N-aș fi crezut niciodată că un kilogram de orez pentru niște sarmale mă poate duce la o întrebare atît de grea. Dacă n-aș fi dat peste spaimele unui om tînăr. Și nici nu m-aș fi întors în clădirea primului meu tango. Și nici deasupra satului vecin n-ar fi pîlpîit o lumină de culoarea ochilor ei. Stați cuminți, că nu este vorba despre o poveste de dragoste și nici despre una culinară. Uneori și un pumn de orez poate duce la o întrebare fundamentală pentru România.
Așadar, am plecat după niște orez și după un litru de ulei. Îmi era dor de sarmale, mîncarea noastră de Crăciun și de Paști, dar și de toamnă tîrzie, pe care mama ei le făcea mult mai „speciale” decît mama mea. Așa că, în ciuda dimineții orbitoare de vară, am dat o fugă să cumpăr, pe același drum pe care, în copilărie, îl făceam spre școală și înapoi, cînd într-o jumătate de ceas, cînd într-o după-amiază și, foarte rar, în cinci minute, asta atunci cînd mai prindeam cite o căruță care pleca de la primărie. Cele trei minute cu mașina mea de modă veche n-au apucat să răcească habitaclul încins și nici să mă trezească de-a binelea.
Așa că duminică dimineața, semi-treaz, departe de orice nostalgie, de orice defilare de imagini din trecutul meu școlar și de adolescent, am intrat în magazinul alimentar. Cu atît mai puțin, fără nici un gînd de a scrie ceva sau de a mă lungi într-o discuție. Magazin este un fel de a spune, ce magazin, o băcănie țărănească dublată de o bodegă pentru bețivii satului, cu cîteva rafturi pe care se aflau înșirate băuturi și conserve, legume și fructe, unelte și produse alimentare strict necesare.
Înainte îi zicea „cooperativă”. Acum, mai mult n-are nume. Îi zice oricum, după limba și imaginația vorbitorului sau a mușteriului. Ulei, zahăr, oțet, orez, mălai, făină albă, conserve de legume, pateuri și pește în ulei, plus patru cinci soiuri de bere ieftină, la pet, vodcă proastă și vinars pentru zugravi ratați și tractoriști în afara programului. Înăuntru trebăluia o ființă preocupată să șteargă taraba de apă, de praf sau de făină căzută dintr-un pachet spart.
Toată întîlnirea noastră a fost adevărată, simplă și fără floricele. Nu am adăugat nici un cuvînt. Dar trebuie să o descriu și să o leg de locul în care s-a petrecut. Secvența aceasta obișnuită se derula într-o odaie din spatele fostului cămin cultural al comunei, o încăpere în care, pe vremuri, era adăpostită arhiva cu registre mari de o jumătate de metru și grele cît un cufăr de armată.
În ele se odihneau morții și plecații din țară, decedatii pe front, adică eroii, divorțurile și, într-unul aproape identic, pămînturile și pădurile. Și peste ele domnea Domnișoara Maria, mereu domnișoară și la pensie, o femeia singură din altă poveste plină de mistere din comuna Mărtinești. Așadar, Mărtinești era și este numele comunei mele și a fost botezată așa după numele ofițerului german Martin de pe la 1300 de la paza Cetății Orăștiei, cel care își așezase soldații pe marginea văii care venea cînd mai mică, cînd vijelioasă și înfricoșătoare dinspre Jeledinți și de pe dealul Măgurii.
Trebuie să mai spun că la Mărtinești am făcut primii patru ani de școală îndurînd o naveta per pedes, cînd pe drumul neasfaltat, cînd pe lîngă vale. Și pe care drum, făcut pe toate anotimpurile și în toate condițiile climatice, am descoperit lumea, depărtarea și violența feminină, precum și atracția cuiburilor de orice pasăre. Precizez că violența feminină se referă la bătăile mele cu cele două fete de la care încasam cîte o mamă de bătaie, pe care le-o întorceam ceva mai cu îngăduință cînd le prindeam numai căte una.
Întîrzîi puțin întîlnirea cu ființa dindărătul tejghelei, preocupată să curețe blatul de nu știu ce, pentru a vă spune că în acea clădire ( acum, la intrarea principală cu ușa ferecată de o rangă vopsită în celălalt regim) se țineau balurile, rar, recitalurile de muzică populară.
În aceeași sală se proiectau filme aduse cu caravana precum Vagabondul și Ali Baba și cei 40 de hoți. Și tot acolo se țineau ședințele de pregătire a cetățenilor pentru ceva numit „ăla” și război, alegeri și combaterea dăunătorilor de primăvară. Și tot de acolo, din fața ușii, pleca Aurel Șchiopul cu bătutul tobei pentru cine știe ce anunț important.
