Motto: „Au căzut în Europa trei imperii, au fost cinci, șase revoluții și s-au bătut pentru felul de carte și de minte cincizeci de milioane de oameni, dar la Academia Română nu s-a schimbat nimic.”
Tudor Arghezi – „Biblioteca Academiei” – 1933
O atmosferă îmbâcsită domină aula Academiei Române. Nu lipsa ferestrelor face aerul irespirabil… Nici faptul că majoritatea membrilor sunt în vârstă. Nu, mulți dintre ei sunt octogenari, dar mai tineri la minte decât mulți dintre cei care abia au depășit vârsta maturității. Academia este încremenită într-o altă lume de un verni prăfuit, care s-a transformat într-un soi de sacâz. Conducerea Academiei s-a împotmolit în concepții mai vechi de 30 de ani.
De câteva luni bune sunt în conflict cu noua conducere a Academiei Române, pentru că mi-am spus părerea pe șleau în Adunările Generale, am scris Biroului Prezidiului, Prezidiului sau colegilor mei, de fiecare dată când am crezut că e necesar să le reamintesc rolul acestei instituții, importanța ei în viața societății românești care și-a pierdut complet reperele. Nu m-am sfiit să scriu în presă ce mă nemulțumea. Experiența m-a învățat că numai așa se poate întâmpla ceva. Bun sau rău, dar ceva și nu o tăcere indiferentă, ca de surzi care le știu pe „ale lor”.
Relațiile s-au „înveninat” după ultima ședință a Prezidiului din luna septembrie, când s-au discutat candidații pentru primirea în Academie. Unul dintre ei, care fusese votat de vreo trei ori în Secția de Arte, Arhitectură și Audioviziual, a fost amânat să intre în discuția Adunării Generale pe motiv că ar fi fost prea „ceaușist. De parcă ar fi singurul! Nu vreau să pomenesc de cei patru milioane de români care au fost membri ai Partidului Comunist Român înainte de decembrie 1989, ci doar de cei care au înghițit și l-au lăudat pe „iubitul Conducător, Nicolae Ceaușescu” pentru a-și putea desfășura activitatea în institutele de cercetare, pentru a conduce orice, de la un colectiv la o instituție, pentru a putea preda la o catedră de învățământ superior…
„După decembrie 1989, nu se putea face lustrația, nu într-o țară care a avut patru milioane de membri ai Partidului Comunist. Academia Română nu trebuie să-și aleagă membrii după alte criterii decât cele ale excelenței în domeniile culturii și științei. Cu atât mai mult cu cât sunt foarte puțini cei care pot arăta cu degetul, pot condamna, fără să trebuiască să se spele pe mâini înainte”, le scriam eu colegilor mei, pledând pentru candidatul amânat din motive politice. Ba, intram în amănunte și arătam că, în Prezidiu chiar, sunt academicieni care au un trecut „ceaușist” sau un comportament care ar trebui să-i îndemne la reținere atunci când e vorba să acuze…
„Recrutarea membrilor Academiei s-ar părea că trebuie făcută pe temeiul unei personalități și al unei opere substanțiale. Din întâmplare, s-a petrecut și așa ceva. Îndeobște criteriile au fost ori politice, ori de obsecvios servilism. Un lung moment, acceptarea în Academie a vanităților fără plasament și a oamenilor de cauciuc atârna de o atitudine de adulație față de un staroste…” Asta scria Tudor Arghezi în 1946! Iar cuvintele sale ar fi trebuit să mă pună pe gânduri.
În orice caz nu m-aș fi așteptat niciodată să primesc, drept răspuns, un document nesemnat, nici măcar de personalul Cancelariei. Un document demn de cei mai negrii ani de după cel de al Doilea Război Mondial, când în România se instala o nouă orânduire și se făcea „curățenie” în rândul intelectualității românești.
De fapt, „Declarația de fidelitate” pe care au pregătit-o conducătorii Academiei Române nu mi se adresează numai mie, ci e un proiect care, dacă va fi aprobat în Adunarea Generală, va trebui, probabil, să fie semnat de toți membrii. Citez din această „declarație”: „Nu voi iniția și nu voi încuraja în nici un fel activități care să aducă prejudicii țării mele, bisericilor și cultelor religioase acceptate de societatea românească și nu voi știrbi, prin comportamentul meu, autoritatea acestei prestigioase instituții în ansamblu și nici demnitatea colegilor mei. Mă angajez să nu comentez sau transmit (propag) problemele interne ale instituţiei şi ale membrilor săi în afara cadrului Academiei Române, să-mi respect colegii şi să nu aduc, prin afirmaţiile sau faptele mele, atingere demnităţii şi prestigiului lor.” Incredibil și inacceptabil!
