Este, într-adevăr, pe scenă o “metafizică” răsuflată, care trece peste fapte, ori de unde ar veni (cunoaștere comună, experiențe umane, științe etc.). Dar este și efortul unora de a construi, sau reconstrui informat metafizica la nivelul experiențelor și cunoștințelor de azi.
Cu toată prețuirea pentru aceștia din urmă, nu mă număr printre ei din motivul simplu că, din multe rațiuni, pe care nu le detaliez aici, sunt deocamdată la gândirea postmetafizică. De aceea, faptul că Andrei Pleșu (în “Dilema veche”, 21 noiembrie 2019) mă socotește “metafizician fin, ardelean”, nu mă atinge în nici un fel, căci el vorbește neinformat și imprecis, ca de obicei, încât, așa cum spunea un profesor german care l-a ascultat, “este șarmant, dar habar nu are despre ce vorbește”.
Am publicat articolul “La braț cu Mussolini, Hitler & Company” (vezi „Cotidianul”, 17 noiembrie 2019) nu ca articol de ocazie, ci ca un articol de constatare a unor fapte triste. Am și spus că mă revoltă să văd că după trei decenii de democratizare, reforme și europenizare, reperul tacit devin, la noi, tot mai vădit, anii treizeci. Cel care citește totuși precis ce se exprimă în jur, își pune irepresibil întrebarea: de unde vin, în fond, apelul la „mișcarea” străzii ca substitut al partidelor parlamentare, socotirea religiei ca ceva ce nu obligă la nimic, chemarea la distrugerea social-democrației, licitarea statului de drept în pofida drepturilor și libertăților, stigmatizarea de persoane, eliminarea cu mijloace nedemocratice a concurenților, o seamă de „tehnici” flagrant antidemocratice de exercitare a funcțiilor etc.? Dacă Andrei Pleșu are alt răspuns, să o spună. Sunt gata s[ i le examinez. Eu am observat că vin din texte rău famate ale unor autori pe care titlul articolului îi semnalează.
Tot ceea ce am spus în acel articol sunt fapte. De altfel, datele esențiale le-am evocat și acum un an, iar acum aproape zece ani am atras atenția asupra derapajului nefast din politica Controcenilor. Anume, o alimentare a direcției pe care Andrei Pleșu a servit-o sârguincios, din aberațiile anilor treizeci. Nimeni nu le-a putut contesta.
Ceea ce am scris este punct cu punct exact! De altfel, îmi pare rău că trebuie să o spun, caracterizările persoanei pe care Andrei Pleșu vrea acum să o apere și să se știe că o apără, anume „diletant”, „promisiuni neținute”, „pasivitate”, „avere din surse nelămurite”, „influențe ale Securității”, „statism sau lipsă de idei în politica externă”, sunt citate din presa germană de prim plan. Îl invit pe Andrei Pleșu să-și încerce puterile cu câteva dintre aceste fapte. Nu are cum să le răstoarne dacă discută precis.
Asociații – deloc crase, cum spune Andrei Pleșu cu mânie vădit antiproletară – ale aberațiilor, inclusiv „prezidențiale”, se pot face multe. Am semnalat doar câteva dintre ele, care sunt fapte la îndemână. Dacă este nevoie, se poate intra în detalii istorice certe, în orice direcție.
Interpretarea pe care Andrei Pleșu o dă expresiei „trialogul religiilor” și atacul lui teatral nu mă ating nici atât. Este tot o părere a lui, de care iau act, dar care nu rezistă nicidecum (vezi Florin Marcu, Noul dicționar de neologisme, Editura Academiei Române, București, 1997). Dacă ar fi onest și ar fi citit în domeniu, cunoscutul vorbăreț fără grija exactității ar ști că nu sunt creatorul termenului „trialog” în accepțiunea pe care am folosit-o în cartea mea Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2020). Îmi pare rău, l-au folosit alții înaintea mea, unii chiar sub nasul lui Andrei Pleșu, ca demnitar în trecere prin teme. Accepțiunea pe care i-am dat-o acestui termen este cea corectă și practicată național și internațional.
Ce mai rămâne din replica lui Andrei Pleșu este doar o forțare a vorbelor. Nu este nici o legătură între discuția despre reperele nefaste ale opiniilor cuiva și etnia sa. Nu este nicidecum ceva de genul stigmatul etnic. Nu are o asemenea treabă vreo legătură cu Holocaustul, decât în închipuirea rătăcită a lui Andrei Pleșu.
Oricine vrea să joace un rol public poate fi examinat și i se pot face observații dincolo de orice considerații etnice. Nu s-a discutat într-o astfel de optică eronată și nimeni altcineva nu este vinovat dacă pacientul duce lucrurile spre Mussolini, Hitler & Company, în loc să le ducă spre Thomas Mann, Adenauer, Helmut Schmidt sau Angela Merkel și alți democrați de prim plan ai epocii.
Iar dacă Andrei Pleșu resimte că aducerea în discuție a reperelor din titlul articolului meu are legătură cu el, nu are decât să-și lămurească poziția. Nu mă bucur că rămâne aservit unei linii „intelectuale” pe care am respins-o mereu, dar nu pot decât să constat și aici cum stau lucrurile. Adică tot fapte!
Greu să contrazici un om care știe despre ce vorbește și vorbește doar ceea ce știe!
Apar tot felul de nimeni în drum care iau la rost oameni care au valoare! Domnul Marga are dreptate și în replica sa și în folosirea cuvântului trialog, de care se leagă A.P. și suportera sa nechemată (bănuiesc!) la bârfe, Măria Radosav.
A propos de cine și cum a studiat, la noi la Politehnică mulți au terminat la seral și au devenit profesori universitari pe bune. În multe țări – Germania, Austria, Franța, SUA etc. – unii, din diferite motive, au trebuit să facă învățare și forme variate, zi, seral, frecvență redusă etc., dar au devenit somități internaționale. Dovadă, încă o dată, că nu este important unde înveți, ci să înveți și cum înveți. Și la învățământul la zi puteai fi slab, cum denotă această Maria Radosav, care nu știe ce înseamnă trialog potrivit dicționarelor naționale și internaționale, dar atacă. Orbește, dar atac să fie! Doamne ferește de prostie!
Se observă că domnul Marga este greu de atacat, căci se pregătește. dar dacă nu este ușor atacabil, se bârfește!