Aurel Șchiopu avea un picior de lemn și un maxilar strîmb de pe urma luptelor de la Cotul Donului. Și, dacă avea chef de povești și găsea un ascultător binevoitor, îi spunea prin ce a trecut și încheia cu precizarea că și numele său ar fi trebuit să fie scris pe monumentul din intersecția principală, dar nu este pentru că a scăpat cu viață, dar mai bine nu scăpa că nu mai apuca nebunia colectivizării, sărea și de rușinea sărăciei și ajungea mai repede pe monument și se întîlnea mai repede cu ceilalți și cu eternitatea.
În memoria mea, în acel cămin se țineau baluri și se dădeau filme și tot acolo am dansat pentru prima oară. La baluri veneau cel mult 50-60 de fete și băieți, amatori de petrecere, din care numai jumătate dansau în fața mamelor de fete așezate cuminți pe margine. Cei mai mulți stăteau pe afară și fumau și beau bere și se mai băteau pînă cînd intra milițianul și ne strica seara.
-Gata, mereți acasă că s-a terminat distracția!
Dar înainte de a ajunge la întîlnirea mea cu domnișoara din spatele tejghelei trebuie să vă povestesc despre Boldea Milițianul, milițian cam bețiv, dat afară la scurtă vreme după ce a primit uniforma. Și care a rămas cu ea și cu porecla chiar după ce a divorțat și a plecat din comună și după ce oamenii i-au uitat numele și i-au păstrat doar o identitate exprimată perifrastic:
-Milițianul ăla bețiv care s-a trîntit….
Ei bine, Boldea Milițianul o curta pe Lena Ochelarista și se dădea mare cocoș și asta enerva peste măsură, mai ales pe cei care nu aveau loc de el pe lîngă duduie. Drept pentru care, la un bal, a fost provocat la tot felul de concursuri și de întreceri pînă cînd au ajuns la concluzia că nu-l poate trînti pe Tovarășu Onu.
Tovarășul Onu era șoferul camionului de la Siloz. Era cam de același gabarit cu el, dar mai îndesat și mai prost. În cele din urmă, Boldea și Onu au acceptat să vadă cine dovedește într-o luptă dreaptă, în fața tuturor. Numai că lupta dreaptă, un fel de greco romane în stil primitiv și la costum și cravată nu avea loc de desfășurare, adică saltea, așa că s-a ținut într-o sală mică de ședințe, cu niște podele date recent cu motorină amestecată cu ulei ars. Și în fața asistenței afumate și entuziaste, preț de o jumătate de oră, șoferul și milițianul s-au tăvălit pe podelele negre și unse cu ulei și motorină și și-au boțit hainele, s-au zgîriat, s-au tras de ce-au apucat, ba unul s-a ales cu haina descusută și cu vînătăi pe față, în vreme ce adversarul se descălțase și preluase pe cămașa albă toată truda femeii de servicu de a înfrumuseța dușumeaua neagră și roasă.
Cînd au intrat în sala de bal, toată lumea a încremenit. Milițianul era desculț, cu pantofii în mînă, cu cravata desfăcută larg în jurul unei cămăși cîndva albă și apretată transformată într-o cîrpă de șters motorul tractorului. Orchestra s-a oprit din valsul vienez, toboșarul a pus palma pe toba mică, iar în tăcerea aceea nemuzicală și penibilă nu s-a mai auzit decît plînsul nevinovat al Ochelaristei, fie pentru hainele mocirlite cu ulei și motorină, fie pentru faptul că Milițianul ei arăta boțit și învins categoric.
-Un kilogram de orez și un litru de ulei, am zis.
În clipa aceea, de după vitrina cu mezeluri s-a arătat un chip luminos ca de statuie de femeie din antichitate. M-a întîmpinat o față puțin mai prelungă decît cele romane, dar de o frumusețe neobișnuită pentru o comună mică și pentru un spate de fost cămin cultural din lumea noastră țărănească locuită mai mult de un proletariat de ocazie și, după căderea comunismului, nici eu nu mai știu definit de cine și cu ce ocupație.
Cam de aici ar trebui să înceapă textul de astăzi, căruia nu prea aș putea să-i zic editorial, dar nici poveste personală.
-Bună ziua!
-Bună ziua! Îmi răspunde ea, cam la 20 de ani, cu păr lung și o privire ca o lumină de acum jumătate de secol. Cu ce vă pot servi?
