Hotarele istorice Vocalize în re minor (28)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Hotarele istorice Vocalize în re minor, apărut la  Editura Junimea din Iaşi, în 2015.

90. Un gard garant al securităţii

Un eveniment ştiinţific care nu prevestea, în nici un caz, cataclismul urmat a fost Congresul de Psihologia Maselor de la Paris, unde un profesor suedez, Alfred Nobelsohn, a susţinut o comunicare despre mentalul colectiv. Profesorul Nobelsohn a analizat vreme de optsprezece ani caracteristicile comune ale unor populaţii şi a luat ca eşantion de studiu vandanii şi vǘndǘnii, pornind de la ideea că ambele aceste naţiuni au venit dintr-un trunchi comun, divizat doar de capriciile istoriei. Alfred Nobelsohn n-a făcut nici un secret din faptul că este un urmaş ai lui Gustave Le Bon şi Gabriel Tarde, de la primul luând ca parametrii ai cercetării cele trei idei urmărite şi de Le Bon: sentimentul de putere, contagiunea socială şi sugestia de natură hipnotică. Astfel, profesorul suedez a relevat că sentimentul de putere creşte în proporţie de 34% în colectivitate la vandani şi doar de 27,6% la vǘndǘni, că vandanii suportă o contagiune socială cu 7% mai mare ca vecinii lor din sud, dar, după toate acestea, când a apărut sugestia hipnotică din partea unor lideri carismatici, vǘndǘnii au degajat o energie mai mare decât vandanii. Această aparentă contradicţie a fost amplu discutată la Congres.

Doar că, dacă până atunci relaţiile dintre locuitorii celor două republici surori nu au fost afectate decât de celebrele bancuri în legătură cu încăpăţânarea vandană legendară şi superficialitatea vǘndǘnă la fel de legendară, după studiul lui Alfred Nobelsohn, ele s-au dezvoltat în ură. Moise Sigurovici, şeful Partidului Naţionalist Vandan[1], a extras din comunicarea şi din discuţiile de la Paris concluzii care ar defini cetăţenii din nordul fostului Regat Vandan (de tristă amintire) drept net superiori celor din sud: argumentele sale se bazau pe rezultatele comparative la marile competiţii sportive, pe numărul de medalii obţinute la olimpiadele internaţionale studenţeşti, precum şi pe rafinamentul gastronomic. Nu degeaba cei din sud sunt numiţi vǘndǘni, întrucât vandani nu li se poate spune! La care Jean-Paul Giorgievici, preşedintele Partidului Naţional Vǘndǘn, a arătat că Republica Democratică Vandana se bucură de un nivel de trai mult superior celui din Republica Umanistă Vandana, realitate incontestabilă şi care provine din calităţile şi talentele mult mai remarcabile ale cetăţenilor din această ţară liberă. „De ce dau năvală vandanii să adune de jos firimiturile rămase de la masa noastră?” a întrebat retoric Giorgievici.

Deocamdată, gardul cu sârmă electrificată ce se întinde pe toţi cei trei sute optzeci şi şapte kilometri dintre cele două republici surori, Republica Umanistă Vandana şi Republica Democratică Vandana, este un garant al securităţii. Iar cele trei treceri dintr-o ţară în cealaltă la fix o sută douăzeci şi nouă kilometri rămân deocamdată închise.

Relaţiile dintre cele două state – atâtea câte mai sunt – se realizează prin bunăvoinţa României. De asemenea şi legăturile aeriene şi feroviare: în caz de forţă majoră, dacă totuşi ţi se permite să treci dintr-o republică soră în cealaltă republică soră, faci un ocol de 1827 km., prin România, şi-ţi atingi scopul. Simplu şi eficient!

