„Îngropaţi-mă pe după plintă”, un răvăşitor spectacol

O mare seară de teatru, aplauze îndelungi, un text scris printre lacrimi şi zâmbete, într-un spectacol incendiar despre noi şi ziua de azi.

Mariana Mihuţ spunea într-un interviu că dacă este în stare să stoarcă o lacrimă publicului într-o seară, îi mulţumeşte lui Dumnezeu în seara aceea. Cel care fuge de emoţie şi de patetism în teatru va rămâne veşnic un spectator sărac sau un actor molipsit de lumea aceasta în care îţi răspunde tot mai des la telefon robotul. Cei care au avut norocul să vadă piesa „Îngropaţi-mă pe după plintă”, după romanul omonim de Pavel Sanaev, un bestseller care a bătut jumătate de milion de exemplare vândute, pot să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru acest spectacol de excepţie de la Teatrul Bulandra, pus în scenă de genialul regizor Yuriy Kordonskiy, de nu ştiu câte ori, măcar cât numărul de confetti albe cu care a ajuns acasă în păr, în haine, de pe urma ninsorii ce fulgureşte peste toţi spectatorii în final.

Fără a exagera în complimente, „Îngropaţi-mă pe după plintă” e un mare spectacol care te ia de la început cu el, îţi sfredeleşte cugetul, ţi-l răsuceşte pe toate părţile, cum numai ruşii sunt în stare s-o facă. Dramaturgia lor de dinainte şi de după Cehov ne dezvăluie stihia şi sentimentalismul infinit al condiţiei umane. Un spectacol uluitor, creat din întâlnirea unui mare text cu un mare regizor, cu o actriţă în faţa căreia te topeşti de drag şi emoţie, văzându-i talentul de nicio formulă necuprins: Mariana Mihuţ.

Există o chimie molipsitoare în aceast spectacol de la Bulandra şi o reuşită ca artă teatrală. Iar darul lui Yuriy Kordonskiy este acela de a fi creat un spectacol care emoţionează fără nimic din recuzita şi artificiile teatrale folosite de omul de teatru care lucrează cu textul, cu scena şi cu actorii ca un DJ, mare maestru în efecte sonore.

„Se vorbeşte atâta despre transparenţa graniţelor, despre cunoaşterea celuilalt, despre globalizare şi mondializare, dar iată că un personaj ca Yuriy Kordonskiy, rătăcit în mod fericit la Porţile Orientului, trafichează între ţări şi continente mai mult spirit decât orice proiect transfrontalier”, scria traducătoarea piesei, Maşa Dinescu. Într-o lume anapoda a Rusiei de ieri şi de azi, când pierderea oricăror repere tradiţionale, morale, umane devine o condiţie aproape sine qua non a supravieţuirii, personaje precum cele interpretate de Bunică, Bunic, Mamă, nu mai surprind pe nimeni.

Jocul de-a şoarecele şi pisica

Mariana Mihuţ a jucat la Bulandra, în regia aceluiaşi Yuriy Kordonskiy, în „Unchiul Vania”, „Căsătoria” şi „Sorry” şi, ca spectator, ai sentimentul că din această întâlnire se naşte o operă de artă având valoarea unei amintiri nepreţuite pe care o moşteneşti din familie.

Textul este dur, cu o mulţime de blesteme, afuriseli şi violenţe. Bunica acaparatoare, abuzivă şi atotbiruitoare îi împroaşcă pe toţi cei din jur cu cele mai otrăvite vorbe, de la nepotul Saşa Saveliev, un băieţel de 9 ani, jucat nemaipomenit de autentic şi cu mare har de Marian Râlea, la bărbatul de-o viaţă care fuge de gura afurisitei femei în turnee sau la pescuit, dar nu poate trăi fără ea nici cât să-i dea o lecţie de singurătate în escapada cu vecinul Lioşa. Dar în spatele uraganului de cuvinte aspre, injurioase, rostite uneori ca într-un soi de transă premeditată, pâlpâie chinuit o iubire fierbinte pentru ceilalţi. Ţinută ascunsă ca nu cumva să se afle de ea, de tot acest dor şi foame după iubirea celorlalţi. Aşa cum mărturiseşte chiar ea, Bunica, „Viaţa mea e făcută ţăndări. Nu am decât o singură bucurie: tu, Saşenka. Pe nimeni n-am iubit ca pe tine”. Balansul acesta între violenţă şi gingăşie până în vârful unghiilor este jucat admirabil de Mariana Mihuţ şi nu poţi să uiţi, mult timp după spectacol, mâna ei care râcâie uşa închisă, lacrimile ei, rugăciunile ei ca o batistă albă fluturată a pace.