-Orez aveți? Un kilogram și un litru de ulei!
Următoarea mea întrebare stupidă avea să încurce lucrurile.
-Da’ ce faceți aici? Sunteți vînzătoare?
Mă simțeam ca un căutător ratat de talente care dă peste o viitoare mare vedetă.
-Da, vînd la magazin cît ține vara asta. Și, cînd încep cursurile, mă întorc la facultate.
-La ce?
-Sunt studentă la agronomie.
-Unde?
-La Timișoara.
Am zis ce gîndesc.
-Ce grozav! Ai ales o facultate de vis. Toată viața o să lucrezi în natură, cu oameni frumoși, cu anotimpurile în aer liber, cu sălbăticiunile și cu hrană bio, cu flori de cîmp. Cu Dumneata va avea și comuna noastră un agronom pe cinste!
-Nu cred, a zis ea.
-De ce? Nu-ți place?
-Nu, domnule. Nu fac agronomia din greșeală. O visez din copilărie, de cînd lucram în grădină. Dar viața este altfel. În zilele noastre îți trebuie pile. N-ai, nu pupi un loc și trebuie să mergi la Cabluri pe schimburi sau la tejghea.
-Ei, domnișoară, nu fi așa pesimistă!
Și pe un alt ton, mult mai sec mă întreabă:
-De unde veniți?
-Din satul vecin!
-Ahaaa, sunteți ziaristul! Scrieți că nu avem nici o șansă! Ziceți ceva că nu mai merge!
Am luat punga cu orez și petul cu ulei și am zis „La revedere”, înțelegînd din tonul ei că n-am nici o șansă să sparg zidul de beton al neîncrederii în ziua de mîine, opera „magistrală” a lumii noastre politice, a televiziunilor și a presei de mărunțișuri.
Mai rămînea să-mi zică ce urăsc mai mult. Că va pleca.
Ha ha HRANA BIO pe alte timpuri!!!
Acest cuvant nu era alaturat produselor vegetale si animale pe care le consuma popoolimea…
Cred ca este prima data cind citesc integral un articol scris de nenea Cornel .Da asta-i viata majoritatii traitorilor din aceasta tara .Autorule lasa-i pustiei pe politruci si povesteste-ne despre oamenii adevarati !
Fiecare care avem varsta autorului mai au asemenea amintiri si povesti. Erau oameni simpli, cu bune si rele, dar fara mofturile, tupeul si parvenirea de azi. Fiecare care era gospodar avea de toate, lenesii traiau de pe azi pe maine. Dar azi mai toti traim de pe azi pe maine, cu exceptia celor care ne conduc cu tupeu, cinism, si dorinta de imbogatire fara munca.
Magistral.
Mai bun ca scriitor / eseist
decat pierdut printre ziatisti.
De trimis si in sat la Primarie școală ceIQva .Azi autoritățile au site uri.
E un omagiu eternului, atât cat mai e, din satul românesc, spatiul mioritic al ardelenilor romani de merit.
Azi dimineata devreme am vazut pe BBC Earth un reportaj de cakatorie in Brazilia. Si acolo zinelor rurale, Bio si eco adevarate, le a fost atacată coloana vertebrală. Dar se pare ca in pman subtil , matricea NATURALA rezistă. Poate in frumusetea tineretea normalitatea si realismul tinerei.
S@t@nistilpr le doresc din tot sufletul exact, dar EXACT, ce ne „planifică” ei noua.
Sorry erori tastare.Mobil in autobuz…
De la fata vanzatoare incolo, n-am inteles nimic. Partea pina aici e fermecatoare…
Si tot așa,trecem de la o zi la alta,barci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, in trecut.
Marele Gatsby-Scott Fitzgerald.
Foarte frumos articolul dar din păcate nu ne ajută cu nimic. Toată ziua ne plangem de clasa politică de parcă politicienii ăștia sunt parașutați din neant.
Nu fraților,sunt chipul și asemănarea noastră, noi îi alegem. Hai să facem un experiment, îl punem pe o listă pe prof. M.Coșea și pe altă listă pe Piedone sau Becali, cine credeți că o să caștige.
Sau dacă ar fi să alegem intre doamna prof. de la ASE care a castigat procesul cu Gabriel Resources și Șoșoaca (că de, avocate sunt amandouă), cam care ar fi rezultatul.
În ’90-’92 dacă mergeai prin Oltenia sau Moldova și deschideai gura despre Ion Rațiu sau spuneai ceva rău despre Ion Iliescu băgau cuțitul în tine.
