Inedite colecţii, la licitaţie

Creaţiile originale ale lui Moebius, la licitaţie

În 31 martie, „Artcurial” propune un ansamblu de desene şi planşe originale ale lui Moebius. „Era cel mai mare!”, a exclamat cu simplitate şi sinceritate expertul Eric Leroy, rezumând părerea generală a iubitorilor de benzi desenate, care au plâns moartea creatorului în vârstă de 73 de ani, în 10 martie anul acesta.

Moebius a revoluţionat BD-ul în 1976, odată cu apariţia albumului „Arzach”. Avea o mare uşurinţă de a crea desene fabuloase. Desenatorul Gloc’h povestea că, într-o zi la Veneţia, întâlnindu-l pe Moebius în Piaţa San Marco, i-a cerut autorului vestitului „Blueberry” să-i facă un desen pe carnetul său. A realizat un personaj care i s-a părut încântător pe pagina albă, fără a ridica nicio clipă creionul de pe hârtie. A fost o lecţie de desen.

La licitaţie sunt propuse 760 de piese, şapte desene şi planşe originale. Decesul lui Moebius riscă să modifice piaţa de artă?

Blueberry de Moebius

În 2008, coperta unui album „Blueberry” era propusă pentru 67.000 de euro. Vor exploda preţurile în 31 martie? Ele au crescut deja în urma expoziţiei organizate de Fundaţia „Cartier” în 2010. Moebius este considerat unul dintre marii autori de BD.

Era unul dintre cei mai importanţi desenatori ai generaţiei sale, considerat un extraordinar şaman, un visător în stare de veghe. „Eu desenez întotdeauna într-o stare de jubilaţie, într-un amestec de uimire, de candoare şi de glumă, încerc să nu premeditez nimic, să depăşesc linia Maginot a imaginaţiei mele”.

Născut în 1938, în Val-de-Marne, pe numele adevărat Jean Henri Gaston Giraud, şi-a petrecut copilăria într-o periferie pariziană. Desena cowboys şi indieni, adora cinematograful şi în special westernul. A reuşit să-şi publice prima poveste, „Les Aventures de Frank et Jérémie”, în revista „Far West”, la vârsta de 15 ani. Lucrează apoi, publicând în diferite reviste pentru copii.

Afiş scos la licitaţie

A început să publice westernuri şi este remarcat de Jean-Michel Charlier, care-i propune să deseneze aventurile locotenentului Mike Steve Blueberry. Acesta îi asigură în curând o extraordinară notorietate. Blueberry se impune ca un mare nume al poveştii westernurilor în BD. „În acea epocă, explică Jean Paul Belmondo, era un fel de arhetip foarte nou în imaginar. Un om destul de bădăran, cu un nas turtit, dar era ca o icoană a noului val”. Sub pseudonimul Moebius, ca referinţă la numele matematicianului german creatorul „infinitului”, acest Rimbaud al BD-ului evadează într-un univers delirant şi fantastic.

Moebius a creat primul BD suprarealist, „Arzach”. O foarte mare parte dintre desenatorii lumii s-au inspirat din stilul său, de la François Boucq la japonezul Hayao Miyazaki, trecând prin britanicul Neil Gaiman… Regizorul George Lucas a găsit şi el o sursă pentru viziunile sale futuriste din „Războiul Stelelor”. Ridley Scott a lucrat direct cu el pentru prima sa serie din „Alien”, în 1978. Moebius crea într-un timp-record combinaţii spaţiale ale lui Sigourney Weaver şi unele interioare ale navei Nostromo. El a lucrat, de asemenea, la „Abis”-ul lui James Cameron şi la „Willow”, de Ron Howard. Luc Besson, apreciind talentul lui Moebius, l-a cooptat alături de prietenul său Jean-Claude Mézières, pentru un film SF, cu Bruce Willis, în „Al cincilea element”.

Imagine din retrospectiva Moebius, organizată de Fundaţia Cartier

O profundă prietenie i-a unit pe cei doi mari creatori Alejandro Jodorowsky şi Moebius în aventurile cinematografului hollywoodian, realizând adaptarea romanului-fluviu al lui Frank Herbert „Dune”, saga „L’Incal”, un BD de anticipaţie.

În viaţă, Moebius era un bărbat plăcut, un pic lunatic, fierbând tot timpul de idei, plin de umor. În 2010, Fundaţia Cartier i-a consacrat o formidabilă retrospectivă „Moebius Transe-forme”.

Atunci când jurnaliştii îl calificau drept „Picasso al celei de a 9-a arte”, el răspundea: „Nu iubesc acest gen de comparaţie. Picasso şi-a jucat viaţa artistică din perioadă în perioadă, realizând un colaj de secvenţe. Eu m-am trădat tot timpul, dar nu am abandonat nimic”.

