Maturitatea în istorie sau un fel de “ce vrei să devii când ajungi mare” traversează cronologiile şi modifică mentalităţi de la o generaţie la alta. În vechime, unul dintre primele semne de maturitate recunoscute de cutume şi pravile era dreptul de a intra în spaţiul destinat celor mai vârstnici şi de a împărţi cu ei ultimele noutăţi.
Înfrăţirea bărbaţilor egali în interiorul responsabilităţilor cotidene a fost şi ea prezentă, dar se desfăşura după alte reguli. Vârsta, doar ea singură, nu certifică mare lucru. Trebuia să împlineşti sarcini comune celorlalţi şi să poţi întreţine o familie. Mahalaua şi astăzi, mai abitir decât lumea satului, stigmatizează adulţii “neintegrabili” social şi profesional.
Cea dintâi responsabilitate coborâtă din cutume şi preluată de Codul Civil modern este aceea de părinte. “Omul aşezat la casa lui”, respectat de vecinătate, este fundaţia maturităţii armonioase, preluată din lumea satului şi conservată astăzi de mahala şi cartierul muncitoresc. Cel dintâi pas către amintitul final este alegerea unui partener şi navigarea alături de acesta prin toate accesoriile puse la dispoziţie de spaţiul public, respectiv acele segmente ale lui care devin treptat prelungiri ale spaţiului privat: atitudini, gesturi, alegeri etc. Vin în completarea lui şi de aceea au fost create. Ele sunt de dată foarte recentă în spaţiul românesc. Au aproximtaiv 150 de ani şi se găsesc numai insular şi azi, chiar şi în mediul urban.
Aşadar, iată o perspectivă neaşteptată în aparenţă. Pentru adult, pentru vârsta maturităţii depline, aceea a respectabilităţilor sociale, etalonul este acela al împletirii vieţii profesionale cu aceea a intimităţii. “Omul aşezat” este acela care îşi întreţine familia prin mijlocirea profesiei. Aşadar, pe măsură ce creştem şi finalizăm anii de şcoală, punctul de plecare al vieţii de acasă, al intimităţii, îl întâlnim tot în spaţiul public. Aici ne vom găsi partenerul de viaţă. Spre deosebire de lumea satului, unde se merge în peţit cu anticipare, la domiciliul celor în cauză, unde se şi poartă negocierea. Oraşul elimină aceste bariere şi totul se negociază în spaţiul public, între cei doi parteneri. Tot acolo unde se construieşte şi cariera.
În fond, şi cutuma spune la fel: mai întâi o meserie şi apoi o familie. Iată cum reperele spaţiului public, ale vieţii de dincolo de casă, acolo unde se poartă majoritatea competiţiilor, reprezintă punctul de pornire a vieţii de cuplu. În varietatea străzilor şi a locurilor publice, oamenii leagă cunoştinţe noi. Şi mai mult, le cultivă, le dezvoltă, le consolidează.
Problema care se ridică este echilibrarea intimităţii şi permanenţa ei în pendularea noastră între spaţiul public şi privat. Deoarece există o intimitate cenzurată în gesturi, în spaţiul public şi fără de oprelişti în spaţiul clar delimitat şi controlat al casei. Acasă doar verificăm gesturile profunde ale gesturilor la vedere. Fidelitatea tandreţei, înţelegerea faţă de problemele fiecărei zile, în general tot ceea ce îmbracă forma unei mărturisiri, a unei destăinuri, care nu s-ar realiza decât în interiorul spaţiului pe deplin controlat, care să nu fie expus vederii sau atenţiei altora.
Ce mai înseamnă totuşi maturitatea? Mai înseamnă şi un răspuns la întrebarea: cum te întreţii? Fiecare epocă istorică a cunoscut tehnicile sale de supravieţuire. Epoca modernă a calmat însă „trauma” prin diversificarea ofertelor şi a opţiunilor.
Apoi adultul trebuie să negocieze. O face întreaga sa viaţă iar cea dintâi reuşită prefigurează maturitatea sa în ochii celorlalţi, trecuţi de pragul vârstelor de început.
Maturitatea mai înseamnă şi unele reguli de bunăcuviinţă vestimentară. Să arăţi, să te porţi “ca un om mare” este probabil visul cel dintâi al unui copil. Iar chestiunile de imagine le înveţi fie prin educaţie, fie prin mimetism, de la cei mari. Eşti pe deplin produsul a ceea ce se desfăşoară în jurul tău. Deoarece destinul este locul şi momentul în care te naşti.
În lumea adulţilor există şi un format comportamental obligatoriu cuprins de toate manualele de iniţiere: primirea oaspeţilor, conversaţia, flirtul, crearea unei atmosfere destinse, primitoare. Din nou despre gest, atitudine, vestimentaţie. Toate acestea se învaţă prin experienţă acumulată iar părinţii pregătesc şi urmăresc introducerea tinerilor în lumea adulţilor, etapă a vieţii pentru care se pregăteau.
La capătul acestui drum trebuie să fie o carieră împlinită însoţită de valorile vieţii de familie. Un sincron atât de dorit astăzi.