Că ideea acestei declarații le-a venit conducătorilor Academiei ca să-mi închidă mie gura, reiese din „Declarația membrilor Biroului Prezidiului” (Ioan Aurel Pop, Bogdan Simionescu, Victor Spinei, Răzvan Theodorescu, Victor Voicu și Ion Dumitrache), trimisă și ea în același curier electronic: „Din păcate, în ultima vreme s-au produs asemenea derapaje, prin scrisori tipărite sau trimise pe cale electronică, încercări de creare a unor curente de opinie subiective, influențate de păreri personale și, fapt deosebit de grav, prin folosirea unui limbaj pamfletar, ironic, acuzator și chiar calomniator, care nu are nimic în comun cu spiritul academic. Asemenea fapte reprobabile impietează asupra statutului și rolului Academiei Române în societate, în momente în care institutia ai cărei membri suntem are nevoie de respect, de suport, de bunăvoință, de consolidarea și de sporirea prestigiului ei.”
Criticile mele „impietează asupra statutului Academiei Române în societate” și nu faptele lor, proasta lor administrare! Dar conducătorii Academiei Române suferă de boala tuturor românilor care se văd „în fruntea bucatelor”. Deși aleși, „primus inter pares”, au impresia că sunt superiori, că lor li se cuvine totul, iar colegii lor sunt un fel de turmă, care trebuie să se supună spre binele „instituției”!
În loc să administreze mai eficient patrimoniul inestimabil al Academiei, să distribuie mai eficient publicațiile editurii, să intervină în viața „cetății” unde lipsa de educație și cultură împinge România spre prăpastie, conducerea instituției e mai preocupată să transforme acest for într-o societate secretă, un soi de Mafie a cărei activitate se ascunde în spatele tăcerii membrilor săi. Omerta!
Obiceiurile proaste mor greu! Mihai Botez îmi spunea la New York, prin 1988, că „nu ideologia va salva România, ci biologia!” Din păcate însă nici tinerii de astăzi, progenitura celor care erau maturi în decembrie 1989, nu par să înțeleagă cum funcționează democrația. Nici după 30 de ani!
Daca in Romania ar fi titluri de onoare dar fara bani nu s-ar mai baga nimeni. Si doi exista si mafia intelectualilor sau advocatilor si chiar a popilor….unde nu poti intra daca nu esti ruda lor sau din aceeasi etnie minoritara de obicei. Am citit candva un regulament care cred ca s-a schimbat…nu puteai da un titlu stintific daca nu cunosteai o persoana din alta universitate din afara…ceea ce erea putin mai greu daca nu te cunosteau ei din afara pe tine…
(I): @Eugen Mihaescu: în articol sunt o parte ale pacatelor care va sunt deja reprosate de Academie: egoismul, în primul rând. Defaimarea celorlalti, în al doilea. Ideile fixe. Stergerea a 45 de ani de istorie a tarii, pe care-o vreti, dar din care faceti parte (ati ilustrat admirabil diferite lucrari, înainte de ’89. Cultura româna si oprindu-se atuncea. Clasicii, marea literatura de toate obârsiile, fiind, actualmente, cenzurata de-un „corect politic” à la Sartre, nauséabond, de greata), stergerea a 45 de ani din istoria tarii, lustratia, în spirit nazist, anti-comunist, ar fi fost o aberatie. Un extremism. Fara aia 45 de ani de comunism, dle Mihaescu, România tot în colibe ar fi ramas. Deceniul ’30-’40 si WW2 fiind, pentru ea, si extremism politic, si premisa înrobirii Germaniei naziste, si-a bombardamentelor – pâna la 23 August 1944, de anglo-americani, si dupa, de catre nazisti -, si despagubiri de razboi de platit, pentru angajamentul ei initial, iresponsabil, în WW2. Între lucrurile de condamnat, comunismul e, asadar, cel mai mic. Ati fost deputat european. Alaturi de Jean Marie le Pen. Care nici el nu-si are limba-n gura, cu pretul a nu stiu câtor condamnari. Unele, de rea-vointa, dar, cu toatele, fiindca omul se repeta, dupa ce facuse deja obiectul unui scandal. Desi, privind extremismul, nu va egaleaza. Academicienii, Elena Ceausescu, inclusiv, nu erau si nu sunt analfabeti. Nici un academician român, de niciodata, n-a fost analfabet. Ca Elena Ceausescu, la fel dvs, s-a folosit de politic pentru a ajunge-ntr-o institutie, e altceva. A o jigni, însa, dupa decembrie 1989, tine de ne-eleganta, de-un sacrilegiu.
(II): Plus atacurile, de circumstanta, fiindca „face frumos”, „tendance” în România, la adresa lui Alexandru Florian, si numai fiindca nu-l cheama Florian. Uitând, adica, de faptul ca si Tia Peltz tot graficiana a fost, si ea. Ati ramas teribil, imatur. Ïn ciuda functiilor internationale pe care le-ati avut, si care-ar fi trebuit sa va bucure. La fel prieteniei lui Vadim. Apropo, apropiat care niciodata nu s-a dezis de Ceausesti, pe care, acuma, dvs. îi smoliti.
