Invitaţie la lectură. Fiecare silabă e o scânteie               

Lux şi rafinament în noua colecţie Baroque Books & Arts

“Bunele maniere moderne”

Ce poţi să faci când ai invitați care își verifică e-mailul din două în două minute în timpul mesei? Există vreo ocazie când pantalonii scurți și sandalele pot fi o vestimentație potrivită unui gentleman? Cum să reacționezi când primești un cadou nepotrivit? Ce subiecte de conversație să găsești la o cină care pare că nu se mai termină?

Sfaturi vestimentare • Călătoria la nivel înalt • Relații • Suntem gazde • Dinner Parties • Etichetă • Decoruri și aranjamente interioare • Tehnologie • Business

„David Tang aduce întotdeauna ceva în plus vieții, iar asta este ceea ce își dorește fiecare dintre noi”, apreciază Sir Mick Jagger

„Un curs de iniţiere în eticheta secolului XXI, care poate să transforme un arivist într-un aristocrat”, consideră Ducele de Marlborough

„Îmi place la nebunie volumul Bunele maniere moderne! Plin de spirit și cu un simț al umorului nemaipomenit, David te face să nu mai lași din mână această «biblie pop culture» pe care toată lumea TREBUIE să o citească. Nu este doar educativă, ci de-a dreptul revelatoare. Bravo, David!”, exclamă Tommy Hilfiger

“Acest episod îmi amintește de un prânz oferit soției mele și mie de prinţesa Diana acasă la ea, în Kensington. Eram doar noi patru, adică inclusiv foarte tânărul prinț Harry. La cafea, prinţesa a scos o geantă cât se poate de elegantă, de marcă, și i-a oferit-o soției mele, când prințul, inocent, dar bun observator, a remarcat: «Mami, întotdeauna dăruiești ce ai primit de la altcineva? Câte genți din astea mai ai?» O clipă s-a lăsat liniștea, ne-am uitat uluiți unii la alții, după care am izbucnit cu toții în râs. Nu a urmat niciun comentariu, iar soția mea a luat geanta; nu era foarte frumoasă și nici nu a purtat-o vreodată, în ciuda provenienței ei pline de glamour.

Referitor la o întrebare adresată de un alt cititor, care voia să știe dacă se cuvine să mănânci sandviciuri în public, vreau să-ți spun că nu sunt absolut deloc de acord cu tine. O persoană educată nu mănâncă niciodată, dar niciodată, în public sau pe stradă.

Te rog, nu fi idiot”.

“Frumoasă a fost această viaţă. Totuşi”

Jean d’Ormesson. Un bon vivant care şi-a trăit viaţa deasupra dramelor cotidiene și un veritabil roman autobiografic, sub titlul unui faimos vers de Aragon: Frumoasă a fost această viață. Totuși.

Castelan pe linie ereditară, dintr-o veche familie „de robă“, d’Ormesson este şi castelanul Literelor franceze: rădăcinile culturii şi entuziasmului, ale onoarei şi poftei de viaţă fiind adânc amprentate în Istoria Franţei şi a lumii largi. Timpul, de multe ori, are răbdare şi face dreptate: d’Ormesson scrie onest şi pasionat despre lungul său periplu printr-o viață onestă şi pasionată dusă în exemplaritate, cu sute de anecdote din universul ascuns al scriitorilor, al politicienilor și al iubirilor interzise. Și despre întâlnirea lui cu frumoasa lume românească a anilor treizeci: Brâncuşi, Cioran, Eliade, Anna de Noailles, Martha Bibescu – pe scurt, o Românie cu o imagine justă. Un deliciu!

“Părinţii mei primeau mulţi invitaţi. Printre siluetele familiare erau, mai ales, două femei excepţionale, celebre în vremea lor, mult uitate în zilele noastre, şi cu care tata se împrietenise: Martha Bibescu şi Elena Văcărescu. Ambele îl cultivau asiduu pe tatăl meu, care le aprecia şi le iubea mult, şi pe una, şi pe cealaltă. Iar ele se detestau cu o frumoasă înflăcărare.