„Proza Transsiberianului”, un poem imaginativ

Volumul Proza Transsiberianului de Blaise Cendrars şi Sonia Delaunay

Un obiect unic, o carte spectaculoasă s-a ivit ca o cutie de bijuterii. Expertul Yves Lebouc a rămas uimit în faţa unui exemplar din „Proza Transsiberianului”, la care culorile coperţilor, realizate de Paul Bonet, şi ale desenelor Soniei Delaunay sunt extraordinar de puternice şi de proaspete. Acest poem, lung de doi metri, trebuia să fie tipărit în 150 de exemplare. În textul său, Cendrars evocă Parisul cu al său Turn Eiffel („La Grande Tour”), iar Sonia Delaunay imaginează în forme abstracte vestitul turn. Volumul este scos la licitaţie şi estimat între 40.000 şi 60.000 de euro. Numerotat 133, acest exemplar a fost editat pe o hârtie obişnuită şi, cu toate acestea, este o operă uimitoare, explică Anne Helbronne, expert la Sotheby’s. Textul este la fel de frumos ca şi legătura cărţii. Paul Bonet a îndrăznit să abordeze pliajul obişnuit al Soniei Delaunay. La fel ca un acordeon, poemul se strânge într-o cutie. Acest original al „Prozei Transsiberianului” este un poem imaginativ expus pe verticală. În 1913, când Sonia Delaunay expunea pentru prima dată creaţiile sale la Berlin, volumul era prezentat suspendat pe un perete. Frumuseţea textului, refrenele realizate de Cendrars în ritmul trenului evocă călătoria şi proiecţia asupra imaginarului ca într-un vis cinematografic. „Proza Transsiberianului” este una dintre producţiile poetice cele mai extraordinare ale secolului al XX-lea, o carte-tablou care amestecă poezia şi pictura. Acest exemplar, unul dintre ultimele păstrate, a fost achiziţionat dintr-o librărie. Bonet a reconstruit banda verticală, creată de Cendrars şi Sonia Delaunay, şi a pliat-o, transformându-o într-un volum evocând prin mozaicul său de piele de viţel şi marochin compoziţia colorată a artistei.

Milionarul chitarelor

Paul McCartney şi chitara sa Les Paul

Chitara electrică „Fender”, născută în umbra unui birou de piese auto, nu a intrat numai în templul muzicii, ci şi în cel al banilor, Wall Street. La fel ca şi „At&T” al telefoanelor, întemeiat de Alexander Bell, ca şi „ConEdison”, fondat de Thomas Edison, ca „Microsoft” al lui Bill Gates şi „Facebook”-ul lui Mark Zuckerberg.

De la Buddy Holy la Beatles, pentru a ajunge la Eric Clapton şi Sting, nu există niciun mare muzician din domeniul jazz-ului, rock-ului, pop-ului care să nu fi cântat la chitara mitică „Stratocaster”.

Puţini şi-ar fi putut imagina că, după jumătate de secol de carieră, cea mai faimoasă chitară din istorie îşi va căuta aplauzele în investitori. Coborând pe Wall Street, Casa „Fender”, care îşi are astăzi sediul în Arizona, va încerca să strângă de pe piaţă 200 de milioane de dolari. Dar, după experţi, s-ar putea să fie mai mult. Celebrul J.P. Morgan nu e renumit ca producător discografic, ci pentru afacerile sale. Acum, explozia digitalului şi, de peste 30 de ani, a video-muzicii a atras sute de milioane de pasionaţi din întreaga lume, dornici nu numai pentru a asculta, dar şi pentru a cânta. Este vorba despre o piaţă de 16 miliarde de dolari. „Fender” a scăzut cu 600 de milioane de dolari în 2010, respectiv cu 100 de milioane mai mult decât în anul precedent. Leo Fender, omul care şi-a legat numele de această chitară minunată, a murit în 1991, dar o abandonase de mai mult de 30 de ani, vânzând-o grupului CBS. O misterioasă boală l-a convins să-şi retragă opera în plin avânt al mărcii, dar destinul i-a dăruit mai mult decât îşi închipuia: mulţi ani de viaţă, dar nu a putut să-i restituie şi chitarele. Însă numele Fender a rămas sinonim cu chitara electrică.

John Lennon, cântând la o chitară Fender

Spre deosebire de un alt mit al sectorului, Les Paul, şi el muzician şi jazz-ist înainte de a deveni constructorul unui vestit model, Leo era pasionat de electronică şi a crescut de mic într-un atelier de electro auto al unchiului său, care i-a dezvăluit câte ceva din secretele electricităţii. Spre deosebire de o altă mare marcă rivală, „Gibson”, care înainte de a lansa chitara faimoasă în jazz-ul lui Charley Christian şi în pop-ul lui George Benson, era deja o cunoscută fabrică de instrumente muzicale, premiata firmă „Fender” s-a născut tocmai pentru a construi chitare electrice. Tocmai aceasta a fost ideea lui Leo, de a oferi un instrument mai puţin costisitor tinerilor care, după cel de al Doilea Război Mondial, cu micile lor trupe, numite „combos”, doreau să ia locul marilor orchestre swing. În lumea tinerilor care descopereau rock-ul în anii ’50, Leo Fender oferea „Telecaster” şi apoi „Stratocaster”, două modele care au devenit mitice.

