Doi dintre istoricii de frunte ai României de astăzi au previziuni sumbre. Dinu C. Giurescu spunea la televiziune, deunăzi, că România se îndreaptă spre destrămare, în condiţiile lamentabilelor legi şi decizii guvernamentale de azi. Florin Constantiniu (în „Jurnalul Naţional” din 8 aprilie 2011) este mai colorat: ţara noastră „a devenit un fel de Burkina Fasso a Europei”, fiind acum o „lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie” (p. 16). Pot exista previziuni, respectiv diagnoze, mai alarmante?
Este ştiut că intensitatea unei trăiri nu este argument şi că trebuie să privim realitatea în faţă – cum o fac, desigur, cei doi istorici – luând-o în întregimea ei. Întrebarea irepresibilă ce survine de îndată este aceasta: ce afectează direcţia în care se îndreaptă România? Îmi asum – la capătul unei analize sistematice, pe care am făcut-o în anii recenţi – că România se îndreaptă într-o direcţie determinată mai ales de următorii factori: tradiţia ei de „abdicare a intelectualilor”; patologiile democraţiei carpato-danubiene actuale; criza în care ţara s-a adâncit; noua constelaţie internaţională, pe care actuala conducere a ţării nu o ştie folosi; precaritatea resurselor culturale indigene din acest moment; greşita direcţie pe care a apucat educaţia; absenţa unei viziuni fertile la nivelul ţării. Am caracterizat aceşti factori în intervenţii publicate anterior, care sunt accesibile electronic, încât nu reiau expunerea. Vreau acum doar să schiţez ceea ce anticipez privind evoluţia din România.
*
Desigur că întreaga discuţie o purtăm în coordonatele politicii actuale, iar politica este subsistemul conducător de evoluţie în societatea modernă.
Trebuie să ne asumăm că în orice societate modernă – fie ea şi modernă târzie – politica rămâne un astfel de sistem. Tehnologia, ştiinţa, învăţământul, economia, cultura pot juca un rol important, dar politica rămâne decisivă. Putem gândi – şi este gândită şi în România – o politică alternativă (cea a opoziţiei momentului). Şansele acesteia sunt, după toate sondajele de până acum, mari, dar cine le ia ca fiind deja sigure se poate înşela. Argumentul pe care îl aduc în favoarea circumspecţiei provine din patologiile politicii actuale: va putea opoziţia schimba democratic o societate în care guvernarea foloseşte, ca nicăieri în Europa postbelică, plata parlamentarilor la moţiunile de cenzură, pentru a salva guvernul lipsit de suport popular (sub 8%)? care recurge continuu la ameninţarea cu contractele financiare şi cu procuratura, a oricăruia care îi părăseşte rândurile? care recurge la mită electorală (vezi alegerile parlamentare de pomină din Haţeg!) şi care acum mituieşte cu bani din resursele Uniunii Europene intelectualii, cetăţenii în general, care potenţial i se opun? Astfel de mijloace ale luptei politice în cadrul democraţiei nu s-au folosit după 1989 nicăieri în democraţiile europene. Nici măcar dictatori rău famaţi, care au recurs la dosare, au aruncat epitete pe capul rivalilor, au desfiinţat camere de Parlament, au eliminat profesori, au tăiat salariile bugetarilor etc., nu au recurs la asemenea mijloace. Nu cumva actuala putere riscă astăzi să compromită România în ochii propriilor cetăţeni şi în ochii lumii, încă o dată, după ce ţara noastră era luată, în sistemul NATO şi al securităţii internaţionale, ca ţară cu servicii secrete specializate mai ales în diversiune?
Eu nu cred că este cazul să devenim sceptici şi să oferim previziuni, respectiv diagnoze, dramatice ale perspectivelor României, câtă vreme suntem într-o societate în care, ca în orice societate modernă, politica este conducătoare de evoluţie. Politica poate fi reuşită sau catastrofală – o ştim prea bine! După toate cele petrecute în 2009, este de spus cu francheţe: cu o schimbare politică, România se va îndrepta spre alt liman decât se îndreaptă acum. În acest moment, însă, ea se precipită spre o prăbuşire (adică o scădere a competitivităţii performanţelor proprii şi a ponderii ei) multiplă: o prăbuşire economică, tocmai în epoca posibilităţilor de investiţie fără egal; o prăbuşire instituţională, în epoca democratizărilor reuşite; o prăbuşire managerială, în epoca exploziei managementului performant; o prăbuşire mentală, în epoca expansiunii cunoaşterii; o prăbuşire a motivaţiei, în epoca unor mari iniţiative de schimbare.