 

91. Fiind istorice, hotarele nu pot fi desfiinţate

Întrucât disensiunile dintre cele două republici surori, Republica Democratică Vandana şi Republica Umanistă Vandana nu mai conteneau, nici atunci când Marile Puteri nu găseau nici un profit din această hârjoană parcă fără de sfârşit, lumea civilizată a ajuns să regrete dispariţia Regatului Vandan şi divizarea acestuia. Însă pentru că pe principiul ceea ce a fost a fost nu era recomandabilă restaurarea unei situaţii revolute, au fost sprijinite peste tot în lumea care contează tendinţele democratice şi, în primul rând, dreptul la libera circulaţie. „Graniţele, se auzea tot mai răspicat, nu fac decât să adâncească inegalităţile dintre cele două laturi ale lor, să le adâncească şi să le perpetueze!”

Şi unde să se repare această gravă eroare istorică, dacă nu între două state atât de înrudite ca ţările născute pe ruinele aceleiaşi formaţiuni? Aşa că s-a decis, desigur deocamdată cu titlu experimental, ca hotarul dintre Republica Democratică Vandana şi Republica Umanistă Vandana să fie anulate.

Gardul cu sârmă electrificată ce se întinde pe toţi cei trei sute optzeci şi şapte kilometri, lăsând libere doar cele trei treceri dintr-o ţară în cealaltă – un punct de frontieră la fix o sută douăzeci şi nouă kilometri – n-a fost demolat, ci doar a fost decuplat de la sursa de energie, iar, din zece în zece metrii au fost instalate uşi pe unde se putea trece liber dintr-o parte în cealaltă[2]. Ar fi fost şi păcat să fie dărâmat gardul: trandafirii insensibili la curentul electric s-au dezvoltat magnific şi alcătuiau un peisaj cu adevărat mirific. UNESCO a decretat gardul drept A Opta Minune a Lumii Moderne.

Iniţial, experimentul a părut reuşit: cei din nord se vizitau cu cei din sud (cărora nu le mai spuneau „vǘndǘni”), îşi redescopereau trecutul comun, vechi prietenii se refăceau. (Mai mult: doar în primele luni s-au celebrat sute de căsătorii mixte.)

Necazurile au debutat odată cu atentatul de la Brandul Mare. Atacul în stil mafiot a fost revendicat de nişte străini despre care majoritatea cetăţenilor din republicile vandane nici n-au auzit. „Pe unde au venit?” era întrebarea cheie. Vandanii pretindeau că există toate dovezile că asasinii s-au strecurat prin graniţa prost securizată a vǘndǘnilor (iarăşi „vǘndǘni”), asta în vreme ce sudicii pretindeau că toată lumea ştie că hotarul din nord poate fi trecut fără nici o problemă cu o mică şpagă. După cel de al doilea atentat, s-a decis ca graniţele externe ale celor două republici surori să fie păzite de forţe internaţionale.

După cel de al treilea, considerându-se gardul cu sârmă electrificată ce se întinde pe toţi cei trei sute optzeci şi şapte kilometri, lăsând libere doar cele trei treceri dintr-o ţară în cealaltă – un punct de frontieră la fix o sută douăzeci şi nouă kilometri –, A Opta Minune a Lumii Moderne reprezintă un simbol istoric, el trebuie să fie restaurat ca la inaugurarea sa.

Ceea ce s-a şi înfăptuit[3]. Hotarele istorice nu pot fi desfiinţate! Măcar să respectăm marile tradiţii strămoşeşti! Măcar atât!

 

92. Dacă Robert nu există, atunci nici Rudolph nu există

De când s-au despărţit din trunchiul comun, Regatul Vandan (de tristă amintire), cele două republici surori, Republica Democratică Vandana şi Republica Umanistă Vandana se află într-o concurenţă constructivă, cetăţenii de fiecare parte a gardului, a Opta Minune a Lumii Moderne, doresc să arate nu numai că nu sunt mai prejos de foştii lor concetăţeni, ci chiar că îi depăşesc din toate punctele de vedere. Ca întrecerea aceasta paşnică să dea rezultatele dorite, cei din nord se interesează despre modul cum avansează realizările celor din sud, iar cei din sud se interesează despre modul cum avansează realizările celor din nord. Şi ce procedee foloseşte fiecare. Şi ce noutăţi au implementat în activitatea lor.

