Insula Zu (28)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

Robin, încântat de biblioteca din Palatul de pe Insula Zu, simte că trebuie să împartă şi cu alţii entuziasmul său. O simte tot mai imperativ. Dar neputând s-o facă în mod direct, Radu laudă marile biblioteci ale lumii postate pe un filmuleţ de pe internet. Discuţia îi aminti de ziua când Gusti a pretins că o telenovelă se deosebeşte prea puţin de o producţie clasică şi a dat exemplul cu „Romeo şi Julieta”. Se părea că nici ceilalţi doi prieteni n-au uitat acea dispută, mai ales că Augustin a desfiinţat şi bibliotecile, pretinzând că, în curând, cărţile pe suport de hârtie vor fi de domeniul muzeelor. O face mai mult din veşnica sa frondă, decât cu argumentele tinerilor.

Victor: Tocmai tu vorbeşti aşa, artistul dintre noi?

Augustin: Dar e logic să se întâmple aşa. La fel cum lumea foloseşte tot mai puţin hârtia şi plicul pentru a trimite scrisori, aşa şi literatura va fi preluată tot de pe net. Voi ar trebui să ştiţi mai bine că astăzi bibliografia ştiinţifică este accesată mai mult de pe calculator ori de pe tabletă. Şi nu numai de studenţi, dar chiar şi de către cadrele didactice. Poţi să mă contrazici? Ca să nu mai vorbesc despre noi, ceilalţi, proştii… Şi a urmat aşteptata înjurătură.

De când cu boala soţiei sale, Gusti îşi găsea eliberarea negând orice, presărând tot timpul înjurături, iar vorbirea sa propriu-zisă adopta un ton mai mereu iritat. „El, probabil, nu-şi dă seama de cât de furios a devenit!, a remarcat chiar Otilia, şi reuşeşte să mă enerveze şi pe mine! Mereu nervos… Şi limbajul acesta… O vreme, m-am mai obişnuit cu el, dar acum…”

Victor: Nu e logic deloc! Una e să stai cu nasul în ecranul computerului şi alta să pipăi hârtia, s-o miroşi, să…

Augustin: Zău?! Ţi-ai întrebat copiii dacă mai preferă volumele grele de praf în locul internetului? Dar studenţii ţi i-ai întrebat, dom’ profesor?

Victor: Uite ce este: atunci, când s-a inventat fotografia, s-a vorbit tot aşa despre dispariţia picturii, iar când s-a inventat cinematograful, despre dispariţia teatrului şi a operei. Şi, Gusti, când s-a inventat patefonul, au fost deştepţi ca tine care au susţinut cu tărie că o să dispară şi sălile de concert!

Augustin: Sigur, şi când s-a inventat automobilul, oamenii au continuat să se deplaseze cu căruţa, nu? Cui i-ar conveni aşa ceva?

Victor:  Cred că ţie ţi-ar conveni… că ai fii încântat să nu mai cânţi în sală, să nu mai ai nici o relaţie cu publicul, să nu mai fi răsplătit cu aplauze…

Radu ar fi putut interveni cu un argument de-al fiului său, Andrei: acesta a citit – pe internet, desigur – o listă respectabilă de personalităţi care au murit strivite de rafturile de cărţi prăbuşite peste ei. Dar Radu nu participa la discuţie, Radu tăcea, cu Bora tot nu se mai putea avea un dialog normal. Ceea ce a vrut el, să audă elogiul bibliotecii, aşa cum cineva care şi-a cumpărat o maşină nouă doreşte să fie lăudate performanţele acelei mărci, ceea ce a vrut el să audă n-a auzit. Şi tocmai atunci şi-a făcut apariţia şi cel mai nou membru al întâlnirilor de sâmbătă după masa. La numărul 72 s-a mutat un vecin care, chiar din prima zi, a sunat la poarta familiei Pop şi s-a prezentat simplu: „Pavel, geamănul dumneavoastră!” „Cum, adică, geamăn?” s-a mirat Elvira, cea care i-a deschis uşa. „Eu, familia mea, vreau să spun, ne-am mutat la numărul 72. Dumneavoastră locuiţi la 72b., aşa că suntem gemeni, nu?”