Zilele trecute mă uitam pe niște sondaje Șoșoaca 7%, Gigi Galerie 12-13% – Cristian Diaconescu 1%.
Vorba lui Liiceanu cand vorbea despre prostie, noi suntem „încremeniți în proiect”.
Va multumesc domnule Nistorescu!
Printre altele, am scris programe folosite la proiectare in constructii. Dupa cutremurul din ’77, inginera care a lucrat pentru construirea unei centrale electrice cu programul nostru, era fericita ca centrala a rezistat foarte bine la cutremur.
Acum, la calculul pensiilor se vorbeste de erori in soft, unde era vorba de niste scaderi pur si simplu. Ce se intampa daca programul meu, dadea valori gresite pentru elementele de constructie?
Despre ce vorbim?
Foarte frumoasa poveste !!!
Eu am ajuns la concluzia că suntem un popor de plângăreți ,iar daca v-a pleca nu-i bai!
Acolo unde o să meargă nu o sa fie nici macar vânzătoare într-un magazin!
Știți de ce pleacă ?
Pleacă pentru că acolo devin anonimi,nu-i cunoaște nimeni.
E un fel de a te ascunde pentru că ți-e rușine de ce faci.
În tinerețe lucram alaturi de părinți pământul,iar după ce am plecat la oraș am continuat să vin să-i ajut la aceleasi munci fără să-mi fie rușine.Pe copii nu i-am lăsat să plece din țară și azi sunt foarte bine.Daca ar fi plecat rătăceau pe undeva prin occident ,rătăceau fără speranță!
Regăsești – rarisim – istoria vieții și năcazurile satelor transilvănene – că e Tibru, de lângă Cricău, c-or fi altele. Suferința urmașilor – titlu parcă predestinat. Sate, cu același toboșar șchiop, care striga, opintindu-se, mesajele importante, repetate din sută în sută de metri, să le audă fiecare.
Un articol ca pentru o duminică liniștită și însorită.
Foarte frumos scris. Mulțumesc! Felicitări!
Ce să caute în lumea ta ?
Dacă vrea să slăvească America o slăvește în America nu la lacheii jegoși ai acesteia din România
@ bodega generalizata
De aceea nimeni nu se bagă să rescrie librăriile matematice scrise in Fortran ori programele de core Banking scrise in Cobol
Deoarece merg
Poți ajunge la sublim și pe căi mai puțin bătătorite , dar numai dacă visai la ele încă din copilărie. Singura care păstrează neatinse farmecul și simplitatea unor trăiri ce mai apoi par unora neverosimile .
Sunt curios cum ar fi arătat acest articol, dacă de după vitrină s-ar fi arătat o siluetă subțire, gârbovită și plină de făină pe baticul de sub care ieșea răvășit părul încărunțit și fruntea plină de riduri, cu o mică cicatrice rămasă de la ultima lor confruntare, dar mai ales fără să aibă habar că muntele din fața ei era un fel de Mahomed al scriitorimii bucureștene, plecat să se întâlnească cu celebritatea , imediat după ultima încăierare în care ea și sora ei își dovediseră superioritatea fizic, dar nu și intelectual ? 😉
În Sibiu și Baia Mare zone pe unde mă mișc pe jos, pe stradă, în Supermarketuri și pe culoare din Mall-uri e plin de adolescente foarte frumoase și de cupluri de tineri cu copii și ei și copiii deosebiți. Și copii majoritar fetițe una mai sclipitoare ca alta. Tinerii rămași cu copiilor formează o Românie frumoasă, incredibil de frumoasă pentru hidoșii care sunt la conducere, pentru hoția și distrugerea ne mai întâlnită în istoria modernă de nici un popor nici în timp de război, la îndemnul ticăos al străinilor ostili și cu faptele renegaților, hrăpăreților, inconștienților și slugarnicilor din interior. Și distrugerea e în desfășurare. Fetele frumoase de după și de dincoace de tejghea și de peste tot, familiile de tineri cu copii lor au nevoie de o Românie a cetățenilor ei și și a românismului. Vedeți vreo speranță în afară de Dumnezeu cu mila?
@laur22, nu erai membru PCR, puteai fi oricat de bun, nu urcai pe scara ierarhica pentru ca membrii PCR erau prin definitie cei mai buni. Acum, s-au schimbat criteriile? S-a schimbat partidul si ajung in functii de importanta o multime de loaze. Am inteles ca si in strainatate au venit cu alte criterii discriminatorii artificiale.
nu prea ma intereseaza religia: insa ar fi timpul sa adunati seminte… vine vremea cand toata economia mondiala se duce in bot si miroase a bubuiala
În satul maică-mi milițienii, după ce și-au cules chipiurile de prin șanțuri de cîteva ori, nu mai vin decăt de nevoie. În schimb cei din primărie, cred, au pus camere de filmat în mijlocul satului.
