Întâlniri memorabile

La trei săptămâni de la revoluția (sau ce va fi fost ea) din decembrie ’89, făceam o călătorie la Chișinău, pentru a-mi cunoaște colegii și a-i invita la reuniunile de la Piatra Neamț. Am fost primit cu o dragoste fără egal, dar mai important decât orice a fost faptul că frații de dincolo de Prut mi-au lipit pe frunte pecetea de ”primul chirurg din România venit la noi”, pe care am purtat-o ca pe un blazon de noblețe și cu care am fost întâmpinat întotdeauna de colegii din Basarabia.
Nu pot uita anul 1992 când, cu ocazia celei de ”A XX-a Reuniuni a Chirurgilor din Moldova”, aveam ca oaspeți de onoare pe Grigore Vieru și pe pictorul Ion Muraru (în prezent, artist plastic bine cotat în SUA).

Atunci, pe scena Teatrului Tineretului, grupul de oaspeți basarabeni mi-a oferit un portret de mari dimensiuni al poetului Alexandru Mateevici, iar Grigore Vieru a rostit cuvinte care nu pot fi uitate. Înainte de toate, a afirmat că a fost crescut în credința că de fiecare dată când își îndrepta privirile către România, să știe că privește către o țară dușmană. Atunci, poetul și-a exprimat regretul că abia după revoluție a putut cunoaște și vorbi necenzurat despre Mihai Eminescu, poetul nepereche, față de care-și exprima profunda admirație și dragostea fără limite. Și tot atunci ne-a împărtășit marea sa dorință de a avea o căsuță cât de mică, la poalele Ceahlăului, unde să-și doarmă somnul de veci. Auzit-ați auzit asemenea vorbe ? Soarta și Dumnezeu au hotărât altfel.
Aceeași soartă m-a lipsit de un document fără egal, o înregistrare video a întregului eveniment, pe care i-am oferit-o poetului ca să facă o copie. Dar … s-a pierdut iremediabil.

În timp, cel puțin pentru noi chirurgii, Prutul a devenit, în adevăratul sens al cuvântului, un râu interior, și nu-mi aduc aminte de vreo manifestare științifică organizată oriunde s-ar fi derulat, la care să nu fi fost împreună.
În vara anului 2011, Biblioteca ”Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Chișinău, îmi lansa invitația de a participa la o întâlnire cu cititorii. Cum să nu răspund unui asemenea eveniment, de care nu mă bucurasem nici acasă ?
Ce-a fost ? O sărbătoare rară, închinată, mai ales, limbii române, o întâlnire care s-a bucurat de multă lume bună și aleasă din intelectualitatea basarabeană (printre care Ion Ungureanu, fost ministru al culturii și compozitorul și muzicologul Constantin Rusnac), în vreme ce colegii chirurgi (Gh. Ghiridim, E. Maloman, R. Scerbina, A. Spânu, V. Tâbârnă, Gh. Rojnoveanu și alții) m-au prezentat publicului ca profesionist, autor de carte de specialitate, editor, scriitor și publicist.

A urmat dialogul propriu-zis cu cititorii. Moderator ? Nicolae Dabija. O surpriză deosebit de mare pentru mine, cu atât mai mult cu cât nu ne cunoșteam. Scriitorul și-a început prezentarea într-un mod foarte original : ”Domnule Răzeșu, să știți că întâlnirea noastră nu e deloc întâmplătoare”. Mărturisesc că am luat cuvintele sale ca o foarte reușită formulă de întâmpinare, plină de miez și sensibilitate, după care moderatorul și-a axat expunerea pe similitudinile romanelor noastre, ”Temă pentru acasă” și, respectiv, ”Prin vămile vieții” : amândouă erau primele noastre romane, ambele văzuseră lumina zilei în anul 2008, și unul și celălalt izvorau din clipele de cumpănă ale unui accident sever care ne pusese viața în pericol, în amândouă se vorbea despre traumele suferite de eroii cărților noastre din timpul fostelor regimuri socialiste, amândouă evocau evenimente trăite, unele cunoscute de către semenii noștri, ambele aveau nuanțe autobiografice și aminteau de existența unui copil dinafara căsătoriilor și multe altele.

Întâlnirea s-a derulat într-o atmosferă de frumoasă spiritualitate și prietenie, apreciată de către cei prezenți, legată de preocupările autorilor și ale cititorilor și de problemele multe și dificile cu care țările noastre se confruntau. Mărturisesc însă că ardeam de nerăbdare să citesc romanul lui Nicolae Dabija, despre care aflasem atât de multe. Așa s-a și întâmplat. Ajuns în camera de hotel, nu m-am culcat până nu am terminat cartea, o scriere de înaltă ținută închinată, cu dreptate, ”întregii intelectualități basarabene”, așa cum este menționat chiar de la început.

