' fill='%23FBBC05' d='M0 37V11l17 13z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%23EA4335' d='M0 11l17 13 7-6.1L48 14V0H0z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%2334A853' d='M0 37l30-23 7.9 1L48 0v48H0z'/%3e%3cpath clip-path='url(%23b)' fill='%234285F4' d='M48 48L17 24l-4-3 35-10z'/%3e%3c/svg%3e){kind=small}
Trebuia să fie Anul Mexicului. „Institutul Naţional de Antropologie şi Istorie” din Mexic a organizat o fascinantă expoziţie de măşti funerare maya, din jad, descoperite de-a lungul a 50 de ani în 5 situri arheologice. Prevăzută pentru luna martie a acestui an la Pinacoteca din Paris, venirea expoziţiei pe malurile Senei a fost anulată în contextul relaţiilor tensionate care au dus la blocarea Anului Mexicului în Franţa.
Măştile, intermediar între sferele terestre şi celeste
Fructul a zeci de ani de cercetări, expoziţia devoalează unele dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice efectuate pe pământul mexican. „Grecii Noii Lumi” este calificativul glorios acordat acestor măşti aparţinând civilizaţiei maya. Cele 12 măşti din jad care restituie faţa şi ritualurile funerare ale marilor demnitari maya urmau să fie arătate pentru prima dată publicului.
Admirabil reconstruite, după un proiect ştiinţific dirijat de restauratoarea mexicană Sofia Martinez del Campo Lanz, aceste efigii ale zeilor şi demnitarilor constituite din jad şi chrysoprase, din scoici şi din plăci de obsidian şi hematită, îşi dispută dimensiunea simbolică. Verdele nu era el, în ochii mayaşilor, culoarea sacră prin excelenţă? Aceste măşti aveau înainte de orice o funcţie rituală. Alături de pectorale, coliere, cercei, ceramici şi brăţări ele constituiau zestrea funerară care însoţea suveranul sau demnitarul maya în mormântul său. Dar aveau şi un rol de intermediar între sferele terestre şi cele cleste. Ochii exoftalmici, nasul spart, buzele întredeschise sau strânse sunt esenţa eternităţii.
Mască de ceremonie din Templul de la Dzibanche, 600-750
Comisarul ştiinţific al expoziţiei, Sofie Martinez del Campo Lanz, mărturisea că „aceste concepte religioase mayaşe le permiteau demnitarilor să devină după moarte zeii ai căror reprezentanţi pe pământ se considera că erau. Suveranii îşi întăreau astfel filiaţia divină şi, în acelaşi timp, îşi consolidau puterea dinastică. Măştile funerare erau realizate în tehnica mozaicului. Ele îi reprezentau pe demnitari cu atributele Zeului Porumbului, natura lor umană transformându-se astfel în esenţă divină. După moarte, transformaţi în zei, demnitarii ajungeau în grupul strămoşilor, adică a fiinţelor sacre, având capacitatea de a trăi între cele trei planuri ale Universului, asigurând astfel binele descendenţilor şi al poporului lor. Măştile funerare din mozaic de jad din K’inich Janaab’ Pakal au fost descoperite în 1952. Noi am descoperit că figura măştii avea un corespondent în personajele istorice. Câteva dintre aceste portrete erau de o frumuseţe şi de un naturalism senzaţionale”.
Olmecii, totonacii, huastecii… Numeroase erau populaţiile şi civilizaţiile din regiunile Veracruz din Golful Mexicului. Şi nu trec multe luni între momentele în care arheologii mexicani scot la iveală mărturii ale acestor culturi ale căror cosmogonie şi credinţe îşi găseau inspiraţia în faună şi în floră. Ar fi fost suficient să priveşti cele peste 200 de piese ce trebuiau expuse la Saint-Romain-en-Gal, dintre care cele mai vechi aparţin mileniului II î. Ch. Figurine de oameni-jaguar, cizelate în jad, efigii ale lui Tlaloc, atât de veneratul zeu al ploii, sau ale lui Xipe Totec, zeul renaşteri naturii, învecinându-se cu splendide ceramici, precum un bol pe care este aşezată silueta unei mici maimuţe, sau un platou cu spirale psihedelice…
Măştile de jad din expoziţia mexicană au fost descoperite în morminte de aristocraţi.