Satul este lovit de multă vreme nu numai de pe vremea comuniștilor.
CAPurile au fost doar batjocura la obștea sătească, la lucratul pămîntului în devălmășie. Împroprietăririle, toate, au fost doar pt a lua „cu acte” moșia satului, a-l băga în circuitul economic și stricarea lui.
Rebreanu cu romanul Ion lovește în străvechea rînduială a satului. Poate de aceea i-au dat medalie.
Ce frumos articol ..
parca spala toata mizeria acestor zile
Nu va pleca! Romania este frumoasa cu oameni faini si cu o multime de posibilitati de afirmare, dar putin sunt cei care isi doresc sa munceasca cu adevarat.Tinerii din ziua de azi ca si cel de pana in 45 de ani vor sa castige bani fara efort.
In sfarsit ceva la care se pricepe. Tine-o tot asa, studenta stia mai multa politica si nu primeste un plic cu un biletel galben in el pe care scrie cu cine sa voteze !
Fortele Aeriene Regale Olandeze au anuntat ca RENUNTA la toate flota de avioane F-16 pe care le folosesc ca din anul 1979, pe masura ce le sunt livrate NOILE F-35. 18 avioane F-16 vor ajunge in Romania la Centrul European de Instrucție de la Constanta.
Second-Hand si numai Second-Hand,cumparam pe BANII cetatenilor romani,pentru a imbogatii pe altii !.
„În zilele noastre îți trebuie pile. N-ai, nu pupi un loc”…
Speranța tinerei e să primească un loc călduț la stat.
Rău am ajuns…
Să limităm inițiativele de dinafara construcțiilor! Să lăsăm doar așa ca singură alternativă acceptabilă (apoi nu mai ai voie să spui ce gândești că ești dat afară sau cenzurat…)
a început resetarea sistemului care controlează România de 34 de ani! Nu mai pleacă nici dracu! Renunţă, maestre, la placa cu plecatul din ţară! Sau eşti pe invers, vreau să zic: invers nostalgic! Nu vrei socialism, nu ţi-e dor de regimul dictaturii care te-a răsplătit promt cu generozitate, pe vremuri. Că nu ţi-a fost prea bine când te-a trimis partidul, recunoscător pentru munca ta de tânăr ziarist ambiţios, la Lisabona, nu te va înţelege, desigur, nimeni, pentru că încă nu ai un sincer şi credibil argument, împotriva dărniciei socialiste pentru tine! Dar, lasă! Nu te acuză nimeni de nimic, decât, poate, de comoditate! Sau l-ai iubit prea tare pe Raţiu, şi chiar dezinteresat. Guşă bate câmpii, desigur, când afirmă că ai fi: „cel mai bogat jurnalist din Europa” dar nici sărac şi cinstit nu poţi spune că eşti. Hai, nu ne minţi că eşti „franciscan”! Ascultă: Ce contează este doar atât: Nu mai pleacă nimeni, Maestre! Asta e! Resetarea sistemului a început! Fă ceva să nu fi şi tu resetat de bătrânţe sau de viciul groaznic al laşităţii. Ave!
Cine mai da crezare INMH păcătuiește cu păcatul morții in fata lui Dumnezeu. Traiasca cenzura cu mot și cu tichie de democrație.
Zâceț’ , Maestrule, mai ezact. Pă unde ai ginit bunăciunea?
Hai că o fac io vedetă. Să moare copiii mei dacă mințăsc!
Prențesă dă deaspora o fac, să moare mama, s-o iubește toată lumea.
Pastoralele lui Nea Cornel sunt pazite mai abitir decat buncarele lu Rasputin…I-am trimis ieri nenumarate „drone” in ofensive care mi-au fost doborate de antiaeriana vigilenta inainte de a-si atinge tinta…Cu ce am deranjat cand am afirmat ca a venit in contact cu Onu din frageda copilarie?
Asta face talentul. Opere nemuritoare chiar și din lut ars. Rar dar există și dăinuie în ciuda faptului că se mai pierde din când în când.
NEINCREDEREA :”opera magistrala lumii noastre politice, a televiziunilor si a presei de maruntisuri.”
Cat adevar !
Nu aveti nevoie nici de aprecierea si nici de felicitarile mele, dar trebuie sa va multumesc pentru acest articol d-le Nistorescu.