Jim Duncan, cu o Stratocaster pictată

Trecând febra rock’n’roll-ului, anii ’60 ofereau o piaţă de potenţialitate globală, cu sosirea în Anglia a patru tineri fascinanţi. Erau Beatles-ii, cărora, în 1962, glorioasa „Decca” le-a acordat o audiţie, susţinând că „era chitarelor s-a sfârşit”. Şi cine ştie cine a râs la urmă: John Lennon sau bătrânul Leo…

Pentru că, exact pe noua „Fender Stratocaster”, marele John compunea „Nowhere Man”, dovedind că acea chitară atât de puternică se putea îndoi în faţa unei muzici mai dulci. Va suna mai dulce acum şi în urechile de pe Wall Street?

A doua colecţie Hebey

Marc Chagall, L’Ecuyere

Bătrânul avocat Pierre Hebey şi soţia sa, Geneviève, sunt cunoscuţi prin extraordinară colecţie de mobile şi obiecte de artă din secolul al XX-lea, achiziţionată în 1960 şi dispersată în urmă cu mai mult de 10 ani. Pierre Hebey, un mare iubitor al picturii, îşi vinde astăzi peste 100 de tablouri şi sculpturi la „Camard”. Vedete sunt două pânze de Marc Chagall, „L’Ecuyère”, estimată la 700.000-900.000 de euro, şi „Bella”, din 1944, estimată între 400.000 şi 500.000 de euro. Ele vor fi puse în vânzare la licitaţia din 27 martie.

Fernando Botero, Le Journal

Acelaşi Chagall semnează un diptic în piatră, „Moise”, datat 1969, evaluat între 160.000 şi 180.000 de euro, şi o sculptură în marmură albă din 1953, intitulată „Cuplul”, evaluată la 100.000 de euro. În colecţie figurează, de asemenea, o operă atipică de Fernando Botero, o pânză reprezentând o scenă de interior, botezată „Le Journal”, estimată între 350.000 şi 450.000 de euro, un Rodin, un Renoir, un Matta, Riopelle sau Niki de Saint Phalle sunt de asemenea vedetele acestei sărbători.

Ultimele amintiri ale lui Christian Dior

Salonul vilei Naysses, cumpărată de tatăl lui Christian Dior în 1938

Christian Dior, un nume, o marcă-simbol a haute couture-ului francez. Deşi activitatea de designer nu a durat decât 10 ani, între 1947, data primei sale colecţii, şi moartea lui brutală, în 1957, la 52 de ani, Casa de licitaţii „Daguerre” pune în vânzare, la Hôtel Drouot, în 26 martie, ultimele amintiri ale Domnului Dior din vila „Les Naysses”, domiciliul surorii sale Catherine, din Var. Christian Dior restaurase castelul „Colle Noir”, terminat abia în 1956, locul în care defila toată intelighenţia epocii. După dispariţia sa, mobilele şi obiectele au fost transferate la Catherine. Astfel, cartea de aur a castelului, ilustrată de desenatori de la Buffet la Chagall şi marcată de semnăturile lui Marie-Laure de Noailles sau a Margueritei Maeght, este evaluată între 5.000 şi 7.000 de euro, o pereche de console din epoca Revoluţiei, între 30.000 şi 40.000 de euro, un Corot, între 40.000 şi 60.000 de euro. Un necessaire de călătorie, ce i-a aparţinut lui Christian Dior, din cristal şi argint, realizat de celebra casă „Puiforcat”, este pus în vânzare cu o sumă între 1.500 şi 2.000 de euro.

Sunt ultimele flăcări ale unei mari familii al cărei destin a intrat în declin odată cu criza din 1929. După ce condusese diferite uzine prospere din vestul Franţei, Maurice, tatăl lui Christian Dior, a dat faliment. Vânzându-şi vila din Grandville, din Normandia, a pornit către sud, unde a cumpărat o reşedinţă, „Les Naysses”, în satul Callian din Var, unde au trăit anii războiului.

Casa a fost moştenită, la moartea tatălui, de Catherine.

Chiar dacă astăzi casa este vândută, sufletul creatorului se află încă acolo, datorită portretelor creionate de Paul Stecker (1.000-15.000 de euro). La fel şi în ceea ce o priveşte pe Catherine, care s-a ocupat de decoraţia interioară şi de grădină, ca şi mama sa, care plantase sute de trandafiri „Rosa” ce parfumau casa. Catherine îi oferea marilor parfumeri, printre care evident şi Dior.