Masca lui Pakal
Masca din mormântul lui Pakal
În 1952 Alberto Ruz Lhullier dezvelea mormântul suveranului K’inich Janaab’ Pakal (Pakal cel Mare), de la „Palenque”, primul inventar funerar al mormântului unui înalt demnitar, descoperit până atunci. „Masca lui Pakal”, găsită aici, a lăsat posterităţii trăsăturile suveranului. Pentru prima dată, un templu-piramidă se dovedea un mormânt regal. Descoperirea a avut un ecou internaţional. În plin război al Coreii, „Times”, „Paris Match”, „The New York Times” consacrau prima pagină şi lungi articole săpăturilor de la Palenque. Înscris în 1987 pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, aflat în mijlocul unui parc naţional, Palenque nu era, la momentul descoperirii, decât o tabără arheologică ca oricare alta. Templul, numit şi „Templul Inscripţiilor”, de la trei panouri care cuprind un text ce retrasează istoria dinastică a oraşului şi evenimentele domniei lui K’inich Janaab’Pakal, se înalţă în vârful unei piramide în nouă trepte, înaltă de peste 20 de metri. Cinci porţi, încadrate de 6 pilaştri decoraţi cu reliefuri în stuc, se deschid către o sală rectangulară care comunică cu alte trei încăperi. Construcţia este caracterizată prin abundenţa basoreliefurilor sculptate în calcar fin sau modelate în stuc. Fiecare dintre pilonii centrali reprezintă un personaj purtând în braţe un copil cu unul dintre picioare în formă de şarpe. Interpretarea lor este controversată, unii specialiştii considerând că este vorba despre fiul lui Pakal, alţii, despre Pakal însuşi. O dală mobilă ascunde o scară ce duce la cripta situată cu 22 de metri mai jos, sub nivelul solului exterior. Un culoar de piatră, botezat de arheologi „culoarul sufletului”, leagă templul de cripta lungă de 10 metri şi lată de 4 metri, cu un tavan înalt cu boltă. Cripta este închisă de o dală triunghiulară, precedată de cinci sau şase trupuri de sacrificaţi. Interiorul ei este ocupat de sarcofag, un gigantic monolit, pe al cărui capac este figurat defunctul, într-o poziţie încovoiată. În spatele lui se află un arbore cosmic, în formă de cruce, cu o pasăre. O inscripţie menţionează data naşterii, a urcării pe tron şi a morţii lui Pakal, ca şi pe cele ale strămoşilor săi. Pe laturile sarcofagului, figurile strămoşilor narează continuitatea dinastică. După mari eforturi de îndepărtare a dalei superioare, arheologii au putut intra în sarcofag, în care se afla un schelet acoperit cu praf de cinabru, simbol al morţii şi renaşterii, şi cu o mască de jad. Coliere de jad, cercei, o centură decorată cu mici măşti, inele, o diademă, brăţări înconjurau corpul. Împrejur două capete modelate în stuc şi vase de ceramică. Pakal cel Mare a urcat pe tron, în 615, la vârsta de 12 ani, şi a domnit până în 683. El a conferit oraşului o strălucire niciodată egalată, printr-o politică de mari construcţii nu numai de temple, dar şi de canalizare şi urbanism.
