Insula Zu (30)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

N-au stat doar o oră la „majoratul” Patriciei, proaspăt pensionată „înainte de vârstă”, după mulţi ani de slujbă ca asistentă („asistentă şefă!” sublinia mereu Pavel) la un spital mare din capitală. Gusti, care de obicei nu pierdea un prilej atât de bun pentru a se pili, a fost obligat să plece: Otilia trebuia să se odihnească, Profesorul Diamant i-a recomandat să… Familia Bora a venit prima şi a plecat tot prima. Celorlalţi nu li s-a permis să se retragă, „voi n-aveţi nici un motiv!” Şi, până la urmă, nici n-a fost atât de rău. Soţiile chiar s-au împrietenit, dovedind că nu numai serialul cu marele Paul Roberto poate uni femeile. Radu, cu burta plină, a plecat să fumeze pe balcon. Iar, de acolo, pe Insula Zu. Schneider şi cu Ban s-au uitat la un documentar despre Războiul cel Mare, primul război mondial.

Când au întrebat gazda ce s-a întâmplat atât de grav la familia Bora, Pavel le-a tăiat-o scut:

– Secret! Secret militar! Şi ar fi bine să nu-i mai întrebaţi nici pe ei.

Nu i-au mai întrebat. Dacă ar fi dorit să le spună, le-ar fi spus.

Iar Gusti s-a pomenit cu Cristi acasă la prima oră. Era vizibil că n-a dormit nici el, la fel cum n-a dormit nici taică-său. Băiatul a plecat direct în camera sa, refuzând orice dialog. Cu chiu cu vai, ca să scape de gura „babacului”, i-a povestit că l-au chemat într-o cameră şi i-au zis că au primit ordin să-l întrebe ce doreşte: două palme zdravene sau un proces. Procesul ar fi însemnat vreo câteva luni de puşcărie, exmatricularea de la facultate şi, desigur, o conservă legată pentru toată viaţa de coadă. Aşa că a acceptat prima variantă şi cele două palme au fost într-adevăr zdravene.

– Mă mir că mai am dinţi în gură. Mă doare capul, lasă-mă să dorm!

– Maică-ti îi spui că ai fost la un chef cu nişte prieteni. Ştii în ce hal e. Acum doarme şi ea, că am sedat-o.

Cristi s-a întors cu faţa spre perete.

Şi Gusti a putut, în sfârşit, să se culce şi să aţipească, până ce s-a trezit Otilia. Până atunci, a cântat concertului numărul unu pentru violoncel şi orchestră în la minor opus 33 de Saint Saëns. Dar a fost prea obosit şi a adormit înaintea izbucnirii ropotului de aplauze.

Acasă, Anely i-a spus lui Victor că, împotriva tuturor aşteptărilor, nevasta lui Ban e chiar simpatică şi că, deocamdată, are doar o bilă neagră: că l-a aprobat pe soţul ei că a pedepsit fata.

– Cine ştie ce-o fi făcut…

– Oricum, la vârsta ei, să fi încercat ai mei…

– Poate era mai bine, a tachinat-o Victor, „care o iubeşte aşa cum s-a îndrăgostit de ea când era doar studentă”. De când a luat-o de nevastă, chit că au fost destui binevoitori care, „deşi nu au vrut să se bage”, i-au atras atenţia că fata aceea zburdalnică nu se dă la el decât pentru a-şi asigura la absolvire o poziţie sigură. Şi ce poziţie mai sigură pentru o farmacistă putea fi mai grozavă decât Farmacia Schneider, aflată în cartierul rezidenţial de atâtea generaţii şi cunoscută de toată lumea? Nici părinţii lui Victor n-au fost încântaţi de alegerea fiului lor, mai ales că aceiaşi binevoitori „fără să se bage” le-au spus şi lor că tânăra nu face decât să fugă după un chilipir. Plus că o relaţie între un profesor şi o studentă poate fi interpretată şi… Pe urmă, când Anely a absolvit facultatea şi a început să se ocupe de farmacie şi, mai ales după ce părinţii lui Victor au devenit tot mai puţin în stare să continue vechea lor meserie, relaţiile s-au dezgheţat. Iar o dată cu apariţia celor doi nepoţi, gheaţa s-a topit cu totul.

– Zău, repetă Anely, Patricia e chiar cumsecade. Doar bărbatul ei…

– Ce-ai cu el?

– Să nu-mi spui că ţie îţi place!

– Să ştii că am avut o discuţie interesantă cu el.

