Iluzia pe care se bazează guvernul salvator

Având în vedere restricțiile extreme impuse în viața economică și socială în contextul pandemiei, având în vedere nu puținele bâlbe ale guvernelor în această întreprindere, opoziția populației ar fi trebuit să fie foarte puternică. Însă această opoziție aproape că nu a existat.

O încercare de a explica acest fenomen ține de o noua interpretare a impactului inflației și al politicilor inflaționiste aplicate de mai toate băncile centrale din lume. ”Politicile foarte complexe ale băncilor centrale ascund de multe ori realitățile procesului inflaționsit, însă putem spune fără îndoială că în ultimele două luni s-au înregistrat niveluri foarte mari ale inflației”, scrie Kristoffer Mousten Hansen, de la Institutul Mises.

Băncile centrale moderne nu mai îndeplinesc doar rolul lor tradițional de creditor de ultimă instantă. Acum, băncile centrale au trecut la rolul de a se asigura că există mereu un cumpărător pentru activele financiare, în primul rând pentru datoriile guvernelor. În acest fel, bilanțul Federal Reserve din SUA a explodat de la 4.000 de miliarde de dolari la 7.000 de miliarde de dolari, începând din martie și până în iulie; Banca Angliei a crescut și ea de la 580 de miliarde de lire sterline în martie, la 780 de miliarde în acest moment; Banca Centrală Europeană și-a majorat și ea portofoliul de la 4.600 de miliarde, la 6.300 de miliarde de euro.

Cifrele de mai sus sugerează că inflația se apropie, însă, pentru moment, acest lucru nu se vede. Asta pentru că achiziționarea de obligațiuni de către băncile centrale nu înseamnă neapărat și creșterea imediată a masei monetare.  Spre exemplu, masa monetară în Marea Britanie a crescut de la 2,45 trilioane de lire sterline, la 2,67 de trilioane, în intervalul ianuarie-mai 2020. În zona euro, masa monetară a crescut de la 12,4 trilioane de euro, la 13,2 trilioane, în intervalul ianuarie-iunie 2020.

Inflația nu este o fatalitate; este rezultatul unei politici a guvernelor și băncilor centrale. Această politică are efecte pe termen scurt și pe termen lung, iar aceste efecte ne pot ajuta să înțelegem modul în care inflația a alimentat isteria coronavirusului: prin punerea de bani proaspăt tipăriți la dispoziția guvernelor, pentru ca guvernanții să își poata închide economiile și apoi să pozeze în salvatori care ofera bani companiilor și angajaților rămași acasă.

Statele au rambursat deseori costurile șomajului tehnic, fie direct, fie prin împrumuturi pentru companii, fie prin oferirea unor ajutoare de șomaj generoase pentru angajați. Aceasta este cauza creșterii amețitoare a șomajului din SUA în acest moment, nu prăbușirea economiei. Banca centrală a mai creat niște facilități pentru împrumutarea administrațiilor locale, a companiilor și ONG-urilor care se aflau într-o situație financiară bună înainte de pandemie.

Efectul acestor politici din SUA și din multe alte țări a fost reducerea impactului inchiderii economiilor de către guverne. Companiile își pierd veniturile, însă guvernele le ajută și le împrumută pentru a-și putea onora contractele; angajații poate că și-au pierdut slujba, însă guvernele le ofera subsidii generoase. Însă această dare de mana a guvernelor nu face decât să ascundă adevărata dimensiune a șomajului cauzat de închiderea economiilor. Iar toate aceste politici par să nu coste, pentru că nimeni nu observă diminuarea constantă a puterii de cumpărare a monedei naționale.

Dacă nu ar fi existat aceste politici inflaționiste, consecințele închiderii economiei ar fi fost vizibile imediat. Angajații și-ar fi cheltuit ultimii bănuți economisiți, companiile ar fi început să falimenteze nemaiputându-și plăti contractele. Ar fi urmat o scădere masivă a prețurilor și a valorii acțiunilor. Presiunea pentru ridicarea restricțiilor și redeschiderea economiei ar fi fost foarte mari.