Jadul, simbol al renaşterii, esenţa vieţii
Mască funerară din Regatul Şarpelui, Calakmul, din peroada clasică târzie, din jad şi obsidian gri
Abia în anii ’80, alte patru situri aveau să întregească imaginea simbolurilor din măştile şi machetele în mozaic de jad care însoţeau în lumea de dincolo nobilii mayaşi. Măştile asigurau metamorfozarea defunctului în Zeu al Porumbului, cel care era la originea creării lumii. Machetele cu efigia diverşilor zei cosmogonici îl purtau de-a lungul călătoriei către lumea subterană, în Regatul morţilor, popas obligatoriu înaintea locului originar de creare a lumii. Transformarea omului în zeu era asigurată de adevăratul portret reprezentat de mască, mayaşii considerând că figura închidea adevărata esenţă a individului. Aceste morminte datează din perioada clasică (250-900 d.Ch.), când civilzaţia maya era la apogeu.
În cultura olmecă, pe care mayaşii au moştenit-o, suveranii erau zei întrupaţi în oameni. Credinţa se perpetuează, aşa cum o dovedesc numeroasele reliefuri prezentându-i pe conducători la ritualuri de invocare şi de personificare a zeităţilor, modalităţi de comunicare cu fiinţele supranaturale. Jadul era piatra favorită. Culoarea lui verde asigura relaţiile strânse între cer, apă, umiditate, deci fertilitate. Era un simbol al renaşterii, esenţa vieţii. Fildeşul, scoicile marine erau legate de sânge şi de lumea acvatică, de marea originară în care locuiau creatorii universului, iar obsidianul era considerat rezultatul contactului fulgerului cu pământul. Toate aceste materiale erau capabile să conducă defuncţii către lumea supranaturală.
Pectoral zoomorf din perioada clasică, dintr-un mozaic de scoici
Arta maya din perioada clasică traduce corespondenţa între cosmos, mituri şi forţele care le locuiesc. Prezenţa oamenilor, animalelor şi elementelor naturale în zestrea funerară asigura circulaţia între lumea terestră şi restul universului.
Măşti funerare au fost descoperite şi la „Calakmul”, „Oxkintok”, „Dzibanche”, alături de o mantie din blană de jaguar a suveranului, în primul sit. Niciuna dintre descoperiri nu se compară însă cu Palenque. La Calakmul, oraş rival cu Palenque, unde în perioada clasică se găsea „Regatul şarpelui”, lipsesc reprezentările iconografice şi inscriţiile, în celelalte programul arhitectural este neinteresant. Se găseau la Calakmul, în afara stelelor funerare, sculptate în piatră calcaroasă, 120 de construcţii funerare, ce fac din necropola de aici cea mai impozantă din lumea maya. Camerele lor funerare relevă un adevărat tezaur cu mii de piese din jad şi jasp, cu ceramică cu angobă neagră, decorată cu linii şi cercuri, cochilii, vase cu urme de răşină, lame şi cuţite din hematită şi obsidian…
Mormântul unui bărbat de 25-35 de ani, înfăşurat într-o ţesătură înnodată şi aşezat pe seminţe de arbori, cu urme de pigment roşu pe falange, ca şi pe obiectele de jad, fildeş şi cochilii, a interesat în mod special. Craniul său prezintă deformarea artificială, folosită în cazul demnitarilor maya. Alungirea capului şi asimetria facială se regăsesc în masca funerară. Redusă cu 40% faţă de figura unui adult, masca este unul dintre cele mai rafinate exemple de tehnică a mozaicarilor maya, atât prin desen, cât şi prin sculptura în volum a fiecărei porţiuni şi prin perfecţiunea şlefuirii marginilor. Forma de arc a coafurii reprezintă „Muntele sacru” al orginilor, acoperit de vegetaţie, iar cele patru petale şi butonul central al florii cerceilor evocă cele cinci puncte ale cosmosului. Caninii din fildeş sunt o metaforă a şarpelui, trimiţând la originea divină a demnitarilor. Zestrea funerară este formată dintr-un colier-plastron şi brăţări-manşete cu cinci rânduri de perle sferice cusute pe suport textil. Pe plastron este aşezat un colier din jad de care sunt ataşate obiectele importante: un pectoral terminat cu două barete, simbol al autorităţii personajului. Pectoralul are forma literei T, emblema suflului primordial. Cifra 5, vizibilă peste tot, este o aluzie la reprezentarea cosmosului maya: un careu susţinut în centru de arborele lumii. Defunctul poartă o centură ceremonială cu perle şi plăci de jad. Are pe frunte o bandă pe care sunt cusute perle, altele similare aflându-se la genunchi.