Aceste două eminente doamne nu erau singurii cetăţeni români care au reprezentat cultura franceză. Tzara, fondatorul grupului Dada la Zürich în timpul Primului Război Mondial, era de origine română. Sculptorul Brâncuşi sau istoricul Mircea Eliade, autor al Mitului eternei reîntoarceri şi al Tehnicilor arhaice ale extazului, erau şi ei şi români, şi francezi. Iar mai târziu aveam să-i iubesc şi să-i admir mult pe Emil Cioran, moralistul disperat şi vesel, autor al Tratatului de descompunere, al Silogismelor amărăciunii, al Căderii în timp, şi pe Eugen Ionescu, ale cărui piese Cântăreaţa cheală, Scaunele, Regele moare au fost adevărate triumfuri.

Există roluri minunate şi mari actori. Şi există utilităţi. Toţi actorii sunt egali. Dar există vedete de care ne amintim mult timp. Actori precum Homer, Platon, Alexandru cel Mare, Ginghis Han, Rembrandt, Shakespeare, Goethe, Napoleon, Chateau­briand, Tolstoi, Proust, Churchill, Stalin nu sunt uitaţi. Le avem în memorie gesturile şi replicile. Talentul şi geniul lor. Sufleorul, plasatoarea, maşinistul, decoratorul şi machieuza sunt şi ei actori. Iar publicul însuşi nu este compus decât din actori. Iar mulţimea de pe stradă, străinii în trecere, bancherii, oamenii străzii, bolnavii din spitale, militarii din cazărmi şi condamnaţii din închisorile lor – toţi actori, nimic altceva decât actori. Pictorii, sculptorii, arhitecţii, muzicienii, amanţii şi scriitorii – nişte actori. Şi cititorii actorilor. Mari sau mici, fericiţi sau nefericiţi, de geniu sau mediocri, puternici sau sărmani. Toţi nişte actori, cu rolul lor de jucat”.

“Guerlain”

Jean-Paul Guerlain. Prințul parfumurilor, fondatorul Casei Guerlain, geniul inegalabil al celor mai fericite creaţii olfactive, este eroul volumului semnat de Elisabeth de Feydeau.

Două secole de istorie a amorului și a frumuseții perlate, parfum cu esență de Art Nouveau, curaj, inspirație, aventură și nebunie rafinată – pe scurt: Parisul luxului și al voluptății.

„Creația e un dar în sine și singurele mele limite au fost limitele imaginației. Selecționând cele mai bune materii prime naturale din întreaga lume, am dus mai departe priceperea familiei, care a ridicat respectul pentru calitate la rangul de filosofie de viață. Trec azi ștafeta, cu încredere și seninătate, altor parfumieri, care vor fi și ei capabili, cu talent și pasiune, să asigure viitorul grandioasei Case, combinând frumusețea cu îndrăzneala”, mărturisea Jean-Paul Guerlain.

Pentru un machiaj perfect tot timpul anului, Guerlain a creat în 1984 pudra Terracotta, primul fard compact din care încă se vinde o cutie la fiecare douăzeci și cinci de secunde, pe tot globul!

În 1925 a venit rândul parfumului Shalimar să troneze în vitrina magazinului de pe Champs-Élysées. Foarte repede declarat o capodoperă, parfumul pătrunzător de dulce, de o dulceață aproape agresivă, și-a primit numele de la mitul indian care a devenit nemuritor datorită vestitului palat Taj-Mahal. În vremurile de glorie ale dinastiei mogulilor, Shalimar era numele grădinilor parfumate din Srinagar, Lahore și Kapurthala. În sanscrită, înseamnă „loc al dragostei”, pentru că acele grădini erau paradisul pe pământ.

Guerlain visa neîncetat la o aromă inedită, la un parfum sublim care va fermeca inimile tuturor femeilor. Pentru a-l detrona pe Jean Patou, care lansase Joy, „parfumul cel mai scump din lume”, el a creat Coque d’or, un chypre foarte sofisticat, ale cărui tente de mosc formează o bază uimitor de senzuală. Baccarat a imaginat pentru această creație un sublim flacon de cristal emailat cu aur și safir, numit „papion”, creat ca un omagiu pentru Serghei Diaghilev. Ambalajul pentru Coque d’or a fost desenat de celebrul decorator Jean-Michel Frank, care a conceput decorațiunile și piesele de mobilier pentru viitorul Institut de Beauté Guerlain. Conținutul și forma vor atinge perfecţiunea, iar Coque d’or îl va detrona pe Joy al lui Jean Patou, devenind el cel mai scump parfum din lume!

