In memoriam Johnny Răducanu

Johnny Răducanu avea o inteligenţă nativă şi un umor nebun, vorbea apăsat, rar… Era un privilegiu să-l asculţi. Avea darul prieteniei. Neuitate rămân concertele lui de jazz, dar şi minunatele seri de muzică şi poezie alături de Ion Caramitru, Aurelian Octav Popa şi Valeria Seciu, intitulate „Dialoguri şi fantezii în jazz”.

„Nu era nici interzis, dar nici promovat. Nu a avut parte, aşa cum ar fi meritat, de concertele uriaşe, cu mii de fani, din ziua de astăzi.

Johnny n-a cântat niciodată pentru oficiali, n-a cântat nici măcar pentru „melomani”, a cântat, de fiecare dată, pentru prieteni.

Johnny Răducanu a fost un Ion Creangă al jazz-ului. A pus în muzica sa poveşti şi amintiri, umor şi înţelepciune, magie şi firesc şi, mai presus de toate, o extraordinară bucurie a vieţii”.

În urmă cu aproape 15 ani, publicam un interviu cu Johnny Răducanu, în care vorbeam despre muzica lui şi despre condiţia muzicienilor români.

„Am câteva diplome de la «Cântarea României» şi sunt dispus să le vând”.

Johny Răducanu vă place să vă numiţi „marele caimacam al Brăilei”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră Brăila, oraşul unde recent aţi fost sărbătorit şi numit cetăţean de onoare?

Brăila, pentru mine, reprezintă tot ceea ce a însemnat şi pentru marile personalităţi de la Mihail Sebastian la Nae Ionescu, Panait Istrati, Ana Aslan, Fănuş Neagu. Aici am învăţat să îndrăgesc muzica. Eu mă trag dintr-o familie de muzicanţi. Petre Solcanu-Creţu, care era un lăutar vestit, dintr-un lung şir de truveri, era un fel de Frank Sinatra. Şi de acolo mă trag, din partea tatălui. Mama şi tata cântau pe note, tata era contrabasist, cânta la Filarmonică şi eu m-am născut în casă cu sonatinele lui Beethoven, Schubert, Mozart, prietenii mei.

Dar jazzul când l-aţi descoperit?

În ’39 când ţin minte că un frate al meu a pus o placă de patefon cu Duke Ellington şi mi-a plăcut aşa de mult când am ascultat muzica aceea încât am auzit-o de atâtea ori până când am făcut praf discul. Şi de atunci mi-a rămas în sânge. Iar când a venit la Bucureşti Duke Ellington, i-am cântat şi lui aceleaşi piese şi aproape că se băgase sub pian de mare plăcere ce i-am făcut. După aceea am venit la Bucureşti şi am dat examen la Conservator unde erau toate numele mari, Prunner, Jianu, Jora, Dinicu şi Rogalski care mi-au fost şi mentori. Am început să cânt jazz când l-am întâlnit pe marele pianist Janczy Körösi, lângă care am fost aproape 20 de ani, după care el a emigrat politic. Se dusese buhul despre mine.

Aţi călătorit mult. Varşovia, Praga, Budapesta, Moscova, Stockholm, New York, Barcelona, Viena, Paris. De ce v-aţi întors de fiecare dată acasă?

Deşi aveam mulţi prieteni peste tot în lume, m-am simţit străin. Nu mi-a plăcut să rămân în altă parte, deşi eram foarte bine plătit. Nu mai spun că în Suedia era o persoană care avea şi un elicopter şi care nu voia decât să stau într-o summer-house şi să cânt la pian. Şi vreau să spun că aveam 38 de ani şi puteam rămâne liniştit acolo. Înainte de ’89, timp de vreo 11 ani, plecam în America la sfârşitul lui octombrie şi veneam în martie. Îi spuneam lui Ion Caramitru, prietenul meu, la telefon: „Pino, dacă văd zăpadă la aeroport, mă întorc îanpoi”, deoarece nu voiam să stau aici iarna, petnru că era frig, nu era căldură, nu era lumină, era urât, dar ştiţi şi dumneavoastră cu toţii asta. Am cântat vreo 9 ani în Berlinul de Vest, la „Café Einstein”, o cafenea frecventată de oameni de cultură, de mari personalităţi. Şi la New York am fost primit bine şi lumea nu voia să creadă, toţi mă întrebau cum cânt eu jazz aşa, cu feeling-ul acela al lor. Şi atunci a trebuit să le explic că eu sunt român, dar sunt mai gipsy la culoare. Şi odată eram la Opera din Madrid şi un tip din sală a început să strige: „Ăsta e gitan de-al nostru!” Am încercat întotdeauna să prind specificul în care trebuie să fie cântată fiecare piesă, şansoneta pariziană trebuie să fie într-un fel, valsul în alt fel. M-am întors pentru că am promis mentorilor mei să nu-mi părăsesc mormântul pe care mi l-am cumpărat şi spiritul în care m-am dezvoltat.

Care sunt marile personalităţi ale genului de care v-aţi apropiat?

Aş începe cu Duke Ellington care a fost marea mea revelaţie, Woody Hermann, Dizzy Gillespie, Louis Armostrong, Al Farmer, Tom Louis, Kay Jarett şi mulţi, mulţi alţii, pe care Dumenezeu mi i-a scos în cale. Dar favoritul meu este Beethoven. Am stat vreo şase luni la Viena şi am scris muzica la o piesă clasică, am compus un vals în inima valsului. În timpul meu liber, l-am vizitat pe Beethoven şi de câte ori l-am vizitat am vorbit cu el şi dânsul îmi mărturisea că cel mai mare creator e Dumnezeu. Şi m-am bucurat văzând că la picioarele domniei sale îi ţinea de cald un alt prieten al meu, Franz Liszt.