Pasărea-Jaguar
Mai impresionant este tezaurul descoperit într-un alt mormânt din aceeaşi necropolă, aparţinând unui personaj numit „Pasărea-Jaguar”. Masca funerară are o figură jumătate om-jumătate jaguar. Gura, un dreptunghi barat cu simbolul IK, simbolizează intrarea în lumea subterană, în timp ce cochiliile din jur sunt echivalentul fluviului de sânge care irigă regatul morţilor. Decorată cu spectaculoşi cercei rotunzi din jad, masca era încoronată cu efigia păsării primordiale, „Itzamnaah”, cu cioc rapace şi cu două feţe de divinităţi suprapuse. Recipiente decorate conţineau băuturi şi hrană. Un covor funerar este compus din peste 8.000 de elemente, între care şi grâne şi cochilii. Decorul geometric evocă cele trei planuri ale lumii maya: ceresc, terestru şi subteran. O altă mască, cu totul specială, a fost descoperită aici. Fixată pe un pectoral, cu morfologie jaguarizată, ea era legată de trei lame cu inscripţii, din care pleca un şarpe din perle.
Mască din jad cu pectoral în formă de lamele de obsidian
În actualul Yucatan se găsea „Oxkintok”, cetate la fel de importantă din punct de vedere economic şi social pentru nordul lumii maya, cum era Calakmul pentru sud. Şapte centre de cerermonii, descoperite aici, au scos la iveală alte măşti, printre care una compusă din plăcuţe de jad verde smarald, translucide, de mare calitate. Aşezată pe o armătură de plăci de silex, ea era înconjurată de o bordură de stuc, pictată cu cinabru, pe care erau fixaţi cerceii şi coafura din jad şi scoici. Nodul coafurii, tema apei şi a creşterii plantelor duc la concluzia că masca era reprezentarea „Zeului Porumbului”. O altă zestre funarară, a unui tânăr nobil, era formată din ceramică în stil Chochola, din ace ceremoniale în os, incizate, şi din opt spatule în formă de mână cu indexul arătând o anume direcţie. Torsul personajului era acoperit de un pectoral zoomorf, din scoici, reprezentând broasca ţestoasă cerească, a cărei carapace a fost străpunsă de Zeul Porumbului în drumul lui către cosmos. Ea îi asigura defunctului renaşterea ca zeul al porumbului şi arbore al lumii.
În sfârşit, „Dzibanche”, situat în actualul stat Quintana Roo, era unul dintre cele patru centre ceremoniale, descoperit la sfârşitul anilor ’20. Trei morminte, găsite în două temple, cuprindeau un adevărat tezaur de piese lucrate în chrysopraz, o varietate de calcedonie, de măşti şi podoabe de jad, de lame şi cuţite de obsidian şi de silex. În „Templul Bufniţei” au fost descoperite măşti din mozaic şi un mare platou de ceramică decorat cu motivul peştelui. Comparate cu desenul minuţios şi detaliile ornamentale ale exemplarelor de la Palenque şi Calakmul, măştile de aici ar putea fi considerate sumare, deşi sunt extraordinar de expresive. Figurile, mai mult largi decât înalte, oarecum plate, au ochii, nasul şi gura figurate pe o suprafaţă restrânsă, sub o frunte largă şi deasupra unei bărbii duble. Diferite de trăsăturile obişnuite ale măştilor de nobili, piesele de la Dzibanche par mai puţin nişte portrete. Figurile sunt tratate sintetic, gura este larg deschisă la unele dintre ele, ochii exoftalmici, provocaţi de deformarea capului şi stilizarea boabelor de porumb de pe frunte le înscriu în aceeaşi categorie a portretelor ce trebuiau să faciliteze intrarea în „Muntele sacru” şi reînvierea în lumea zeilor.
