Insula Zu (26)

 În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

Otilia, soţia lui Gusti, în afara postului de la filarmonică, preda istoria artei la Conservator. Convinsă că istoria muzicii nu se poate concepe ruptă de istoria întregii arte din timpul aflat în discuţie, într-o zi, le-a povestit studenţilor despre scandalul provocat de tabloul lui Manet, „Dejunul pe iarbă” şi a citat dintr-o carte a lui Zambaccian: „Nimic nu s-a schimbat în omenire; orice creator care vine cu o notă personală, cu o prospeţime de viziune, cu ceva mai emancipat, irită obişnuinţa, şi prejudecata. Publicul este refractar la orice sforţare de libertate faţă de lucrurile ştiute”. Şi, ca să-şi învioreze expunerea, le-a povestit şi o anecdotă în care contele pictor Toulouse Lautrec i-ar fi răspuns unei doamne scandalizată că pe una dintre pânzele sale o femeie care îşi trage ciorapul s-ar dezbrăca: „Nu, doamnă, dânsa nu se dezbracă, ci se îmbracă!”. De unde, Otilia a tras concluzia că pictura, ca şi muzica sunt atemporale. („Poţi spune atât că femeia aceea se îmbracă cât şi că se dezbracă! Acelaşi tablou!”)

– Mai nou, au apărut şi teorii cum că timpul în general nu există decât în percepţia noastră, a completat-o Augustin Bora, sperând să-i atragă atenţia Otiliei: dacă timpul nu există, într-adevăr, atunci nu există viitor şi, deci, nici moarte.

Dar Otilia lividă, parcă nici n-ar fi fost de faţă.

– Dacă timpul nu este decât o iluzie, atunci totul e iluzie,  a spus şi Elvira ca pentru sine. Elvira avea acest obicei: „gândeşte cu voce tare”, după cum o tachina Radu.

–  Eu, în liceu, am avut întotdeauna probleme cu fizica, pe care pur şi simplu n-am fost capabil s-o înţeleg. Nici în teorie, nici în aplicaţii, a spus Gusti.

– Ce aplicaţii?

– Orice aplicaţii! De pildă, de ce dacă învârt un buton de la radio, aud un post şi dacă-l mai învârt o dată aud alt post. Nu, nu-mi mai explica! Au încercat şi alţii şi tot nu înţeleg.

– Dar ceea ce am spus eu înţelegi? îl întreabă Otilia. Că parcă şi tu faci muzică…

Radu pufăia din pipă şi tăcea ca de obicei.

Ce-i de făcut?

Robin priveşte marea şi, fără să-şi schimbe poziţia, îşi odihneşte o mână pe blana câinelui.

E cald. Până şi Roby Boy s-a mai potolit. Doarme.

 

S-a mai răcorit pe Insula Zu şi briza mângâie cât se poate de plăcut. Dar asta nu este decât o capcană: te face să stai şi să nu faci nimic. În sfârşit, Robin coboară de pe terasă, şi iese din Palat pe scara de serviciu. E timpul să se ocupe şi de anexele din spate, nişte clădiri lungi, fără etaj, lipite de peretele muntelui. În prima dintre ele depozitează sculele, toate sculele ce-i trec prin cap. În a doua are hainele de lucru, cizmele de cauciuc, casca de protecţie. În a treia… a treia anexă e goală: ea nu este decât antecamera unui beci lung, ce se întinde sub toate cele trei anexe. În beci e răcoare şi subsolul este împărţit în mai multe sectoare: într-unul sunt depozitate legumele, aşa cum a văzut copilul Radu în casa bunicilor. Al doilea sector este pentru băuturi. Radu nu este mare băutor, nici Robin. Însă dacă tot are şi spaţiul acela, atunci măcar să-l umple. Şi nu doar cu vin şi cu tării, ci şi cu ape minerale şi sucuri naturale. De pildă cu socata, băutura universală din copilăria sa.

Şi tot atunci realizează: de ce trebuie să depoziteze toate acele lucruri, dacă le poate avea oricând exact acolo unde are nevoie de ele? Depozitele acelea sunt absolut inutile pe Insula Zu. Mai ales că atât de strângător n-a fost Radu niciodată ca Robin. Să desfiinţeze anexele acelea? Le face nevăzute.

Priveşte locul gol. UNDO! De ce să le desfiinţeze? Anexele acelea nu stau nimănui în cale. Nimănui? Pe Insula Zu şi „nimănui” nu este decât un fel de a spune.

 

– Măi, Schuster, îl provocă iar Augustin Bora pe Victor Schneider, tu ce-ai visat astă-noapte?

Schneider încercă să-şi reprime obişnuita reacţie cu care răspundea mereu ironiilor lui Gusti. Prietenul său s-a schimbat mult de când cu boala Otiliei, prima soţie l-a părăsit prin divorţ, a doua urmează să-l părăsească prin deces. Odată, Bora s-a întrebat cu voce tare care variantă este mai bună. Păi, nici una nu-i bună, a spus Victor. „Da, dar, ştii, la divorţ durerea este înlocuită cu furie, în cazul când… în cazul al doilea, cu ce să înlocuieşti ceea ce simţi?” Prietenilor le era frică să n-o ia Gusti razna. Augustin s-a schimbat mult de când cu boala Otiliei. Se şi îmbăta mai repede. Şi mai des. Până şi din cum exersa acasă la violoncel se simţea schimbarea. Farmacoenciclopedistul Schneider, care poseda şi o impresionantă colecţie de discuri cu muzică clasică şi cu jaz, mare amator de Bach, îi spunea lui Radu că n-a auzit niciodată o abordare atât de agresivă a suitelor pentru violoncel, cum îşi începea Bora fiecare dimineaţă. Cum îşi mai începea Bora fiecare dimineaţă. Victor încerca să-şi reprime obişnuita reacţie cu care răspundea mereu ironiilor lui Gusti, fiind evident că acesta nu le mai emitea decât din pură obişnuinţă.

