Imperiul tehnocratic european

În timp ce își exprimau în public teama față de o ascensiune spectaculoasă a populiștilor și naționaliștilor la alegerile de pe 26 mai, liderii politici de la Berlin și Paris erau conștienți că partidele tradiționale vor câștiga clar scrutinul și, mai mult decât atât, au stabilit și cine va fi noul președinte al Comisiei Europene – germanul Manfred Weber, capul de listă al PPE. Era un politician acceptat și la Washington, câtă vreme a promis să împiedice construirea gazoductului ruso-german Nord Stream 2.

Electoratul european a fost îmbătat ani de zile cu ideea că președintele Comisiei Europene va fi ales democratic, fiind capul de lista al celui mai important grup politic din Parlamentul European. Este însă democratic ca președintele CE să fie desemnat de un grup parlamentar sau de o majoritate parlamentară? Și, dincolo de asta, cât de democratică poate fi alegerea în fruntea CE a unui candidat care a fost înscris pe listele electorale dintr-o singură țară din totalul de 29 de țări membre UE?

În ultimul moment, Franța a revenit asupra angajamentului de a susține candidatul partidului câștigător și l-a respins pe Manfred Weber. Parisul a susținut pentru moment varianta alegerii olandezului Frans Timmermans, respins însă de o coaliție între PPE și statele central și est-europene. În cele din urmă, însuși președintele Macron a propus un nou candidat german – ministrul actual al Apărării de la Berlin, Ursula von der Leyen, alături de nominalizarea Christinei Lagarde la conducerea Băncii Centrale Europene. Cât de democratică este alegerea Ursulei von der Leyen în comparație cu Manfred Weber, fostul favorit? Spune totul simplul fapt ca von der LȘeyen nici măcar nu a candidat la alegerile europene din luna mai.

Jurnalistul Allister Heath, de la The Telegraph, a descris foarte acid târgurile din spatele ușilor închise de la Bruxelles. ”Vă mulțumim, eurocraților, pentru că ați fost voi înșivă. Cel mai bun tratament împotriva pro-europenismului este să urmărești animalele politice ale UE făcând înțelegeri în propriul lor habitat, neîngrădite de niciun angajament pentru democrație, responsabilitate sau minimă moralitate”.

”Spectacolul ultimelor zile ne-a făcut martorii unor scene ale procesului secret care propulsează atât de mulți reșapați și aparatcici de mâna a doua în poziții cu o imensă putere la Bruxelles și Frankfurt, fără a ține cont de opinia publică”.

”Tot ce este rău în UE a fost expus fără rușine: o mașinațiune franco-germană; țările mici au fost intimidate, în special cele din Europa de Est; a fost o lovitură constituționala prin care  Parlamentul European (inutil) a fost trecut pe linie moartă; mulți politicieni din noua generație a liderilor UE au probleme cu legea, care în SUA sau Marea Britanie ar fi dus la încheierea carierei lor politice”.

”UE imită câteva ritualuri ale democrației, însă acestea sunt sinistru de rușinoase și vor fi mereu. UE este un imperiu tehnocratic și nu poate fi nimic altceva”, scrie The Telegraph.

Nu este singura publicație care s-a oprit asupra petelor din CV-urile celor care vor deține funcțiile de top în UE. ”Ursula von der Leyen, Charles Michel, Josep Borrell și Christine Lagrde au motive să deschidă șampania și ciocnească un pahar pentru ascensiunea lor la Comisia Europeană, Consiliul European, șefia diplomației UE, respectiv Banca Centrală Europeană. Însă a fost plătit un preț mare pentru echilibrul femei-bărbați. Noii lideri vor rămâne în umbra vechilor scandaluri, a proceselor și a malpraxisului. Lagarde a fost găsită vinovată de neglijență în scandalul Bernard Tapie. Borrell a fost sancționat pentru inside trading în cazul vânzării unor acțiuni. Parlamentul german a deschis o investigație pentru nepotism în cazul lui von der Leyen, cu nereguli în atribuirea unor contracte scumpe. Iar cariera lui Michel ar fi arătat cu totul altfel dacă tatăl lui nu ar fi fost premier al Belgiei și comisar UE”, scrie Euractiv.