„S-a născut foc”
Mască de centură din Templu Palenque, din mormântul lui Pakal cel Mare
Pe fundalul pădurilor tropicale din sudul Mexicului şi din America Centrală, civilizaţia maya a atins culmi nebănuite. Dacă am privi pe harta unei culturi ale cărei rădăcini preclasice se regăsesc cu 3.000 de ani în urmă, ar trebui să începem cu dovezile ce ilustrează că sosirea unui războinic din partea centrală a Mexicului a inaugurat o epocă magnifică. Înconjurat de războinicii săi, el a mărşăluit prin oraşul maya Waca, trecând de temple şi târguri, traversând pieţe largi. Orăşenii probabil că au rămas uimiţi, impresionaţi nu doar de desfăşurarea de forţe, ci şi de podoabele de cap extravagant ornamentate cu pene, de suliţele şi scuturile cu oglinzi, însemnele regalităţii dintr-un oraş imperial îndepărtat. Numele străinului era „S-a născut foc”. Acesta venea din Guatemala de astăzi ca emisar al unei mai mari puteri din ţinuturile muntoase ale Mexicului. În deceniile ce au urmat numele lui va apărea pe monumente pe întreg teritoriul maya, civilizaţia din jungla mezoamericană. După sosirea lui, maya avea să atingă un apogeu care va dura cinci secole. Comandantul de trupe „S-a născut foc” a fondat noi dinastii care au adus o splendoare fără pereche lumii maya.
Maya a fost întotdeauna o enigmă. Cu câteva decenii în urmă, gloria oraşelor ei ruinate, precum şi scrierea ei frumoasă, dar nedescifrată, făcuseră ca mulţi cercetători să-şi imagineze o societate paşnică de scribi şi preoţi. În schimb, atunci când au reuşit să descifreze câteva dintre basoreliefurile maya, a reieşit o imagine mai întunecată a unor dinastii războinice, deşi, cu toate astea, au rămas mistere profunde, printre care „ce anume a determinat saltul final al civilizaţiei maya către măreţie?”. Dezgropate din ruinele năpădite de buruieni sau desluşite din texte recent descifrate, noi indicii îl indică pe „S-a născut foc” drept figura centrală a acestor transformări. Combinând diplomaţia şi forţa, el a încheiat alianţe, a înscăunat apoi dinastii şi a răspândit influenţa îndepăratului oraş-stat, marea metropolă „Teotihuacan”, în apropiere de Mexico de astăzi.
Chiar şi înainte de „S-a născut foc”, maya s-a ridicat pe culmi nebănuite.
Monumente înălţate întru veneraţie
Civilizaţia maya se întindea pe o parte a actualelor state Mexic, Belize, Guatemala, Honduras şi Salvador. Apărută la sfârşitul mileniului al III-lea î.Ch., a cunoscut apogeul între secolele VI şi IX d.Ch. şi a dispărut odată cu cucerirea de către spanioli în secolul al XVI-lea.
Împreună cu aztecii şi incaşii, formează cele trei mari civilizaţii ce au marcat Lumea Nouă înainte de venirea europenilor. Moştenirea ei este în principal arhitecturală, aşa cum o dovedesc impozantele ruine de temple piramidale şi palate împrăştiate prin junglă. Lumea nu ştia aproape nimic despre mayaşi până în urmă cu aproximativ 200 de ani. Majoritatea cetăţilor lor fuseseră invadate de junglă, iar preoţii europeni arseseră aproape în totalitate cărţile lor pe scoarţă de smochin.
