În alte vremuri, mai cavalereşti, când cineva te făcea în public porc, mincinos sau pisic, îi aruncai mănuşa şi îl invitai la duel. Vremurile acelea au apus, însă şi azi tot a rămas ceva din bătălia pentru onoare: nu-i mai înfigi sabia în inimă, dar două perechi de palme tot îi dai!
Altfel, cum să te întorci acasă, la familie, şi să-ţi educi copiii în spiritul onoarei, al demnităţii sau al respectului faţă de cei din jur? Dacă un neica nimeni, ajuns întâmplător chiar preşedinte, îşi permite luxul de a-i spune unei ziariste că e „ţigancă împuţită”, pe alta s-o invite să se întindă pe masa lui pentru a o consulta, pe unul să-l facă porc, pe altul pisic şi e lăsat la infinit să-l facă în public pe oricine cum îi vine la gură – fără ca vreunul să-i dea doi pumni în barbă -, atunci ne merităm soarta!
Dacă ne tot uităm în gura Andreei Pora, a Monicăi Tatoiu sau a lui Turcescu, repetând mereu că nu-i frumos să-l jigneşti pe preşedinte, este ca şi cum i-ai da acestuia dreptul de a intra peste noi în casă, să ne golească frigiderul, să ne ia hainele din dulap şi chiar să ne ia fetele la plimbare. În tot acest timp, noi să stăm cu mâinile în sân, să-i zicem slugarnic: „Da, domnule preşedinte, faceţi ce vreţi, că noi vă respectăm”.
Nu e mai normal ca unui asemenea om, dispus să arunce cu zoaie în oricine, doar pentru că am fost proşti şi i-am dat sceptrul Puterii, să i se pună mâna în piept şi să i se spună bărbăteşte: „Măi, nene, unde te crezi, în junglă sau pe moşia lu’ tac-tu? Opreşte-te, altfel îţi dau una în barbă de te adună ai tăi cu făraşul de pe jos!?”.
Poate că limbajul e prea dur, însă, inventivi cum suntem, am putea găsi formule mai blânde, de genul „Potoleşte-te, că te plesnesc!” sau altceva asemănător. Vă spun sincer, dacă mie mi-ar fi luat telefonul, cum i l-a luat fetei de la Antena 1, cât e el de preşedinte, şi-o fura de mă ţinea minte toată viaţa! Cu toţi SPP-iştii care-i asigură fundul.
Anii aceştia, de când, fără voie, aruncându-ne la coş toate puseurile de demnitate şi onoare, am ajuns să spunem că ne e frică de ce ne poate face Băsescu, ne-au dezumanizat în aşa hal încât am ajuns să-i suportăm toate mojiciile, ba, chiar, să le discutăm savant pe la televizor. Şi chiar s-o lăudăm şi pe soţia lui că e discretă, blândă sau mai ştiu eu cum, când primul lucru care ar trebui să ne treacă prin minte ar fi să întrebăm de ce nu-i spune dumneaei, acasă: „Măi, Traiane, nu mai vorbi aşa urât cu oamenii, că mi-e ruşine să dau ochii cu ei!”.
Toată fanfaronada asta cu comportamentul politicos în faţa unor mojicii nu face altceva decât să-l încurajeze pe Traian Băsescu să fie şi mai dur cu adversarii sau prietenii care nu-i mai cântă în strună, căci el nu a avut niciodată – ca limită – banalul bun simţ. Tăcerea celor din jur este adevărata putere a lui Traian Băsescu, aşa cum puterea lui Ceauşescu era frica din noi. Pe ăştia nu-i poţi convinge cu vorba bună, căci, pentru ei, vorba bună este ca un text în sanscrită!
I s-au permis prea multe derapaje domnului Băsescu şi acum pare de neoprit. Chiar şi radicalismul din discursul lui Crin Antonescu (de care, între noi fie vorba, Băsescu se teme cumplit) pare o mângâiere pe creştet. Cineva trebuie să-i spună răspicat: „Gata, ajunge!”.
E vremea să ne gândim cum ar fi dacă am trece pe stradă, ca altădată, salutându-i pe cunoscuţi nu numai cu cuvinte, ci şi cu înclinarea corpului, urmată de scoaterea pălăriei! Pe vremea romanilor, cei mai mari demnitari îşi salutau cunoştinţele spunând „Servus!”, adică „Sluga dumitale!”. Cine mai ştie azi că „ministru” vine din lat. „minister, -stri”, care însemna „servitor”, nu stăpân, cum cred ai noştri?
