În pat cu Leviatanul

S-au împlinit 15 de la aderarea țării la UE. Ar fi ocazia pentru niște întrebări despre ce s-a întâmplat în acest răstimp al conviețuirii noastre cu „Bruselul”
Mesajele oficiale ale conducătorilor țării sunt niște clișee libidinoase și triumfaliste. Iohannis afirmă că „România contribuie astăzi, în mod direct, ca stat membru, la consolidarea și întărirea Uniunii Europene”. Nu greșește prea mult: aderarea gândită de inițiatori spre a fi făcută pentru România, a sfârșit prin a fi mai degrabă pentru „consolidarea și întărirea UE”.

Sunt foarte multe exemple în acest sens. Nu intrăm în capcana fondurilor primite, pentru că socoteala devine complicată. Ar trebui să trecem pe listă cotizația recent majorată pe care o plătim anual la Bruxelles, profitul firmelor din UE obținut din exporturile lor în România, aportul pieței de desfacere românești la prosperitatea producătorilor europeni, câștigul companiilor cu sediul în România care-și exportă profiturile în țările de origine etc. S-ar putea să ne mai amintim că UE ține la secret prețul vaccinurilor achiziționate ori că așa-zisele „granturi” pentru PNRR nu sunt granturi, ci împrumuturi în toată regula, bine mascate, dar pe care Comisia Europeană le va recupera pe din dos, din majorarea cotizației statelor membre și din alte taxe vamale și fiscale nou introduse etc etc.
Dar nu banii fac totul în astfel de relații.
Grav este că, în acești 15 ani, pentru România s-a produs o răsturnare de sens în funcționarea UE: de la un proces de aderare în care prioritatea aparținea intereselor statelor solicitante de aderare, s-a ajuns la situația inversă, în care prevalează interesele Bruxelles-ului asupra acestora.

În acești ani, a apărut o imensă funcționărime a UE. Sunt este 56.000 de funcționari care se „ocupă” de activitatea a 800 de demnitari aleși (comisari și europarlamentari). Acești funcționari, plătiți regește și cu drepturi inimaginabile, care includ până și decontarea ochelarilor, au devenit un fel de Leviatan care sufocă sensurile originare ale construcției europene. O asociere de state care a început prin a fi Comunitatea Cărbunelui și Oțelului, s-a transformat, după o jumătate de secol, într-un centru de „colonizare ideologică” a popoarelor, cum se pronunța Papa Francisc. Perfidă metamorfoză.
De la o construcție instituțională ce se baza pe guvernanța democratică, pentru care în anii 90 primeam lecții de trei oi pe zi, ca ampicilina, UE s-a transformat într-un instrument de impunere a guvernanței corporatiste. Situația trăită de toți, prin care n-a mai contat votul din urne, ci care bancher a participat la protestele din Piața Victoriei, nu a venit din senin. La fel, nu mai contează nici cât de majoritară este actuala coaliție de la guvernare, din moment ce anularea taxei de solidaritate dorită de câțiva miniștri s-a evaporat la un simplu comunicat al AmCham. Teza Europei sociale, care a stat la baza tratatelor originare, a fost înlocuită cu instalarea guvernelor marionetă, conduse nu de voința populară, ci de coroporatiștii mascați sub diverse forme.

În al treilea rând, denaturarea de sens a construcției europene s-a produs prin apariția unor centre parazite de decizie, care vorbesc și dau dispoziții în numele UE, pe teme care nu fac parte din Tratatele constituirii UE. De pildă, România n-a semnat niciodată posibilitatea ca niște timermanși să defileze p-aici ca vodă prin lobodă, ca să ne traseze tot felul de linii roșii ca-n curtea școlii, arătându-ne ei pe unde avem voie să mergem. După cum n-a negociat niciodată că trebuie să ne ducem pentru viză cu orice proiect de lege, ba la Comisia de la Veneția, ba la GRECO, ba la Jurova, ba la cine știe cine de pe nu știu care coridor al palatului din metropolă.
Politica penală – ca și cea fiscală și cea culturală – n-au fost obiect de negociere în tratatul de aderare, asta însemnând că statele naționale au deplina libertate să-și conceapă cum vor sistemele de justiție, politicile fiscale și cele în domeniul culturii. Dar „se întâmplă” ca noi să nu putem defini abuzul în serviciu ca în Franța și nici să demitem procurorul general prin decizie a premierului, ca în Germania.
Un sistem jignitor precum MCV nu mai există nicăieri în spațiul UE (exceptând Bulgaria, unde există o variantă ceva mai soft). Rostul acestui mecanism, inventat de cuplul de tristă amintire Băsescu-Macovei imediat după ce a ajuns la putere, este acum pe deplin lămurit: pe plan intern a servit regimului Băsescu-Petrov pentru a decima elitele politice care puteau „mișca în front” la dispozițiile Bruxelles-ului, iar pe plan extern – să creeze României o puternică imagine de țară coruptă, etichetă întărită de Iohannis, care permite și acum decidenților de la Bruxelles să pună oricând pe masă argumentul „nu se poate, sunteți corupți”.
Vom mai vorbi despre corupție, dar la cea din chiar fief-ul UE de la Bruxelles. Pentru că e bine să faci ce spune popa, dar să și bagi de seamă ce face popa. Despre rostul bursierilor tip Ghinea ori Cioloș în acest mecanism perfid al compromiterii României ca țară coruptă vom mai vorbi, de asemenea.