Au aflat că Pavel are şi un nume de familie, abia după ce Otilia a citit proaspăta tăbliţă de pe interfon: „Familia Ban”. Într-o zi, Pavel a mai adus un argument cum că ar fi „geamăn” cu Radu. „Păi, vedeţi? Până şi numele noastre se potrivesc perfect: trei litere Ban, trei litere Pop. Adică, scuzaţi-mă, trei litere Pop, trei litere Ban. Se cade să vă numesc pe voi primii şi asta nu numai că aşa o cere politeţea, ci fiindcă, fiind mutaţi înaintea noastră pe strada Constituţiei, înseamnă că sunteţi gemenii mai mari, adică primii născuţi!” Asta a fost într-o joi.

Peste doar două zile, Pavel s-a înfăţişat cu o damigeană cu vin (”Ăsta-i făcut de mine, la via lu’ frate-meu! Puteţi fi siguri că nu conţine porcării, e absolut natural! Garantat!”) Deoarece era sâmbătă, pe terasa de la numărul 72b se aflau şi familiile Bora şi Schneider. „Trebuie să mai aduc un scaun”, a spus Radu. „Două, că vine şi nevastă-mea!”. Care a venit într-adevăr: cu un platou cu „prăjituri făcute chiar de ea”. „Când o să le gustaţi, o să vă daţi bine pe lângă Patricia, ca să vă destăinuiască şi vouă reţeta!” Fără să ceară voie, Pavel i-a tutuit imediat pe toţi. „Măcar acasă, între prieteni, să ne simţim bine şi să lăsăm eticheta la o parte! Eu m-am săturat de toate fiţele alea!”. A trecut o vreme până ce a aflat „fratele geamăn” („fratele geamăn mai mare!”, cum sublinia mereu Pavel) cu ce se ocupă Pavel: tocmai s-a pensionat  din poliţie – „Se ştie că noi ne pensionăm mai repede” -, unde a fost un şef destul de mare. O vreme, a mai aflat Radu, Pavel a fost chiar secretar de stat. Da, da, parcă l-a văzut de câteva ori şi pe micul ecran, numai că pe atunci nu avea habar despre „geamănul mai mic” şi, drept urmare, nici nu a fost atent la acele emisiuni. („Măi, să ştiţi că n-am cumpărat casa de la numărul 72 cu ochii închişi! În capitală, cât este ea de capitală, nu puteam să mă plimb pe jos pe stradă, că mă cunoştea prea multă lume şi mă opreau, nene, fiecare cerându-mi ceva, ba aia, ba aialaltă. I-am spus Patriciei, dacă tot m-am pensionat, vreau să fiu lăsat să-mi mănânc pensia în linişte! Aşa că ne-am interesat şi noi, oraşul nu e mare, dar nici nu e mic, plus că are o universitate cu un renume foarte bun. Din toamnă, fiică-mea va fi studenta ta, dom’ profesor”, i s-a adresat lui Schneider. „Acum, să vedem cum mă voi putea adapta la nefăcut nimic toată ziua. Aşa că m-am gândit că poate mă voi mai angaja undeva.” Iar după câteva zile l-a întrebat pe dom’ director dacă n-are pentru el vreun post de consilier juridic, măcar o jumătate de normă, „că eu am terminat şi dreptul!”.

– Să vedeţi câte cărţi avem noi, a spus Pavel. Sâmbăta viitoare sunteţi invitaţi la noi, la numărul 72, he, he, nu se acceptă scuzele, Patricia face o vârstă, îşi serbează majoratul, he, he. Eh, optsprezece ani, ha, ha. Ei îi place teribil să stea toată ziua cu nasul în cărţi. Eu, e drept, n-am prea avut timp, dar dacă pe ea o pasionează, i-am luat vreo câţiva metri de cărţi frumos legate, ha, ha.

Iar Radu s-a întrebat: „Cum ar putea fi şi prezenţa… existenţa acestui Pavel un ceva în folosul meu?”

(Până la urmă, a aflat şi acest lucru. Şi nu peste foarte mult timp.)