Mamă şi bunică şi soţie, este hulpavă după iubirea nepotului, fiicei şi bărbatului, pe care îi biciuie încontinuu cu injurii şi blesteme.

Spectacolul este o minunată lecţie de teatru sentimental şi patetic, salvat prin artă de sentimentalism şi patetism. Începe cu cortina trasă şi scena se umple în văzul nostru de piesele decorului, desenat admirabil, ca şi costumele, de Nina Brumuşilă. Apartamentul tipic de moscoviţi bătrâni, cu lucrurile vechi şi scorojite, şi ele bătrâne, parcă lovite şi ele de vorbele bunicii care biciuieşte întreaga lume şi o beşteleşte.

Dar totul se dovedeşte a fi biciul iubirii

Familia în jurul mult disputatului şi doritului magnetofon

Decorul mi-a sugerat universul suprarealist al lui Magritte, transpus în Moscova comunistă. Umbrela aceea ridicându-se la cer, ca trasă de sfori, sugerându-ne ideea de umbrelă atotsalvatoare în comunism, manta la toate relele şi privaţiunile vieţii. Familia e umbrela proteguitoare, bună, rea, sluţită şi ea şi desfăşurată într-o lume cu ierarhiile răsturnate. Când nu mai ştie cum să-şi arate iubirea sau să iubească, viaţa sa se umple de blesteme, violenţă, privarea aproapelui de toate drepturile lui. În cursa întinsă pentru a prinde şoricelul din casă, până şi aici, regizorul a semănat un sens despre ce va fi însemnând bunica aceasta vajnică, în stare să-şi facă nepotul prizonier şi să-i rateze fiicei ei darul de a se realiza şi împlini prin maternitate.

Magritte are un tablou care se cheamă „Masca goală”, în care nu vedem niciun chip, nicio mască. Doar un petec de cer cu norii lui albi, un alt petec de traforaj, un petec de faţadă, care va să zică masca nu e mască, la fel ca altă lucrare în care pipa nu e pipă. Până şi bărcuţa cu pânza fluturată de Saşa, interpretat cu un copleşitor talent de Marian Râlea, cu resurse artistice emoţionante, e leită unei bărcuţe cu pânze dintr-un tablou de Magritte. Iar la finalul spectacolului, ninsoarea ne învăluie în albele confetti care plutesc peste noi ca omuleţii suspendaţi între cer şi pământ dintr-o altă pânză alui Magritte, „Golconda”. El a pictat totul ca să ne înveţe că imaginile trişează, că tot ceea ce vedem nu este ceea ce vedem.

Gingăşie şi tandreţe

Marian Râlea este o adevărată revelaţie, de fapt copilul etern care a furat de la Magician, personajul creat tot de el, aşa cum a furat de la copiii care-l înconjoară cu inocenţă. După cum declara şi actorul, autor al unei teze de doctorat despre „Jocul copilăriei în teatru”, „Ar trebui să ne întoarcem cu toţii la sinceritatea copilului din noi. Pentru un actor e greu să găsească acel timing al vieţii, e greu să-l aducă pe spectator la sinceritatea copilului”. Îţi stăruie în minte replicile Saşei: „Dar cum libertate nu-mi dădea nimeni, mi-o luam singur în jocurile şi fanteziile mele care mă vizitau înainte de a dormi. Fiecare obiect dăruit de mama era parcă o pietricică din Ciumiţa mea. Pe acea mamă mică de sticlă puteam s-o ascund în pumn, bunica nu mi-o poate lua, o puteam pune sub pernă şi să simt că e lângă mine. Bunicul şi bunica erau decor, asemenea copacilor care foşneau la fereastră, la moartea lor nu mă gândeam niciodată”.

