Instituția care trebuie să spună „Stop!”

Într-o democrație constituțională, există o instituție care nu negociază, nu mediază și nu caută soluții „creative”. O instituție care nu câștigă alegeri și nu pierde popularitate. O instituție chemată, la nevoie, să spună un singur cuvânt: Stop! Iar această instituție este Curtea Constituțională a României.

Curtea Constituțională exercită un rol de echilibru constituțional. Așa cum Președintele României pare, la prima vedere, o parte a executivului, fără a fi, tot astfel Curtea Constituțională pare, în mod înșelător, o instituție juridică, fără a fi însă una. Ambele instituții sunt plasate în afara raporturilor clasice de putere pentru a asigura funcționarea statului și echilibrul dintre puteri, potrivit art. 1 și art. 80 din Constituție.

CCR, ca de altfel orice curte constituțională, nu este o instanță, nu aparține puterii judecătorești, nu judecă litigii și nu soluționează drepturi subiective și nici nu este menită să asigure accesul individual la justiție. Curtea Constituțională este o instituție de natură politico-constituțională autonomă, plasată în afara sistemului puterilor, tocmai pentru a le putea controla pe toate atunci când depășesc limitele Constituției. Acesta este rolul și sensul existenței sale.

A trata CCR ca pe o instanță de drept comun și a-i aplica reflexele justiției ordinare este o gravă eroare de analiză. Principiul „denegării de dreptate”, valabil pentru judecătoriile și curțile de apel, nu se aplică unei curți constituționale. CCR funcționează exclusiv în limitele procedurii sale constituționale având competențe stricte, funcționând pe bază de cvorum, deliberare colegială și vot. Fără toate acestea, Curtea nu poate exercita rolul său constituțional.

A cere Curții Constituționale să decidă indiferent de condițiile proprii de funcționare înseamnă a deturna logica constituțională a controlului. O asemenea abordare nu consolidează democrația constituțională, ci îi slăbește garanțiile prin subordonarea lor unei logici a urgenței.

În cazul actual, când activitatea Curții este blocată, nu persoanele, nici biografiile, nici simpatiile sau antipatiile nu sunt miza, ci principiul. Când membri ai CCR folosesc absența deliberată ca instrument de presiune, transformând cvorumul într-o monedă de schimb, este afectată însăși funcționarea mecanismului de echilibru constituțional. Într-o instituție chemată să limiteze excesele celorlalte puteri, un asemenea blocaj intern nu reprezintă o simplă divergență de opinie, ci o disfuncție instituțională cu potențial sistemic.

De aceea, în aceste circumstanțe compromisul nu este o concesie morală și nici o soluție de avarie, ci o condiție pentru ieșirea onorabilă dintr-o criză instituțională care riscă să se prelungească și să se adâncească. În absența unui compromis, Curtea Constituțională nu poate reveni la funcționarea sa normală, iar blocajul tinde să se transforme din excepție într-un precedent, ceea ce ar afecta însăși capacitatea instituției de a-și exercita rolul de echilibru constituțional. În acest sens, compromisul nu este datorat unei majorități sau unei minorități, nici opiniei publice și cu atât mai puțin presiunilor politice, ci Curții ca instituție, înțeleasă ca mecanism de stabilitate al ordinii constituționale.

Judecătorii care au recurs la absență deliberată nu sunt obligați să renunțe la convingerile lor și nici să valideze o soluție pe care o consideră greșită din punct de vedere constituțional. Ceea ce li se poate cere, însă, în mod legitim, este să accepte că dezacordul constituțional, chiar profund, se exprimă prin deliberare, vot și argumentare, nu prin suspendarea funcționării Curții. Compromisul pe care îl datorează nu este unul de fond, ci unul de funcționare, care presupune revenirea la cadrul deliberativ normal și asumarea diferențelor de opinie prin instrumentele proprii unei curți constituționale.

În mod simetric, și majoritatea are o datorie instituțională, care nu constă în cedarea pe soluție, ci în recunoașterea faptului că tensiunea internă nu este un accident marginal, iar pluralismul de interpretări nu poate fi tratat ca o deviere sau ca o formă de neloialitate. O ieșire onorabilă din criză nu poate presupune nici stigmatizarea, nici marginalizarea minorității, ci reintegrarea dezacordului într-un cadru de funcționare colegială care să permită Curții să își continue misiunea.

Acesta este sensul compromisului într-o democrație constituțională, nu ca renunțare la principii, ci ca asumare a responsabilității colective pentru funcționarea instituției. Fără un asemenea compromis, riscul nu este doar prelungirea unei crize punctuale, ci slăbirea unei instituții care există tocmai pentru a preveni transformarea conflictelor politice și sociale în crize de regim.

Curțile constituționale nu negociază soluții, ci închid conflicte constituționale. Reforma este treaba Parlamentului, așa cum politica publică este treaba Guvernului. Ceea ce face Curtea este să verifice limitele, nu să optimizeze rezultatele. Chiar dacă folosirea procedurii asumării răspunderii pe legi esențiale care privesc, dincolo de zgomotul de fond, echilibrul între puteri poate fi calificată drept un abuz de instrument constituțional, acest fapt nu legitimează suspendarea funcționării Curții Constituționale, ci impune tocmai exercitarea rolului său de echilibru constituțional.

A invoca compromisul prin folosirea procedurii ca instrument de presiune în interiorul Curții Constituționale înseamnă a interveni asupra funcționării unei instituții de ultim resort. Iar Curtea este o instituție de ultim resort nu pentru că ar fi mai importantă, ci pentru că nu există nimic după ea. Tocmai de aceea, orice intervenție asupra modului ei de funcționare are un efect care nu mai poate fi corectat ulterior prin alte mecanisme instituționale.

Atunci când actori politici proveniți din registre ideologice diferite, alături de alții care li se raliază din motive diverse, ajung să adopte poziții convergente de contestare vehementă a Curții Constituționale a României, situația depășește cadrul unei polemici politice obișnuite. Faptul că asemenea poziții sunt asumate, din rațiuni diferite și cu justificări distincte, de figuri precum George Simion sau Dominic Fritz, indică nu o coincidență de opinii, ci o tendință mai largă de delegitimare a unei instituții esențiale pentru echilibrul constituțional. Într-un astfel de  moment, Curtea nu mai este criticată pentru o decizie punctuală, ci este delegitimată ca instituție de echilibru, iar acceptarea limitelor constituționale devine opțională. O democrație constituțională nu se pierde atunci când există conflicte între puteri, ci atunci când mecanismul chemat să le închidă este transformat în țintă comună a adversarilor politici. De la acest punct înainte, disputa nu mai privește interpretarea Constituției, ci însăși disponibilitatea actorilor politici de a trăi în interiorul ei.

Nu există democrație constituțională fără o curte capabilă să spună „Stop!”. Într-o democrație constituțională, curtea constituțională funcționează exclusiv în limitele procedurii sale constituționale, cu competențe strict delimitate, pe bază de cvorum, deliberare colegială și vot. Aceste condiții nu sunt obstacole administrative, ci garanțiile care fac posibil rolul ei de echilibru. Fără ele, Curtea nu mai este un mecanism de limitare a puterii, ci o instanță forțată să reacționeze sub presiune.