Primii exploratori ai vestigiilor maya le-au creat o aură romantică foarte diferită de realitate: „Cine n-a auzit vorbindu-se, de exemplu, de un vechi imperiu maya, adevărată vârstă de aur, în timpul căreia un popor harnic şi eminamente paşnic s-ar fi abandonat, în calmul oraşelor lui protejate de pădurea deasă, contemplării astrelor?”, scrie în volumul „Civilizaţia Maya”, Paul Gendrop.
Templul Inscripţiilor de la Palenque
Astăzi se ştie că vechii mayaşi erau constructori, artişti şi savanţi. Mayaşii au construit palate elegante, cu multe încăperi, cu tavane boltite, templele lor înălţându-se de multe ori cu 100 de metri spre cer. Ceramicile, pictura murală şi sculpturile etalau stilul lor artistic distinctiv şi plin de culoare. Ei au inventat un sistem complet de scriere hieroglifică şi erau familiarizaţi cu conceptul de zero pe care îl adoptaseră pentru calcule cotidiene. De asemenea, aveau anul de 360 de zile şi erau suficient de sofisticaţi pentru a face ajustări de tipul anilor bisecţi. Observau cu regularitate astrele, preziceau eclipsele şi îşi orientau clădirile ceremoniale astfel încât să fie cu faţa spre răsărit. Mediatori între cer şi pământ erau regii maya sau domnii sacri, a căror putere venea de la zei. Ei jucau şi rolul de şamani, interpretând religia şi ideologia, dar şi de conducători, fiind în fruntea supuşilor pe timp de pace sau de război. Numeroşi istorici au descris centrele maya ca fiind „state-teatru”, în care „C’uhul Ajaw” conducea ritualuri publice, elaborate ce confereau înţelesuri metafizice mişcărilor corpurilor cereşti, schimbărilor calendaristice şi succesiunilor la tron. Dar ei nu erau mai puţin războinici.
Organizarea lor în cetăţi rivale duce la comparaţia cu cetăţile greceşti ale epocii clasice sau cu cele italiene din timpul Renaşterii.
Originile mayaşilor sau pierdut în negura timpurilor. Nici măcar primul cronicar spaniol al acestei civilizaţii, călugărul Diego de Landa (1566), n-a putut explica clar acest lucru.
O epopee sculptată în piatră
Se disting, în general, trei perioade ale civilizaţiei maya. Preclasicul (2600 î.Ch.-250 d.Ch.), Clasicul (250-900 d.Ch.) şi post clasicul (900-1521).
Dovezile arheologice arată că arhitectura ceremonială maya a apărut către anul 1000 î.Ch. În jurul anului 300 d.Ch., se remarcă o activitate constructivă intensă, fiecare oraş dezvoltându-se autonom, dar cu caracteristici unitare.
În inima oraşelor maya existau pieţe largi în care se concentrau clădirile oficiale: temple, acropola regală, stadionul. Templele şi observatoarele erau orientate conform cosmogoniei maya. Urma un al doilea cerc în care se concentrau casele nobililor şi templele mai puţin importante. După el urmau casele modeste ale populaţiei.
Unul dintre aspectele uimitoare ale arhitecturii maya este capacitatea de a construi edificii imense cu tehnici rudimentare. Ei nu cunoşteau nici metalul, nici roata. Materialul cel mai folosit era calcarul. Sprafeţele zidurilor erau pictate cu pigmenţi naturali şi organici, în special hematită şi indigo, care, combinate, dădeau celebrul albastru maya, în care intra şi azurit. Faţadele înalte erau împodobite cu frize geometrice, colonete sau sculpturi.
Palatul din Palenque
Palatul din Palenque, imens şi bogat decorat, se găsea în inima oraşului. Palatele, piramidele şi pieţele reproduceau, probabil la nivel simbolic, peisajul sacru. Piramidele reprezentau munţii, ele adăpostind mormintele, mai ales cele regale, ca celebrul K’inich Janaab’ Pakal I de sub Templu Inscripţiilor.