Aceste prăbuşiri nu mai sunt trăite neapărat dramatic în epoca investiţiilor economice ample, a democratizărilor, a managementului performant, a cunoaşterii, a iniţiativelor de schimbare. Ele pot fi chiar neutralizate sau atenuate de cei care au ajuns la putere prin avantajări ţintite, din bani publici, prin manipulări electorale şi prin cultivarea autoînşelării cetăţeneşti cu mijloace propagandistice. Vedem prea bine: se creează insule de euforie chiar şi în sărăcie! Doar că, în acest caz, România se cristalizează (adică încremeneşte) într-o situaţie în care achiziţiile societăţii moderne îşi răstoarnă sensul: condiţia materială (bani peşin) devine un scop în sine, în condiţiile unui darwinism social stimula, extins; democraţia îşi pierde substanţa şi devine o simplă tehnică de alegere periodică a liderilor; conducerea societăţii nu mai realizează obiective propriu-zis politice, civice şi morale, ci se reduce la simplă administrare prin manipulare; mintea oamenilor este folosită mai mult pentru descurcare în situaţie, decât în vederea înnoirii condiţiilor de viaţă; iar motivaţia va fi controlată de egoismele ce atomizează societatea.
O teză a istoriografiei româneşti, dincolo de divergenţa interpretărilor, a fost aceea că necazurile ţării au venit din exterior: fie puterile rău intenţionate, fie conjuraţii obscure, fie contexte nefericite i-ar fi afectat pe români, încât aceştia şi-au dat regimuri politice inadecvate. Această teză nu mai face faţă faptelor. În definitiv, după 1989, România a beneficiat de deplină independenţă şi de cea mai largă susţinere din partea puterilor occidentale, care au îmbrăţişat-o generos în alianţele lor economice, politice şi militare. Rareori în istorie s-au putut lua decizii în coordonate externe atât de bine asigurate. În acest cadru, românii înşişi şi-au luat deciziile care îi privesc.
Câteva teze generale s-au putut infirma, de asemenea: aceea că este suficient să fii independent pentru a te dezvolta, aceea că dependenţa de alte ţări ar fi automat sursă de stagnare, aceea că duşmanii sunt mai degrabă în exterior şi urzesc conspiraţii. Aceste teze sunt de acum private de bază în cazul României. Românii înşişi şi-au făcut, şi îşi fac şi acum, istoria, iar situaţia în care sunt astăzi li se datorează mai mult ca oricând.
Dacă situaţia aceasta este – şi nu poate să nu fie – profund nemulţumitoare, ea trebuie pusă, totuşi, în seama cuiva, a vreunui factor perceptibil, până la urmă. Teza mea este că joncţiunea nefericită dintre politicieni de joasă calitate şi corupţi, care au acaparat puterea (precum în Italia anilor douăzeci sau Germania anilor treizeci), intelectuali improvizaţi sau cinici care le ţin isonul (pe care Seaton Watson i-a observat de mult şi i-a stigmatizat), un aparat administrativ şi propagandistic care anesteziază, prin compensaţii punctuale, nemulţumirea – această joncţiune, aşadar, este cea care ţine România captivă unei situaţii jenante – situaţie ce se suprapune cu cea mai gravă criză a ţării din istoria ei modernă.
Ce este de făcut? Cum se poate demantela joncţiunea nefericită amintită? Întrebarea se scindează, după opinia mea, în trei întrebări subalterne (cel puţin pentru cazul României): a) cum se poate reveni la normal – adică trece de la recrutarea mediocrilor pentru funcţii publice, ce se practică în mod copios astăzi, la selecţia reprezentanţilor responsabili ai cetăţenilor? b) cum se poate crea o intelectualitate ce se angajează să apere standarde minime de viaţă publică democratică? c) cum se poate ieşi din actuala situaţie de mituire a personalităţilor şi a cetăţenilor, în general?
La aceste trei întrebări avem un răspuns general comun: numai cetăţenii conştienţi şi activi pot opune unui regim sesizabil dăunător propriului popor o alternativă viabilă, iar orice alternativă existentă este mai bună decât ceea ce este. Nu are rost să căutăm nod în papură alternativelor, câtă vreme ceea ce este rămâne de departe insuportabil. La un guvern endemic incompetent şi corup peste măsura cunoscută, orice alternativă este de preferat.
Răspunsurile specifice la întrebările de mai sus trebuie să fie, însă, date. Nu se poate preveni recrutarea mediocrilor pentru funcţii publice decât dacă abstinenţa politică actuală a prea multor cetăţeni se depăşeşte. Pasivitatea cetăţenilor este terenul pe care înfloresc orice malformaţii ale vieţii publice. Nu se mai pot obţine standarde minime de etică publică fără a activa moştenirea iudeo-creştină, iar, pentru aceasta, ierarhii bisericilor sunt solicitaţi (aproape „provocaţi” de gravitatea dificultăţilor româneşti!) să prelungească credinţa lor profundă cu luări de poziţie în chestiunile moralităţii publice, iar intelectualii ce-şi merită numele sunt „provocaţi”, de asemenea, să intervină public. Nu se poate ieşi din situaţia de mituire a oamenilor, de către o guvernare coruptă, fără a tematiza public, continuu, justiţia, cu toate mijloacele aflate la dispoziţie. Peste toate acestea, însă, forţele de schimbare a actualului regim trebuie să înceapă să combine continuu lupta parlamentară cu lupta extraparlamentară, recurgând la toate resursele statului de drept şi ale moralităţii publice.
Fragment din discursul susţinut la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, Craiova, 17 aprilie 2011