Există și voci care susțin că scandalurile și neregulile în care au fost implicați noii lideri UE au fost chiar un criteriu pentru nominalizarea lor, astfel încât să poată fi controlați în momentul unor decizii sensibile.

Ursula von der Leyen a condus ministerul german al Apărării într-o perioadă în care armata germană suferă la capitolul dotări, însă, paradoxal, cheltuielile au depășit cu mult plafonul stabilit. Prin urmare, ministerul a apelat la o firmă de audit, firmă care a oferit explicații foarte confortabile pentru guvern. Surpriza a venit în momentul în care s-a descoperit că auditul a fost operat de fiul ministrului von der Leyen. A fost sesizată justiția germană. Numai că, spre deosebire de țările pe care le critică pentru încălcarea normelor statului de drept, Germania are un stat de drept care îi permite cancelarului să oprească anchetele care-i vizează pe miniștrii săi.

Cazul Christinei Lagarde, directoarea FMI, este asemănător. A fost condamnată pentru ”neglijență” de Curtea de Justiție a Republicii Franceze, însă s-a renunțat la pedeapsă. Lagarde a decis să ducă în fața unei curti de arbitraj și nu în fața unui tribunal cazul în care se luptau o bancă publică din Franța și omul de afaceri Bernard Tapie. Arbitrajul decide, în general, în favoarea afacerilor. Potrivit legii, Lagarde ar fi trebuit să fie condamnată la un an de închisoare și plata a 15.000 de euro, însă justiția din Franța, un alt mare stat UE care acuză așa-zisele atacuri împotriva independenței justiției în țările estice, a renunțat la pedeapsă, pentru că șefa FMI se bucura de o ”bună reputație internațională”.

Josep Borrell, 72 de ani, va fi noul șef al diplomației UE și vicepreședinte al Comisiei Europene. A avut o carieră politică importantă. În 1982 era secretar de stat pentru buget în Ministerul Economiei, apoi s-a mutat la Ministerul de Finante, unde a rămas nu mai puțin de șapte ani. Timp de cinci ani a fost ministru al Lucrărilor Publice și Mediului. În 1998 a câștigat votul pentru nominalizarea la șefia guvernului, în cazul în care Partidul Socialist câștiga alegerile din anul 2000. Brusc, ascensiunea sa în politica internă se încheie, după ce doi oficiali numiți de el in guvern au fost implicați în vânzarea frauduloasă a unor proprietăți publice. Borrell a preferat să se retragă la Bruxelles, unde a fost ales președinte al Parlamentului European, in 2004. Apoi, Borrell dispare total din viața politică, după scandalul de inside trading, și reapare zece ani mai târziu, numit ministru de Externe al Spaniei. Disparitiile bruște și autoimpuse din viața politică, chiar în momentele de plina ascensiune, pot spune multe și despre problemele lui Josep Borrell.

Ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat cu acești politicieni care acum vor conduce UE, dacă activitatea lor politică s-ar fi desfășurat în România.

Printre vocile din presa europeană nemulțumite de nominalizarile la conducerea Comisiei Europene și Băncii Centrale Europene se numără și cele care consideră ca von der Leyen si Lagarde au fos alese datorită angajamentului lor de a menține apropierea dintre UE si SUA. Un argument ține de susținerea pe care au avut-o din partea statelor central și est-europene, țări dedicate parteneriatului cu SUA și care și-au încredințat securitatea Washingtonului.

Un al doilea argument este dat de declarațiile pro-americane ale Ursulei von der Leyen, dar mai ales de cariera americană a Christinei Lagarde. La doar 19 ani, Lagarde a fost stagiară în Congresul SUA, iar după studiile din Franța a petrecut aproape 20 de ani în firma de lobby și avocatură Baker&McKenzie din Chicago, poziție din care a făcut lobby în favoarea Boeing (și în dauna companiei europene Airbus), atunci când Polonia urma să decidă o serie de achiziții militare.