În marile aşezări mayaşe, precum Tikal şi Copan, erau ridicate colosale construcţii, atingându-se din ce în ce perfecţiunea arhitecturală. Exemple în acest sens sunt „El Mirador” şi măreţul oraş din nord, „Teotihuacan”. Calendarul mayaş abunda în ritualuri publice, dansuri şi festivaluri care se desfăşurau în aer liber. Clădirile comune care se aflau în capitală erau proiectate ca platforme sau scene pentru asemenea evenimente. Întreaga arhitectură maya era însă similară din punct de vedere estetic, reprezentând manifestarea fizică a aceluiaşi punct de vedere asupra lumii ierarhice care a creat „C’uhul Ajaw” şi l-a legat de poporul său. Tikal oferă un excelent exemplu în acest sens, fiind şi astăzi unul dintre cele mai mari situri arheologice mayaşe. Aici, un ansamblu uimitor de lucrări din piatră gri se înalţă tăcut deasupra pădurii tropicale. El cuprinde 6 piramide în trepte enorme, care datează din perioada clasică târzie (600-800) şi perioada clasică finală (800-900). Cea mai mare dintre acestea este Templul al IV-lea, cu o înălţime impresionantă de 70 de metri, ce datează din jurul datei 741 şi era cunoscut sub numele „Yik’in Chan Kawil”. În centrul sitului, înconjurată de cele 6 piramide se afla Marea Piaţă, ale cărei drumuri radiază în afară, legând-o de alte spaţii publice. Mai multe comori arhitecturale pot fi găsite în Tikal, printre care şi colosalul Acropole, măsurând 100×80 de metri, în interiorul lui se află un grup de temple funerare, o minune arhitecturală, a cărui construcţie a durat aproximativ 300 de ani. Aici se aflau săli de bal, unde mayaşii jucau un joc care celebra începutul lumii şi aducea jucătorii şi spectatorii mai aproape de zei. În partea de sud a Marii Pieţe se află o veritabilă colecţie de palate regale. Cei care au vizitat aceste situri şi-au putut da cu siguranţă seama de puterea regilor din Tikal. Înălţimea clădirilor, stabilitatea, măiestria tehnică şi alinierea geometrică, toate vorbesc despre un popor care a atins un grad extraordinar de dezvoltare. Fără a avea animale de tracţiune şi roată, aşa cum aminteam, constructorii mayaşi se bazau pe munca oamenilor şi pe ingeniozitate. Dar Tikal nu era decât unul dintre sutele de regate măreţe din lumea maya.
Într-un astfel de mediu, competiţia, războiul nu avea cum să nu înceapă… Războiul a contribuit cu siguranţă la căderea civilizaţiei maya clasice. În încercarea de a găsi stabilitatea prin violenţă, regii mayaşi au creat de fapt, printr-o ironie a sorţii, instabilitate şi haos. Construcţii pe jumătate terminate sunt abandonate, stele pe trei sferturi cioplite sunt lăsate în paragină, centrele marcate prin marile construcţii sunt rând pe rând părăsite şi invadate de vegetaţia tropicală. În 925, măreţe centre arhitectonice care produc şi astăzi o uimire plină de admiraţie nu mai sunt decât morminte ale unei vieţi culturale de o rară intensitate care s-a stins.
Religia, mitologia, arta şi ştiinţa mayaşilor au fost uluitoare propunându-şi descifrarea tainelor temporalităţii prin infinite calcule, îndrumarea ei nebănuită spre probleme de astronomie, cronologie şi calendar, de matematică. Această obsesie a timpului îşi are rădăcini în preocupări ontologice fundamentale. Pentru mayaşi, unităţile de timp erau încărcături pe care, purtători divini, numerele le cărau în eternitate. De aceea este o mare pierdere faptul că bogata dantelărie de glife care împodobeşte monumentele maya din perioada clasică a vechiului Imperiu, ca şi densa ţesătură de glife din cele trei codice maya nu ni s-au păstrat în totalitate.