– De ce crezi tu că aş fi visat ceva deosebit în noaptea asta? Ieri am avut două cursuri grele cu studenţii şi, de oboseală, am dormit tun. Bine măcar că astăzi pot să mă odihnesc.

– Otilia mi-a povestit că a visat că un porumbel alb i s-ar fi aşezat pe cap. Acum caută pe internet şi prin toate cărţile despre simboluri semnificaţia visului.

– Se spune că visele cu porumbei sunt benefice. Dar, când le văd în realitate, eu nu prea iubesc aceste păsări. Ştii că se pare că marile molime din evul mediu ar fi fost aduse de şobolani şi de blânzii porumbei?

– Da, mi-a spus şi Otilia că a găsit în cărţi şi pe internet că porumbelul în vis e socotit un semn bun. Dar doar dacă stă pe loc. Însă, continuă Gusti, după ce a mai tras o înjurătură,  dacă îl visezi zburând, semnificaţia se schimbă în contrariul simbolului pozitiv.

– Şi Otilia cum a visat porumbelul?

Gusti lansă un şir lung de înjurături.

– Dacă-i spui ce-ţi povestesc acum, te omor! Altfel mă omoară ea! Datorită tratamentului, ştii că i-a căzut părul şi poartă perucă. S-a trezit ţipând şi m-a trezit şi pe mine: zicea că porumbelul nu numai că era în zbor, dar că…

– Dar tocmai ai spus că ţi-a povestit că pasărea i s-ar fi aşezat pe cap… Vezi ce atent sunt la tot ce spui?

– Da, dar… Ea s-ar fi aflat într-un loc unde era multă lume şi pasărea s-a pus tocmai pe capul ei. Şi… şi, după ce i s-a pus pe cap, i-ar fi smuls peruca şi ar fi zburat cu ea, în vreme ce oamenii se amuzau copios, ceea ce ea n-a putut suporta. În aşa o măsură încât de două zile, de când cu coşmarul ăsta, plânge mereu. N-am văzut-o niciodată atât de disperată, nici când a aflat diagnosticul.

– Diagnosticul… Ţi-am spus şi i-am spus şi ei de o sută de ori că boala nu este nevindecabilă.

– Da, dacă ar fi acceptat operaţia la timp…

– În medicină nimic nu e chiar sigur: ai auzit că până şi celebrul profesor David B. Diamant Senior i-a spus lui Pop că este uimit de modul cum se comportă boala Otiliei? Iar pe Radu, medicul chiar n-avea de ce să-l menajeze.

În ultima vreme, cu Augustin nu puteai avea dialog: el părea că nici nu mai aude ce i se spunea, parcă doar gândea cu voce tare.

– Am tot încercat să înţeleg de ce un porumbel alb în repaus ar fi un simbol pe de-a-ntregul pozitiv: pace, iubire, inocenţă, linişte sufletească, iar când îşi ia zborul, devine malefic şi se transformă în prevestitor al tot felul de neplăceri, chiar de grozăvi. Până la urmă, am ajuns la concluzia că, stând pe loc, porumbelul este viaţa, adică prezentul, iar când zboară, când pleacă, duce cu el şi viaţa. Tu ce crezi? Dar, bineînţeles, Gusti nu aştepta un răspuns. Nu vreau s-o sperii şi mai tare pe Otilia, însă mi se pare limpede că atunci când şi-a luat zborul de pe capul ei, a sugerat şi că şi ea va pleca în curând…

– Gusti dragă, dacă o mai pot înţelege pe Otilia, pe tine chiar că nu te pot înţelege că dai o asemenea importanţă unui simplu vis.

– …şi ceea ce este mai cumplit: ea nici măcar nu este conştientă de asta, ea suferă mai mult pentru că oamenii din jur, mulţimea de oameni din jur, i-au văzut înfăţişarea fără perucă! Peste asta nu poate ea trece!

Victor trebui să accepte că celălalt nu-l aude şi că-şi exprimă doar gândurile sale. Totuşi, fiindcă tăcea, Augustin se uita la el întrebător. Probabil că dacă taci, celuilalt i se pare că nu este ascultat. Aşa că a vorbit şi Victor, chiar dacă ştia că orice ar spune, vorbele îi vor rămâne în aer. Şi ştia că nu mai are rost să-şi ia măsuri de protecţie să nu-l lovească şi mai tare pe Bora: dacă tot nu era auzit, dacă şi aşa tot ce aştepta Bora de la el era doar să arate că e atent, putea să vorbească orice. Doar să spună vorbe.

–  Da, e curios că mulţi dintre cei ce ştiu că mai au zilele numărate, pot să se enerveze pentru fleacuri, pentru lucruri ce chiar nu mai au nici o relevanţă pentru ce-i aşteaptă atât de în curând pe ei. Îmi aduc aminte cum mătuşa lui Anely, pe patul de moarte, a reuşit să fie disperată că sora-sa, vrând să-i dea ceaiul, a vărsat din cană peste aşternutul imaculat. Mătuşa Agnes, cu ultimele ei puteri, a făcut un circ nemaipomenit, a ţipat şi… şi a murit.

– Cine a murit?!

– Mătuşa lui Anely.