Nu pot merge mai departe, fără să povestesc, în câteva fraze, acțiunea cărții.
Ne aflăm în anul 1940, într-un orășel de provincie din Basarabia, când profesorul Mihai Ulmu, la sfârșitul orei de curs, dă elevilor săi o temă pentru acasă. Între timp, armatele sovietice, purtate de tancuri, invadează localitatea, intră în școală și înlocuiesc portretele regelui Mihai cu ale lui Stalin. Elevii, în elanul lor tineresc, fac cuvenita reparație și repun tabloul regelui la locul său, faptă care urma să le aducă autorilor grele pedepse. Față de această amenințare, profesorul ia răspunderea asupra sa, numai bine ca să fie judecat sumar și trimis în Siberia.
Una dintre elevele profesorului, îndrăgostită în taină de acesta, le mărturisește părinților săi iubirea și dorința de a pleca pe urmele lui și nici mama, nici tata nu reușesc s-o abată de la intențiile ei. În disperare de cauză, îi oferă fetei o salbă de galbeni și aceasta pleacă spre dragostea ei. Îndură nenumărate greutăți, privațiuni și evenimente nefericite, dar reușește să ajungă în lagărul în care se afla profesorul, unde se angajează ca spălătoreasă. Se întâlnește cu cel pe care îl iubea și, după o vreme, fug împreună din lagăr. Dar unde să fugi în imensitatea taigalei ? Sunt prinși, pedepsiți și aduși înapoi, pentru ca, după o vreme, socotind că și-au aranjat mai bine fuga, evadează din nou. De data asta, reușesc să rămână împreună, mai multă vreme, în desișul pădurii. Trădați de un mujic ticălos care le arătase o falsă protecție, sunt prinși din nou și pedepsiți. Dar pentru fată, nimic nu mai are importanță, dragostea ei e împlinită : poartă în pântece fructul iubirii ei.

Cum timpul își vede de al lui, mama însărcinată este trimisă într-un lagăr special, de femei, unde naște un băiețel, sufletul ei. Rămâne aici până când copilul împlinește doi ani de zile, după care, conform regulilor, este alungată, încearcă să-și fure propriul copil dar este împușcată și va muri ceva mai târziu. Copilul este trimis într-un lagăr de copii, toți 300 proprietate a statului sovietic, ca fii ai lui Stalin și purtând același nume, Ivan Ivanovici. Ca să poată fi deosebiți, purtau și un număr : Ivan Ivanovici 78, Ivan Ivanovici 255 și așa mai departe.

Din fericire, vine binecuvântatul an 1953, când moare tătucul, marele geniu al omenirii. Totul intră în derivă, totul se dă peste cap, nimeni nu mai are grija altuia și profesorul Ulmu pleacă fără opreliști din lagăr și începe să-și caute băiatul, despre a cărui existență știa. După dificultăți fără seamăn și încercări limită, reușește să dea de urma propriului copil, datorită întâmplării fericite și, mai ales, inspirației mamei care îi tatuase pe un antebraț numele : Mircea. Tată și fecior pornesc spre casă și după alte peripeții și încercări dintre cele mai grele, reușesc să ajungă. Primul drum pe care îl fac este la școală și când profesorul aprinde lumina în clasa pe care o părăsise în urmă cu 13 ani, aceasta este plină de elevii care își făcuseră tema pentru acasă. Adică trăiseră, fiecare cu viața lui. Splendid ! Cutremurător !
Dar cartea îmi rezerva cea mai mare surpriză posibilă. Eroina cărții, se chema Maria RĂZEȘU ! Numele meu. Da, Neculai Dabija avusese dreptate : întâlnirea noastră nu fusese întâmplătoare.

Ajuns acasă, am reluat lectura cărții de câteva ori și m-am minunat de fiecare dată de talentul și meșteșugul autorului. Singura mea nemulțumire era legată de limbă, de graiul basarabean cu numeroase influențe ale limbii ruse. Drept care am intrat în legătură cu autorul, mi-am exprimat prețuirea pentru opera lui și i-am făcut o propunere : să scot, pe cheltuiala editurii mele, un tiraj scris în limba română literară, justificată mai ales de numeroasele multe glasuri sonore care cereau pentru carte un Nobel pentru literatură. Perfect meritat. A fost de acord, ba a manifestat (sau așa am crezut ?!?) un interes deosebit. În puțină vreme, aveam manuscrisul în limba românească literară, trecut prin filtrul a două profesioniste. I l-am trimis autorului spre o cuvenită avizare. Din păcate, aceea a fost ultima legătură dintre noi. Nici un semn, nici un răspuns, nici măcar un refuz de complezență.
Nu mi-am permis să-l interpelez ori să mă interes de cauzele acestui refuz tacit. Singura explicație plauzibilă avea în vedere dramul de orgoliu al profesorului de limbă română. Și … n-a mai fost nimic.
Regret dispariția lui Nicolae Dabija și închei cu îndemnul, pentru cei care încă nu au citit ”Tema pentru acasă”, s-o facă. Vor avea o îndreptățită și nemaipomenită satisfacție a lecturii și a valorii ca document a unuia dintre cele mai reușite romane ale ultimelor decenii.
Relansez către cei cu putere să reia propunerea de a i se acorda (chiar postmortem), râvnitul premiu Nobel, cuvenită încununare a unei opere fără egal.

Virgil Răzeșu

Piatra Neamț