Sfârşitul lumii în 2012?
Tikal, Guatemala, 1600
„Mayanismul” şi alte curente „New Age”, printre care şi mişcările milenariste, prezic schimbări radicale, adică sfârşitul lumii în 2012, bazându-se pe calndarul „Tzolk’in”, situându-l, în general, la 21 decembrie. Altele anunţă datele de 12 decembrie 2012 şi de 28 octombrie 2011. Aceste date ar corespunde unui ciclu al calendarului maya şi ar marca, după partizanii teoriei, o schimbare în conştiinţa mondială şi începutul unei noi epoci. Pentagonul spune că anul 2012 va fi un moment de cumpănă pentru omenire. Pe măsură ce ne apropiem de anul 2012, vor avea loc mai multe schimbări la nivelul planetei, care vor provoca modificări radicale şi bruşte de climă şi vor duce la anarhie, se arată într-un raport al Pentagonului. Teoria este susţinută de mayaşi, care prevăd că „sfârşitul timpului” va avea loc pe 21 decembrie 2012. Calendarul Maya se încheie brusc la această dată, cu toate că, în trecut, mayaşii, care erau foarte avansaţi în astronomie, calculaseră date cosmice până la milioane de ani.
În perioada zilei de 21 decembrie 2012, se spune că Soarele se va alinia cu centrul Căii Lactee, eveniment care se întâmplă o dată la aproximativ 26.000 de ani şi al cărui efect nu poate fi decât presupus şi speculat. Oamenii de ştiinţă raţionali sunt însă de părere că este puţin probabil ca acest fenomen să afecteze cumva Pământul şi se aşteaptă ca presupusa „Zi a Judecăţii” să treacă la fel ca oricare alta.
Numeroşi cercetători ai zilelor noastre s-au ambiţionat să descifreze şi „tehnologia” ultimă a mayaşilor şi au concluzionat că, pentru a găsi o corespondenţă cu zilele calendarului Gregorian, este necesară numerotarea zilelor de la începutul „Marelui Ciclu” al „Marii Numărători” maya. Este adevărat că, la data de 21 decembrie 2012, calendarul mayaş ajunge la sfârşit, însă atunci se încheie un ciclu de 394 de ani, numit baktun. Acest baktun face parte dintr-un ciclu de 8.000 de ani numit pictun şi nu este nicio dovadă că se va întâmpla ceva apocaliptic odată cu terminarea unui baktun şi intrarea în altul.
Basorelief din mormântul lui Pakal
Scenariul apocaliptic imaginat de americani după previziunile mayaşilor şi-a găsit locul în producţia cinematografică „2012”.
Cercetătorul american Lawrence E. Joseph, în lucrarea „Apocalipsa 2012”, nu exclude, însă, nici o altă interpretare a profeţiei maya: 2012 ar putea însemna şi intrarea într-o nouă eră de conştiinţă mai ridicată, dar bazată pe ştiinţă. Iar cercetarea lui Joseph se încheie cu o altă întâlnire: începutul experimentului LISA (The Laser Interferometer Space Antenna), una dintre cele mai cutezătoare tentative de descoperire a legilor Universului. Prin experimentul „LISA”, NASA îşi propune să capteze, în sfârşit, misterioasele unde gravitaţionale cu ajutorul unei „triangulaţii de sateliţi”. Primii vor fi lansaţi în 2012. Publicaţia britanică „The Independent” a încercat să facă o sinteză a lucrurilor care se ştiu clar până acum. Mai recent, doi oameni de ştiinţă germani au dezvăluit că ultima zi din calendarul Maya nu este 21 decembrie 2012. În urma unui studiu, această dată considerată a fi ziua sfârşitului lumii este modificată cu 104 ani, din cauza neluării în calcul a unor concordanţe dintre calendarul Maya şi cel creştin.
Majoritatea oamenilor de ştiinţă resping scenariul apocaliptic.