Alunecare de sensuri şi răsturnare de judecător

Mama şi fiica într-o luptă acerbă pentru dragostea lui Saşa

Dacă textul acesta patetic ar fost jucat „realist”, rezultatul ar fi fost catastrofal. Yuriy Kordonskiy a strecurat însă în montarea sa această alunecare de sensuri şi răsturnare de judecător. Bunica-jandarm se înduioşează în faţa şoricelului prins în cursa de şoareci, dar nu vede cursa în care şi-a prins propria-i viaţă. Copilul bolnav, prizonier al pastilelor şi nenumăratelor dezbinări ale celor mari, e singurul care nu-şi contraface emoţia şi gesturile. El este cel mai liber şi înţelept, iubeşte şi rabdă şi nu încurcă rolul celor mari. Mama, jucată în acelaşi registru al negării şi al relativizării aparenţelor de Andreea Bibiri, e şi nu e iresponsabilă, lasă-mă să te las, neajutorată şi imatură, indecisă şi ostilă voluntarismului şi violenţei unei mame dictatoriale.

Distrugere şi autodistrugere, o lume bolnavă, aproape un spital de nebuni, un univers în care nu există daruri decât eventual după moarte. Aceasta este povestea casetofonului care nu poate fi ascultat, a lucrurilor şi sentimentelor a căror funcţionare e interzisă, dacă nu au ieşit cu totul din uz ori s-au stricat.

Mamă şi fiu, Marian Râlea şi Andreea Bibiri

Luminiţa Răuţ scria în remarcabilul caiet-program că „nefericirea este personajul colectiv. Saşa, copilul disputat ca un obiect de adulţii care în mod egoist îşi urmăresc propria izbăvire sufletească, este un personaj ieşit din tiparul existenţei noastre. Tocmai acest proces de autodistrugere e prezentat magistral de autor. Dintr-o femeie plină de viaţă şi de ambiţii, după o viaţă de om, ea nu mai e altceva decât o piele ce înveleşte un trup şi mai ales un suflet bolnav. Trupul urgisit de toate: moartea primului copil, soţul cabotin, fiica înşelându-i speranţele pe rând – nici carieră, nici copil sănătos. Sufletul chinuit şi el: spital de nebuni, societate bolnavă care-i tulbură şi mai mult minţile şi de aici se produce declicul. Tot ce o mai ţine în viaţă, împiedicând sinuciderea, e acest nepot pe care-l umple de ocări şi de spaime, dar şi de o dragoste nebună”. Dar dacă te gândeşti mai bine şi mai bine lucrurile nu stau chiar aşa. Şi de aceea şi textul, şi spectacolul sunt evenimente artistice memorabile. Există în viciul acestei violenţe şi neîmpliniri continue, o vibraţie şi o sforţare umană şi un val sau un susur de gingăşie şi tandreţe care face din jocul actorilor un soi de mers continuu pe sârmă.

Soţul cabotin sau Bunicul, interpretat de Claudiu Sănescu, nu e chiar insensibil cum credem şi cu cât mai înalt şi plăvan în casa aceasta şi familia aceasta de nebuni, cu atât mai redus la o cantitate neglijabilă, chiar azvârlită în stradă şi readus acasă cu toate tertipurile şi dorul unei convieţuiri până la moarte. De fapt, ca toţi, şi el se agaţă cu disperare de iubire.

Fiecare are petecul lui de vis despre un mai bine, dorinţa, fie ea şi aceea a bietului Saşa de a fi îngropat pe după plintă în casa mamei ca s-o poată vedea şi simţi de aproape, din acest mic decor protector ce separă podeaua de pereţi, ca un soi de ramă a încăperii şi casei, de contur.

Îngeri cu aripi albe o leagănă pe Bunica în scrânciobul argintiu

Dacă nu au parte de normalitate, de o familie, de o casă în care să poată duce o viaţă adevărată, atunci, măcar după moarte, să se poată odihni în rama unui „Acasă” iubitor, după cum tânjeşte, în plintă. „Încercând să fie drepţi, oamenii se condamnă la pedeapsă şi la o mare nefericire”, scria Albert Camus.

Şi iar, privind-o pe bunică, înţelgem că bunica nu mai e. „Îngeri cu aripi albe o leagănă pe Bunica într-un scrânciob argintiu.”