pregătesc o căsătorie, la a cărei petrecere emigranţii care rătăcesc prin oraş îşi vor găsi şi ei un loc, invitaţi să se aşeze la masă. Decorul unei clase care nu-şi mai găseşte locul cuprinde brutalitatea realităţii. O combinaţie bine dozată de veselie şi de tragedie, Un film de o luciditate calmă, niciodată sentenţioasă, despre pierderea generalizată a reperelor.
Happy End este un concentrat al obsesiilor deprimante şi al figurilor de stil glaciale ale regizorului austriac, până la autocitare: personajul lui Trintignant mărturiseşte că şi-a sufocat soţia bolnavă pentru a-i curma suferinţa, aşa cum se întâmpla în pelicula Amour.
Cineast radical, Michael Haneke multiplică dificultăţile înainte de a ne lăsa să pătrundem în interiorul acestui ultim film al său. Primul plan/genericul este filmat cu un Iphone, şi înlănţuie lungi planuri fixe fără o legătură aparentă cu firul narativ: un hamster în cuşcă otrăvit cu medicamente, un şantier ale cărui fundaţii se surpă, o mână necunoscută ce îşi declară pe tastatura unui computer pasiunea amoroasă, dublată de fantasme. O circumscriere a ceea ce am putea numi Haneke Land.
În câteva planuri reci recunoaştem obsesiile regizorului austriac: copilăria sadică, pasiunea dureroasă, opresiunea familială, apropierea morţii…ca şi cum ar spune: „Împrejurul nostru, lumea; noi, în mijlocul ei, orbi.“
Interesul spectatorului este stârnit pe măsură ce se derulează filmul, când provocările se desenează clar, în centrul lor situându-se tentaţia suicidară a şefului clanului, magistral interpretat de Jean-Louis Trintignant şi răutatea malignă cu care exploatează răutatea nepoatei lui, fetiţa pe care de altfel o dispreţuieşte, creând o complicitate artificială între aceste două fiinţe aflate la o distanţă de ani-lumină una de cealaltă. Aici este condensat întregul cinism al situaţiei pentru a crea sentimentul apăsător al unei disperări asumate.
Dar, în mod straniu, în film există umor. Haneke semnează o farsă becketiană, ca şi cum ar avertiza spectatorul că, de această dată, nimic nu este serios.
Prezentat în selecţia oficială a Festivalului de la Cannes în 2017, Happy End a plecat cu mâinile goale, criticii considerând că, în pofida concetratului de ironie sumbră şi temelor majore specifice lui Haneke, filmul nu a adus nimic nou faţă de producţiile sale anterioare, în pofida unei distribuţii remarcabile: Isabelle Huppert, Jean-Louis Trintignan, Mathieu Kassovitz, Fantine Hardouin, Franz Rogowski, Laura Verlinden şi Toby Jones. Mai mult, s-a afirmat că autorul, oscarizat pentru Amour a propus cu Happy End un film prea puţin convingător despre o familie în plină nevroză.
Există însă momente de cinema impresionante în punerea în scenă geometrică şi rece, care riscă să treacă neobservate de prezenţa lui Trintignant. Cu timbrul său cald şi distant totodată, cu o ştiinţă instinctivă a jocului şi al tempoului scenelor, cu dorinţa de a striga răutatea lumii în faţa întregii umanităţi el domină pelicula. Intrigând de la un capăt la altul al acţiunii, trecând de la bucurie la depresie, de la lumină la întuneric cu uşurinţa sa de dandy legendar, el este atu-ul acestui film straniu.
Este adevărat că această peliculă-sumum al marilor sale teme nu găseşte întotdeauna un echilibru între autocitare şi nouă ficţiune. Începutul evocă Benny’s Video, cu copilul său dezumanizat. Unele motive din Pianistul, din Code Inconnu şi din Caché au fost din nou exploatate fără a aduce nimic nou privirii sumbre pe care Michael Haneke o aruncă asupra societăţii contemporane.
E drept, unele secvenţe prezentând această familie burgheză disfuncţională creează în spectator o stare de depresie şi chiar rămân după film, ceea ce i-ar putea atrage caracterizarea de film terifiant. Sentimentul şi dragostea nu-şi găsesc locul într-un mediu reglementat în care dramale sunt înăbuşite creând o traumă refulată.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.