Schneider, pasionat mai mult de istoria farmaciei decât de farmacologie, a descoperit interesele vechilor spiţeri. El s-a luptat să ajungă cadru universitar mai mult ca să nu fie obligat de aşteptările părinţilor săi să-şi petreacă restul vieţii în spatele unei tejghele. Taică-său a fost cu adevărat jignit: „Farmacistul nu este simplu vânzător, el e cel ce cunoaşte nevoile bolnavilor şi, dacă trebuie, tot el le prepară leacurile.”

Aşa că şi Victor ştia „să prepare leacurile, dacă trebuie”, dar interesele vechilor spiţeri era tema lui preferată şi putea fi extrem de convingător când aducea vorba despre acest subiect. Pe lângă cele trei cursuri universitare, a publicat şi o carte despre istoria meseriei de farmacist, o carte care a fost bine primită de publicul larg: „Leacuri de ieri”.

(Radu nu cunoştea visul secret, scenariul imaginativ al lui Schneider şi nici nu-şi bătea capul să-l afle. Dar, dacă s-ar fi gândit la aceasta, probabil că ar fi bănuit că domnul conferenţiar doctor visează să ajungă profesor universitar plin – lucru ce se amâna de peste cincisprezece ani – sau ar fi bănuit Radu că Victor stă noaptea cu ochii deschişi, făcând muncă de decan sau chiar de rector. Radu nu cunoştea visul tainic, scenariul imaginativ al lui Schneider şi nici n-ar fi avut cum să-l afle. Deşi acesta nu făcea nici un secret din preocuparea sa, un „scenariu imaginativ la vedere”, după cum numea Radu visele ce pot fi împărtăşite fără teama de a părea penibili.)

– A, şi mai are de la mine o bilă neagră Patricia: când v-aţi pus voi pe filosofat, tu şi cu Pavel, ea ne-a cerut să vorbim cu voce mai scăzută ca să nu vă deranjăm. Dar, în rest… În rest, pare a fi chiar de treabă, spune Anely.

Schneider „s-a pus pe filosofat” cu Ban, după ce Gusti şi Otilia au plecat, iar Radu s-a retras pe balcon „ca să-şi fumeze în linişte pipa” (Patricia i-a dus acolo şi cafeaua şi paharul cu vin), şi, între timp, femeile vorbeau între ele. Stăteau încă în jurul mesei mari din sufragerie şi Victor îi povestea lui Pavel despre leacurile folosite de cei vechi în tratarea diferitelor boli. Pentru Victor, oricât ar fi fost de obosit, acesta era subiectul ce-l înviora de fiecare dată. Obişnuit să vorbească în faţa studenţilor, era un orator foarte bun, întrucât simţea fiecare reacţie a auditoriului, iar când aceasta slăbea, ştia s-o revigoreze. Şi, ca de obicei, cine putea să-l asculte cu interes îi devenea apropiat. Cum i-a devenit şi Pavel, istoria anecdotică, la fel ca atâtor oameni pragmatici, fiind interesantă şi pentru acesta. Dom’ profesor i-a povestit cât de diferită era legislaţia scrisă şi cea nescrisă în diferitele timpuri, de pildă faptul că în veacul al treisprezecelea, împăratul Friedrich al II-lea a reglementat statutul şi modul de practicare a medicinii şi, printre altele, le-a interzis doctorilor să aibă legături cu farmaciştii pentru ca să nu se ajungă la aranjamente în dauna pacienţilor. Asta în vreme ce în celelalte părţi ale continentului, medicii puteau prelua şi misiunile farmaciştilor, şi ale băieşilor, aşa cum şi aceştia erau solicitaţi drept medici. Aşa cum pentru o durere de dinţi mergeai la frizer să-ţi scoată măseaua bolnavă.

Victor stăpânea o bibliografie imensă în domeniu şi sursele sale proveneau din diferite specializări. De aceea şi discursul său se repeta arareori, lucru puţin obişnuit pentru un cadru didactic care predă unul şi acelaşi curs timp de mulţi ani. După ce i-a relatat lui Pavel leacuri extrem de neaşteptate folosite de către cei vechi, leacuri ce astăzi nu pot fi privite decât cu ironie sau chiar cu oroare, Pavel a remarcat:

– Ciudat cum gândeau oamenii de atunci.

– Ca în orice creaţie, important nu este neapărat cum gândeşti, ci cum simţi.

– Ştiinţa nu se simte, ştiinţa este rodul unor raţionamente.

