Pe la 20 de ani mergeam cu câţiva prieteni la slujba de Înviere de la Catedrala oraşului Broos (cine nu are habar de numele săseşti ale oraşelor din Transilvania nu va şti care este numele de astăzi al fostei cetăţi regale!). Înainte de miezul nopţii, lumea se strângea în centru în faţa lăcaşului şi aştepta să înceapă procesiunea. Se adunau câteva mii de oameni şi de fiecare dată când se ajungea la înconjurul catedralei rândul tăcut de credincioşi se transforma într-un şarpe lung, înnodat pe la mijloc de mai multe ori. La un ceas după miezul nopţii, oamenii plecau acasă cu lumânarea aprinsă în căuşul palmelor. Atunci luam bicicleta şi porneam spre casă. O tăiam prin pădure şi ajungeam în capătul satului înainte să se audă primul dangăt al clopotului de la biserică.
La noi în sat, Învierea începea întotdeauna la trei dimineaţa. Preotul avea de făcut trei slujbe identice. Prima dată venea la noi, apoi, de la 5, începea aceeaşi Înviere la Mărtineşti, în centrul de comună, şi încheia la biserica românească dintr-un sat predominant unguresc. Când eram mic ştiu că venea cu şareta sau pe jos. După ce a răposat „popa Remus” (aşa îi spuneau toţi), următorul s-a modernizat. Sosea călare pe bicicletă. Când întârzia, oamenii strânşi în faţa intrării în biserică deveneau agitaţi şi unul dintre ei zicea, hai să tragem clopotul, de parcă asta i-ar fi sporit viteza sau ar fi micşorat drumul pe care trebuia să-l parcurgă. Aşa trăiam două procesiuni în aceeaşi zi.
Nu ştiu ce gândea preotul care făcea aceeaşi slujbă de trei ori, dar pentru mine Hristos învia de două ori în aceeaşi noapte. Diferenţa era enormă. La Broos semăna cu un eveniment în viaţa oraşului. Toţi bărbaţii se salutau reverenţios scoţându-şi pălăriile de fetru cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga strângeau discret braţul soţiilor pentru a le avertiza să dea şi ele bineţe în acelaşi timp. La Catedrală, oamenii se îmbrăcau de frig. La bisericuţă, ne îmbrăcam de sărbătoare.
De Paşti, fiecare trebuia să aibă ceva nou. În copilărie, înainte de miezul nopţii, după ce se termina vopsirea (roşirea) ouălor, ne îmbăiam şi pe urmă ne rugam. Din acel moment nu mai aveam voie să bem nici apă. Trebuia să aşteptăm sfârşitul slujbei de Înviere ca să putem înghiţi cele trei linguri cu Pască. Mama îmi spunea de fiecare dată, la Învierea lui Hristos trebuie să ne ducem curaţi! Să nu avem gura şi gândul spurcate de nimic.
La scurtă vreme, uneori nici nu apucam să adorm bine, mă trezea vocea mamei cu acelaşi „haide să nu întârziem”. Şi când ajungeam în curtea bisericii, de fiecare dată mai era cineva. În toată copilăria mea, niciodată n-am izbutit să ajungem primii. De fiecare dată când intram pe poarta mare, în cimitir mai era cineva, lumânările ardeau pe la toate crucile, lângă nuielele de salcie şi buchetele de flori.
În fiecare Joi, înainte de Paşti, toţi copiii curăţam mormintele de iarbă şi buruieni şi împodobeam crucile cu nuiele de salcie şi cu buchete de brebenel sau anglicioră. Totul era pregătit pentru acea dimineaţă albăstrie, niciodată ploioasă, totdeauna înstelată şi cu un ţiuit de începutul lumii. Greierii şi răcăneii cântau trezirea pământului. Şi de fiecare dată noaptea avea o înălţime mistică şi un strop de lumină. În ţiuitul acela de noapte încremenită se auzeau bătăile în uşile ferecate ale bisericii şi vocea îngroşată a preotului:
– Deschideţi porţile să intre Împăratul Măririi!
– Cine iaste Împăratul Măririi?