Şi ce invenţii sunt gata să folosească. Şi multe altele. Cum, din păcate, niciuna dintre părţi nu este dispusă să spună toate astea, deşi serviciile de propagandă emit fără pauză ştiri despre recordurile la care au ajuns bravii lor cetăţeni, cele două republici frăţeşti sunt obligate să se folosească de o categorie nouă de profesionişti, adică persoane care sunt capabile să afle ceea ce nu reiese din comunicatele oficiale. Aceşti oameni lucrează discreţi, nu poartă uniforme distinctive şi sunt atenţi să se amestece cât mai cenuşii printre localnici.

Într-un limbaj tehnic, sunt numiţi „spioni industriali”. Întrucât şefii gazdelor lor nu sunt încântaţi să-i aibă oaspeţi, atât în Republica Umanistă Vandana, cât şi în Republica Democratică Vandana au apărut şi alţi profesionişti, cei ce, la fel de cenuşii, discreţi şi fără uniforme distinctive sunt puşi să-i descopere pe primii. Să-i descopere şi să-i neutralizeze. E ca un joc de copii, o formă ceva mai elevată a clasicului „de-a v-aţi ascunselea” şi ceva mai primitivă decât multe ingenioase jocuri pe calculator.

Când sunt prinşi spionii industriali, aceştia nu sunt recunoscuţi de statul care i-a trimis ca să nu se declanşeze un scandal diplomatic. Asta se ştie de la început şi face parte din regulile jocului. Aşa că, dacă sunt prinşi, spionii industriali dispar de parcă n-ar fi existat niciodată. Şi cel mai bine e să nici nu fie căutaţi. Drept argument, în toate manualele de specialitate, se dă următorul exemplu: Robert Brambach era ministru şi a venit să semneze cu omologul său şi în prezenţa camerelor de filmat nişte tratate de cea mai mare importanţă.

Rudolph Brambach, fratele său geamăn, tocmai a fost demascat drept spion industrial. Sfidând regulile de bază, câţiva jurnalişti lipsiţi de orizont politic au pus alături în pagină fotografiile celor de gemeni. Semănând ca două picături de apă, relaţia dintre Robert Brambach şi Rudolph Brambach n-a putut fi pusă la îndoială. Ministrul a plecat acasă fără să mai semneze tratatele acelea atât de importante. Ambele ţări au avut de suferit. Şi de ce? Pentru că nişte ziarişti inconştienţi au vrut să iasă în faţă! (Bineînţeles că acesta este doar un exemplu didactic: n-o să găsiţi niciunde vreun ministru Robert Brambach! Iar ca să putem vorbi despre gemeni, trebuie să aducem în discuţie cel puţin doi fraţi, dacă Robert n-a existat, bineînţeles că n-a existat nici Rudolph! Iar relaţiile diplomatice n-au avut de suferit.)

Meseria de spion industrial, mai ales dacă este exercitată în republica soră conferă, pe lângă avantaje materiale şi o mare stimă. Păi, dacă n-ar exista hotare, dacă n-ar exista gardul cu sârmă electrificată ce se întinde pe toţi cei trei sute optzeci şi şapte kilometri, lăsând libere doar cele trei treceri dintr-o ţară în cealaltă – un punct de frontieră la fix o sută douăzeci şi nouă kilometri –, dacă gardul A Opta Minune a Lumii Moderne n-ar exista, în mod sigur că nu s-ar fi ivit nici posibilitatea (şi oportunitatea!) unor cariere strălucite precum cea a lui Rudolph Brambach! (Care, bineînţeles, n-a existat.)

 

[1] Urmaşul lui Richard Zlatanovici.

[2] Uşile acelea, chiar dacă n-au fost deloc ieftine, se încadrau perfect în decor. Licitaţia internaţională pentru fabricarea şi implementarea lor a fost câştigată de o firmă din Statele Unite cu participarea tuturor Marilor Puteri.

[3] Uşile de trecere din zece în zece metri au fost anulate. Pentru aceasta, a avut loc o licitaţie internaţională câştigată de o firmă din Statele Unite cu participarea tuturor Marilor Puteri.