– Hai să-ţi spun ceva: teologia mistică, bazată pe „crede şi nu cerceta” n-a fost creată şi dezvoltată de idioţi. Psellos a scris, în veacul al unsprezecelea, că „faptul de a gândi aparţine unui grad inferior de cunoaştere, acesta fiind perceperea unei substanţe particulare. Oricine îşi dă seama că gândeşte este împărţit în două tipuri de cunoaştere; dar împărţirea nu este decât o depărtare de ceea ce este cel mai bine, nu este decât o coborâre”[1].

– Asta-i o prostie! Păi, ce deosebire ar fi între un om care nu gândeşte şi un animal?

– Nu-i o prostie! Fiecare om gândeşte tot timpul. Nu poţi sta fără să gândeşti! Să nu gândeşti, tu care nu poţi sta fără să gândeşti, nu se întâmplă decât în momentele de iluminare.

– Asta-i o prostie! Dacă-ţi dau una peste cap, n-ai să mai gândeşti o vreme şi nici n-o să ai iluminări, cum le zici tu. Cel mult o să ai halucinaţii!

– Nu înţelegi că nu este vorba despre o stare patologică, ci despre o reuşită dialectică? Şi vezi că eu nu am citat din Psellos împăratul, ci din învăţatul universal Psellos!

– Habar n-am nici de unul şi nici de celălalt şi nici nu mă interesează, pentru că eu n-am de gând să obţin o asemenea „reuşită dialectică”!

(Într-o zi, Radu i-a spus lui Victor: „Tu parcă ai fi psihiatru ori arhitect, nu farmacist! Din experienţa mea…, dintre cunoştinţele mele, psihiatrii şi arhitecţii sunt preocupaţi de Bach, Leonardo sau Ezra Pound!”. La care Victor i-a răspuns: „Cu ajutorul meseriei bine făcute trăieşti bine, dar cu Bach, Leonardo sau… sau cu Ezra Pound, să zicem, ai parte de lucrurile nu neapărat necesare, de care ai spus chiar tu că lipsa lor de necesitate pentru supravieţuire face deosebirea dintre om şi animal”. „Una dintre deosebiri”, a precizat R        adu.)

În discuţia cu Pavel, Victor şi-a adus aminte şi de o altă discuţie cu Radu, când au convenit că fericirea se deosebeşte de bucurie pentru că elimină verbalizarea, deci gândirea. Şi aproape că a reprodus cuvintele lui Radu. Care stătea afară şi-şi fuma în linişte pipa. Victor avea capacitatea de a prelua idei de te miri unde şi de a le îngloba în expunerile sale.

– Uite, nu trebuie să fii bătut în cap ca să ajungi la o asemenea stare. Tu ai simţit că ai fost vreodată fericit?

– Astea-s cuvinte mari! Păi, nici acum nu am motive să fiu nefericit.

– Eşti fericit? De ce?

– Pentru că nu mă doare nimic, pentru că am o nevastă care tocmai îşi serbează majoratul, he, he, pentru că am o fiică drăguţă şi deşteaptă foc, chiar dacă mai face, din când în când, năzbâtii, pentru că…

– Nu, pentru toate astea eşti bucuros! Fericit eşti în clipele când nu mai gândeşti la nimic. Chiar azi am citit într-un ziar că s-au făcut studii scanându-se ce se petrece în creierul unui călugăr budist în timpul meditaţiei, cum creierul este format din două reţele, una intrinsecă şi una extrinsecă şi cum…

– Bine, astea să le spună dom’ profesor studenţilor săi! Eu încerc să-mi folosesc tot timpul, aşa că mie nu mi se întâmplă să nu gândesc la nimic!

– Nu zău?! Săracu’ de tine, tu n-ai niciodată orgasm?

– ?!

– Atunci nu gândeşti la nimic. Şi când stai pe malul mării şi eşti fericit fără un motiv de pus în cuvinte, şi…

Lui Pavel nu-i plăcea, nu era amator de o asemenea „filosofare”. El se considera un om practic, „cu capul pe umeri”. Aşa că îl interesau mai degrabă poveştile lui Victor despre ce luau bolnavii în evul mediu împotriva diareii sau cu ce se tratau luxaţiile în antichitatea romană. Iar despre aceste lucruri, Victor este în stare să vorbească, fără să trebuiască să se pregătească în prealabil şi – tot vorba lui Ban – te făcea să te simţi ca în faţa unui documentar de pe „Discovery”. (La început, Pavel l-a pus la încercare, provocându-l cu un subiect anume şi a fost de parcă n-ar fi trebuit decât să înlocuiască din telecomandă canalul Doscovery Science cu History Channel!)

[1] Cf. Basile Tatakis, (2013), Filosofia bizantină, ed. II-a, Nemira, p. 229.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.