La început ceva nu s-a legat cum trebuie. Pe lumina zilei, Stadionul „Iolanda Balaş-Söter” arăta mai degrabă ca un teatru de vară, plin de scaune albe ocupate de oameni care, chiar şi după începerea concertului, vorbeau la telefon, schimbau îmbrăţişări mondene şi alergau fără răgaz după sucuri, cârnaţi şi bere. Bună parte dintre cei care au plătit între 100 şi 150 de euro pe bilet păreau să fie acolo nu ca să vadă şi să asculte, ci ca să fie văzuţi şi remarcaţi.
Clapton ne-a luat cu uşurelul, a început cu câteva piese scurte, de încălzire. Treptat, s-a lăsat întunericul şi am rămas singuri cu muzica, departe de Bucureştii VIP. Între marele „Slowhand” şi Steve Winwood există o prietenie muzicală de patruzeci de ani şi asta se vede acord cu acord, piesă cu piesă. Cei doi se înţeleg total şi se completează perfect. Winwood a rămas omul-orchestră care cântă la chitară electrică, chitară acustică, keyboards, voce sau pian cu coadă. Când răsună „Crossroads”, chitara lui Clapton intră în dialog cu orga lui Steve, care înlocuieşte basul lui Jack Bruce de odinioară. Pentru că dozajul listului e perfect, trecem prin epoca Cream, prin Derek and The Dominos ca să ajungem la coveruri clasice de blues sau la materialul recent, înregistrat de cei doi împreună. La mijlocul concertului e momentul acustic în care intră şi Layla în varianta minimalistă. Înainte de final apare şi Cocaine. Dar nu a fost un concert de hituri, Clapton a lăsat un mare spaţiu pentru piese grele, pentru instrumentaţii complicate, pentru cei care vor să afle sau să-şi confirme că e cea mai bună chitară albă de blues şi nu numai.
Spre deosebire de alte concerte unde în faţa scenei era publicul activ, pasionat, veşnic în mişcare, la Clapton&Winwood aplauzele şi strigătele au venit de pe peluza aflată la o sută şi ceva de metri de scenă. Dar asta nu face întâmplarea muzicală mai puţin frumoasă. Vreme de două ore mulţi oameni au uitat şi de criză, şi de încălzirea globală şi de vulgaritatea artistică disperantă care ne înconjoară cu generozitate, zi de zi.