Ce părere aveţi despre muzica de jazz contemporană?

Muzica de jazz aici şi acum este ca toată ţara într-un fel de schimbare, destul de săracă şi, pe ici, pe colo, într-o armonie. Compoziţiile mele sunt de jazz, dar este ceva ce le leagă de o anumită geografie. Poate o influenţă din folclorul nostru, o nouă deschidere de jazz, cum au mai spus-o şi aţi specialişti: „Johnny, tu ai făcut un open în muzică”. Am avut nişte bunici lăutari geniali şi poate de aici mi-a venit această inspiraţie. Lăutar vine de la lăută, este o muzică de o mare încărcătură sufletească. Şi mi-a plăcut întotdeauna să-mi descopăr în muzica mea străfundurile sufletului, rădăcinile neamului. Dar, revenind la ceea ce m-aţi întrebat, jazzul care se practică acum nu mai e jazz, e mai mult decât Satana, cu lumânări, lumini, coarne de diavol la cântăreţi. Diavolul şi-a băgat coada destul de adânc în ei. Dar cum sunt un mic soldat din armata lui Dumnezeu şi cum eu îl cunosc, ştiu că într-o zi se va supăra şi îi va aduna pe toţi şi îi va fierbe într-un cazan cu smoală, dar îi va lăsa cu capul afară să poată să respire şi vor fierbe până omenirea se va face bine.

Este grea povara celebrităţii?

Celebritatea nu mi-a adus nimic. Nici prietenului meu, Beethoven. Celebritatea aia pură, a celolalţi soldaţi în mila lui Dumnezeu, este că ei primesc ceva. Ei sunt creaţi pentru a face bucurie între semeni. Numai Dumnezeu e celebru. Ce mi-a adus celebritatea? O garsonieră în care am strâns o mulţime de cărţi şi nu mai ai nici pe unde să calci. N-am decât un pian plin de fulare pentru că bate vecina în tavan dacă eu cânt mai tare. Ce mi-a adus celebritatea? O pensie amărâtă. Dar eu am dorit să fiu în România şi nu regret, şi atunci când mă gândesc că sunt nimeni, mă duc într-o sală şi cânt şi-mi iese extraordinar.

Prietenul dumneavoastră, Nichita Stănescu, mărturisea: „Amândoi suntem doi singuratici. Johnny Răducanu îşi ţine geniul de mână ca pe un copil. Johnny Răducanu şi-a înnodat inima pe acoperişul timpanelor noastre”. Amândoi eraţi consideraţi doi boemi ai Bucreştiului. Costă scump viaţa de boem?

Cred că e fals spus. Nu există boemie. Este o mare luptă cu tot ce îţi lipseşte, cu arta, cu singurătatea un lucru greu de trecut, aşa cum a fost şi pentru fratele meu alb, Nichita Stănescu.

De ce credeţi că aici, la noi, muzicienii români de valoare nu sunt preţuiţi aşa cum s-ar cuveni?

Aici nu sunt preţuiţi, dar în America a trebuit să treacă un secol. Mi-ar plăcea nespus de mult să am o orchestră permanentă alături şi să scriu compoziţii, să le orchestrez şi să le cânt, să le înregistrez şi să fac concerte. Dar aici, în România, cum să le fac? Ar trebui să mă mut definitiv în lumea occidentală, care să stoarcă de la mine, într-un studio, tot ce am învăţat într-o viaţă. Uite miliardarii din ziua de azi care nu ştiu ce e frumosul se îmbracă şi trăiesc kitsch. Când mă duceam la Vama Veche, în epoca de aur, mă uitam înfiorat la ţăranul care avea în casă „Răpirea din Serai”. Cam la fel e şi cu miliardarii de azi. Şi în America le-a trebuit un secol ca să se poată civiliza şi să sprijine arta. Ehe, dar să vezi cât va trebui la noi… Un artist adevărat ar trebui să fie pus pe lista politicienilor pentru că el este cel care reuşeşte într-un minut sau o secundă să fie unul care ţine steagul. Artistul a fost, este şi va fi cel mai bun ambasador al unei ţări.

„Fiecare partid ar trebui să aibă tipi ca mine”

Aşa cum într-adevăr aţi fost şi dumneavoastră.

Într-adevăr m-am străduit întotdeauna să fiu un bun ambasador al ţării mele. Toată lumea în America ştia că eu sunt român şi, într-adevăr, am apărat numele României. Fiecare partid ar trebui să aibă tipi ca mine. Am fost în acelaşi timp un ambasador al Americii în România şi totodată un ambasador al României în America. Aşa scrie şi pe diploma pe care am primit-o. Am însă şi câteva diplome de la „Cântarea României” şi, dacă vrea cineva, pot să i le vând. Cred că ne-ar trebui vreo sută de Andrei Pleşu, vreo sută de Dan Grigore, vreo sută de Paleologu, Gyorgy Frunda care să apere numele României.

Care sunt visele lui Johnny Răducanu?

Omul trebuie să-şi facă meseria cu iubire şi cu pasiune şi eu cred că mi-am făcut-o. Mi-aş dori o curticică de cinci metri pătraţi, un câine şi o mâţă. Pregătesc un album de compoziţie pe care îl voi edita undeva departe, dar nu în bârlogul meu unde aş fi vrut, unde oamenii mă preţuiesc. Eu sunt trimis de Marele Creator să cânt şi să fac bucurii celor din jur. Fac parte din acea armată a lui Dumnezeu în care Beethoven a fost general. Poate-mi mai doresc cinci străzi în Manhattan care nu au nicio legătură cu restul planetei. Acolo e o planetă a muzicii, a bunului simţ şi a adevăratei democraţii.