Nu o Declarație de Fidelitate, ci mai multă prezență în frământările integrării europene poate mări prestigiul Academiei.
Caricaturistul Eugen Mihaescu nu are demnitatea sa recunoasca faptul ca supararea sa pe Academia Romana (de unde incadeaza indemnizatia in calitate de membru de onoare fara sa faca absolut nimic pentru institutie in afara de a improasca cu noroi personalitati fata de care e doar o rama decrepita) provine de la faptul ca recent Prezidiul a respins a treia oara in ultimii ani propunerea ca Dinu Sararu se devina membru de onoare al inaltului for cultural, caruia i se imputa ca a fost un propagandist desantat al lui Ceausescu, propagator al realismului socialist, sustinator al colectivizarii agriculturii, iar dupa revolutie devotat fierbinte al lui Iliescu, la fel ca si Mihaescu.
Acesta din urma, care l-a slugarit obedient si pe Vadim Tudor, pana ce a fost dat afara din Partidul Romania Mare pentru intrigi, are acum tupeul sa arunce cu noroi intr-o institutie care reuneste oameni de exceptie din toate domenile stiintifice si culturii, unii dintre ei fiind opozanti ai comunismului si aruncati in temnite. Mai rar un caracter atat de josnic, de altfel ca si favoritul, sau, Dinu Sararu! Academia isi are pacatele sale, dar are meritul ca nu a vrut sa de murdareascu cu unul ca Sararu.
Priviti dintr-un anumit unghi, academicienii actuali sunt precum ‘intelectualii’ basesti. Ei pe ei se confirma reciproc, ei pe ei se aleg reciproc, ei pe ei se recomanda reciproc. ca somitati, bineinteles! Pare normal, doar nu unul ca priceputul Mircea Badea le-ar stabili valoarea. Exista insa si o alta solidaritate ‘academicista’ nevazuta si nespusa care actioneaza reflex de minune. Ea vine din trecutul nu foarte indepartat. Un semn de intrebare ramane: cum de un banuit ‘petrov’ a fost ales cu entuziasm ca capetenie de ceilalti colegi?
Decarația de autocenzură a criticării activității conducerii și unor membrii au Acdemiei Române trebuie să fie de inspirație BCR și sugestie a domnului academician Mugur Isărescu. Să nu fiu înțeles greșit: știu că conducerea BNR nu poate spune tot ce știe și că orice fripturist care câțuie nu trebuie luat în seamă. Dar un pic de transparență și aceptarea că și ei pot greși și sunt răspunzători nu este exagerată. Prima frază din “Declarația de fidelitate” este corectă. Există o preocupare constantă a unor persoane de a ataca instituțiile reprezetative ale româniamului și României greu deînțeles și acceptat. În timp ce vecinii noștri, europenii și restul țarilor, evit civilizate, își promovează țara, frumosul țarii și ai oamenilor țării, noi românii, vocile românilor și ale României excelează pe invers, pe urât, nod în papură, trasături de caracter minoritare. Nu pledez pentru gunoiul de sub preș, dar nici pentru a fi prezentat numai acesta. Nu prea vedem padurea de copci. Nu vreau să apăr conducerea Academiei fiincă nu-mi nu am de unde să percep cât de harnică și eficientă este. Dar prin ce se spune despre Țara noastră, are și ea un pic de dreptate prin această cerere domnule Eugen Mihăilesc, prin solicitare catre membrii academiei de a nu ataca și macula ce-i identitate și mândrie românească.,
Mă uit iarăși cum romanismele inundă, prostia e la ora asta colosală,.mai ales când vezi ce se petrece in politic,.cu oameni care spum ” in momentul ăsta” in loc de ”acest moment” chiar și in presă unde tutele cititoare de prompter, cu chiloții mereu la genunchi,, după ce poate nu e rudă cu cine trebuie, dar chiloți care le intră-n cizma de cauciuc,,gen de la Videle sau caracal sau craiova sau vâlcea, sau oricum din zone pe placul șefului pește,.. Mă uit cum un băsescu ia de prost iarăși o nație, după ce se știe de un Petrov,. evidentr securist, care a sunat goarna a strâns alții ca el și a purces iară in politică cu PMP, prostind prea mulți.. Iar azi zice, ”Păi nu sunt eu acu la partid,e altu, Deci cei vreți ” ..Adică ne știe de proști,. Pe urmă acest Barna,.flabețea ”diasporei”,. Oare cum o fi apucat , fiind evident creația SRI,.Pe urmă acest Șora Mihai,,primul ministru al invățământului după 89,, zis atunci cel mai cel, geniul, soarele de pe cer, dumnezeu pe pământ , român de incredere, bun bun,.Iar azi vezi cum de fapt e un impostor, un mincinos, un excroc, care nu-și dezminte neamul..la fel ca actualui pop de cluj. Acum ce ai mai vre bre ? In care din voi românii mai poți băga increderea ??
Marele Urs, ești din grota carpatina? Că din restul țării nu poți face parte…