Recent, pe grumazul democrației s-a mai așezat o cizmă: niște judecători de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că hotărârile Curții Constituționale a României nu mai sunt obligatorii pentru judecătorii români! Mai gravă lovitură dată temeliei identitare a unui stat nu se poate imagina! Această CJUE este creată pentru a judeca doar eventuale litigii dintre statele membre și instituțiile UE, nu litigii despre cum aplică magistrații unui stat legile statului respectiv. Acum, însă, această CJUE se autoproclamă ca o suprainstanță planetară care dă o decizie prin care, în sistemul de justiție din România, se poate introduce haosul. Judecătorii nu mai sunt obligați să respecte deciziile CCR și, implicit, prevederile Constituției! Asta ne-am dorit de la aderare? Nu-mi amintesc ca România să fie semnat așa ceva în dosarele de negociere. Iar la această decizie a CJUE s-a ajuns tot în urma unui aranjament din țară, vom reveni…
Mai sunt și alte zeci de exemple despre fața nevăzută a lunii care este aderarea la UE. Faptul că suntem tratați drept colonie, condusă de guvernatori numiți, a intrat în conștiința publică. Având comportament de slugi, suntem tratați ca slugi.
Nimeni nu îndrăznește să vorbească critic despre ce nu merge în relația dintre România și UE. Criticile, câte mai sunt, se fac în șoaptă, aproape în conspirativitate, ca-n vremea primilor creștini. Cum ridici glasul, cum ești trimis la Moscova, la Beijing și cine mai știe unde. Suveranismul este un cuvânt proscris. Patriotismul este o blasfemie. Când vorbești despre demnitatea națională înseamnă că vrei să scoți țara din UE. Când evoci exemplul Poloniei sau Ungariei te trezești cu o grămadă de lături în cap. Propaganda agresivă dusă de bursierii de odinioară care vor să ne „europenizeze”, impunând românilor voința Leviatanului, a devenit de-a dreptul sufocantă.
Respingerea oricărei critici și declinarea băloasă a unei imagini idilice a UE reprezintă semnul cel mai clar că, în acești 15 ani, s-a produs, de fapt, o aderare pentru UE, nu pentru România. S-o fi produs o aderare, dar în mod sigur nu o integrare a spiritului european în viața țării.
Într-o țară deplin integrată în lumea europeană, critica realităților din comunitatea respectivă este un semn de reușită, nu de trădare, de sănătate civică și robustețe socială, nu de frondă și contestare. Vedem ce se întîmplă cu marile demonstrații din Paris, Berlin, Milano… Cei de-acolo nu vor să-și ducă țara „la Putin”, cum urlă propagandiștii stipendiați de pe Dâmbovița, ci doar să fie respectate regulile democratice, libertățile și drepturile pe care cetățenii le au și pentru care au acceptat să intre în UE. Ei vor respectarea principiilor, nu plecăciuni în fața timermanșilor.

Propagandiștii cu praf de stele pe umeri să se relaxeze. Nimeni nu vrea să „scoată” țara din UE, cum răcneau, în discursurile lor delirante, alde Băsescu, Iohannis, Rareș Bogdan, Cîțu și alți neisprăviți ca ei. Pușcăriașul ajuns premier delira și pe tema moțiunii de cenzură care l-a pus pe superman în cap, afirmând că textul a fost scris la ambasada Rusiei… Amenințarea cu „fuga la Putin” este semnul nu doar al unei gândiri paranaoide, ci și al unei impotențe intelectuale. Asemenea lideri politici, fiind incapabili de la natură să aibă idei care să atragă, recurg la minciuni care să sperie.
Mai sunt oameni care acceptă că lucrurile merg într-o direcție greșită pentru țara noastră ca membră a UE. De bună credință, ei se întreabă dând din umeri: „Și, care-i alternativa?” și închid subiectul.
Alternativa există, cu țara în interiorul UE, nu în afara ei. Dar nimic nu se poate schimba dacă nu se creează o masă critică în electoratul intern, care să aleagă lideri capabili să se comporte demn în relațiile externe, abolind vasalitatea și stopând numirea de guvernatori în loc de lideri desemnați prin vot. La această revenire la democrație nu se va ajunge fără scoaterea de urgență a sistemului electoral de sub controlul serviciile secrete și eliminarea SRI de la avizarea listelor.

Pe de altă parte, România trebuie să ceară o reformă a instituțiilor europene. Ca să ceri așa ceva, trebuie ca la conducerea țării și a diplomației să fie oameni deștepți, nu preșuri. Dacă tot ni se bagă pe gât cuvântul „reformă”, atunci n-ar strica mai întâi o reformă a Leviatanului bruxelez care riscă să introducă haosul în statele membre.
Și reforma ar trebui să înceapă fix cu ceea ce ni se cere nouă: transparență la centimă privind banii dați și primiți de fiecare stat; recitirea tratatelor fondatoare și semnarea unor anexe de „reînnoire a încrederii”, precum se întâmplă în căsătoriile cu ștaif; evaluarea a ceea ce s-a realizat pe parcursul aderării/integrării fiecărui stat; fișe ale postului, transparente și publice, pentru fiecare demnitar și înalt funcționar al UE, ca să știe tot natul ce trebuie să facă și să nu facă, de exemplu, alde Timmermans când vine să ne inspecteze ideile ș.a.m.d.