În schimb, avem o situație în care majoritatea oamenilor au impresia că își pot menține nivelul de trai pe termen nelimitat sau cel puțin atât timp cât primesc ajutoare de la guvern. Efectele închiderii economiei sunt aceleași, sunt la fel de grave, însă ele sunt ascunse de inflație și de ajutoarele guvernamentale.

Realitatea economică este ascunsa de ochii angajaților și a micilorafaceriști. Inflația duce la deconectarea de la realitate. Politica monetară inflaționistă a ascuns costurile isteriei pandemiei, iar oamenii nu pot să ia în calcul aceste realități economice atunci când analizeaza consecințele pandemiei. Guvernele pot continua să pozeze în salvatori, pot inventa noi mandate și restrictii pentru combaterea amenințării pandemiei. Ipohondrii se pot impune mai ușor în fața celorlalti și îi pot determina să-și schimbe stilul de viață, câtă vreme costurile acestor schimbari sunt invizibile la nivel individual sau la nivelul societății.

Dar, în cele din urmă, aceste politici vor duce la inflația prețurilor și la scăderea nivelului de trai.  Asta pentru că, în realitate, producția s-a redus mult (așa cum o arată și scăderea PIB-uului SUA). Apoi, pentru că banii proaspăt tipăriți care acum se duc pentru tot felul de compensații vor ajunge la consumatorii normali și vor începe să fie cheltuiți pentru bunuri de consum. Dacă aceste programe de ajutor vor dura mult mai mult, atunci se va ajunge la inflația preturilor, ca urmare a creșterii masei monetare. Odată ce se va întâmpla asta, programele guvernelor nu vor putea fi susținute decât prin creșterea și mai mare a inflației.

Problema este că efectele politicilor inflaționsite trec dincolo de economie. Banii tipăriți la nesfârșit și neacoperiți duc la modificarea atitudinilor personale, a caracterului și a culturii unei societăți. S-a văzut asta în timpul hiperinflației din Germania, în 1923. Revelatoare din acest punct de vedere este situația Japoniei, unde oamenii au fost supuși vreme de decenii unor rate foarte mici ale dobânzii.

Care ar putea fi consecințele politicilor inflaționiste și care este legătura cu criza pandemiei? Înainte de toate, se vor schimba preferințele, pentru că inflația reduce mult interesul pentru a investi și a economisi. Orizonturile temporale ale oamenilor se vor schimba, pentru că se vor concentra mai mult pe bucuria prezentului și pe beneficiile pe termen scurt, în dauna unei viziuni pe termen lung. Băncile centrale nu vor face decât să intensifice această tendință, pentru că acum se concentreaza pe menținerea la nivel ridicat a indicilor bursieri și îi fac astfel pe investitori să alerge și ei după profituri pe terme scurt.

Aceste schimbări au efecte ce transcend piețele financiare. Oamenii vor începe să abordeze în același fel toate aspectele vieții. Beneficiile și riscurile din prezent vor conta mai mult decât costurile și beneficiile viitoare. Iar legătura cu pandemia nu este greu de observat: din moment ce există posibilitatea ca acest virus să fie foarte periculos, oamenii încearcă să își alunge teama, indiferent care ar fi consecințele viitoare ale acțiunilor lor.

Din moment ce capacitatea băncilor centrale de a tipări bani este potențial nelimitată, oamenii încep să aibă așteptări nerealiste. Economiile s-au închis, însă oamenii își spun că băncile centrale vor ajuta la reluarea rapidă a creșterii economice. Guvernele impun restricții, însă oamenii își spun că guvernele îi vor ajuta cu bani atât timp cât va fi nevoie. Problema este că toate costurile acestor acțiuni sunt ascunse acum de ochii oamenilor.

Sunt multe motive pentru criza coronavirsului și controlul aproape total asupra economiei și societății la care au ajuns guvernele. Însă dacă vrem să înțelegem de ce nu a existat aproape nicio opoziție în lumea occidentală împotriva acțiunilor guvernamentale, atunci trebuie să înțelegem rolul inflației: inflația ajută guvernele să ascundă adevăratul preț și adevăratele sacrificii ale închiderii economiei, iar aceeași inflație ajută și la distorsionarea culturii și a caracterului indivzilor.