“Christian Lacroix. Mică enciclopedie de STIL”

Christian Lacroix, ilustru creator de modă francez, a studiat Istoria Artei la Universitatea din Montpellier și la Sorbona și şi-a făcut disertația pe tema Rochia în pictura franceză a secolului al XVIII-lea. În 1987 și-a deschis propria casă de modă și apoi a lansat și o linie de accesorii – bijuterii, genți, ochelari, parfumuri, eșarfe, pantofi, orfevrărie, porțelanuri, cristaluri.

Ca mare pasionat de istoria costumelor, creațiile lui sunt flamboaiante, sofisticate și pline de exuberanță.

O defilare trepidantă de stiluri, în inconfundabilul și capriciosul stil Lacroix. Un elogiu al emoțiilor estetice, o cronică acidă și tandră a tendințelor modei străbătând canoanele grăbite ale ultimilor treizeci de ani, care schițează cu discreție arhitectura vieții.

Modernul orizontal • Jansenistul auster • Divinul stil Castaing Pop şi Op • Şicul anilor şaizeci • Art Nouveau • Stilul Disco • Stilul Rothschild • Habitatul fericit • Loft-ul • Stilul Memphis (Tennessee) • Stilul vag NASA • Stilul Destroy • Minimalismul • Stilul Juke-box • Neobarocul • Stilul Delabrat • Chintz-ul emoţionat • Şicul nepericulos • Stilul Ulterior • Stilul Shaker • Steaua Nordului • Muzak-ul • Regele couture • Stilul Philadelphian • Stilul Empire de pe lacul Como • Sanyas şi Popot • Dezordinea savantă

“Istoria sticlei de vin”

Sticla de vin. Peste Marea Mânecii, în formă de ceapă, de pară, apoi cilindrică și cu umeri drepți. În Franța, mai degrabă ovoidă, cu umeri înclinați, atât în Champagne, cât și în Burgundia sau la Bordeaux unde, din secolul al XIX-lea, s-au impus tot formele cilindrice cu umeri drepți. Dar creatorii au mers mai departe cu imaginația: fluierul renan, sticla îmbrăcată în paie din Toscana, bocksbeutel-ul în formă de tărtăcuță din Franconia, sticla clavelin din Jura, butelia mică de Tokaji cu gâtul alungit sau constantia din Africa de Sud.

Fără inventarea sticlei, niciodată vinurile nu s-ar fi putut învechi ferite de aer și de lumină și niciodată personalitatea regiunilor și a anului de producție nu s-ar fi putut manifesta cu atâta strălucire.

O fascinantă călătorie în lumea rafinată şi estetică a a sticlelor de vin, la care  cititorul este invitat de Jean-Robert Pitte.

“Revoluția datează din secolul I d. Hr., când s-a inventat în sticlărie țeava de suflat. La începutul secolului al XVII-lea, producțiile europene, prea fragile, nu puteau servi pentru transportul lichidelor la distanțe mari. Atunci Anglia, o țară importatoare, a conceput butelia de sticlă groasă și neagră, lucrată într-un cuptor încălzit cu cărbuni. Tot englezii au descoperit în Portugalia virtuțile plutei, care permite închiderea ermetică, astfel încât să le poți încredința sticlelor și cel mai pretențios vin, să le poți culca, transporta și păstra peste secole. Și nu după mult timp au inventat și șampania, pe care francezii o vor produce abia începând cu perioada Regenței”.

“Pietre preţioase. Istoria lumii sau istoria dorinţelor”

Bijuteriile și pietrele prețioase prinse în caruselul istoriei: de la mărgele de sticlă la inele cu diamante, de la smaralde la coliere faimoase, de la perle naturale la perle de cultură, de la oul Fabergé la primul ceas de mână. Interesantă şi atractivă privire retrospective propusă de Aja Raden.

„Frumusețea este mai rea decât vinul; amețește atât posesorul, cât și privitorul”, scria Aldous Huxley.

Cumpăr Manhattan, dau la schimb mărgele • Primul inel de logodnă cu diamante • Papagalul de smarald, facerea și desfacerea Imperiului Spaniol • Obsesii, posesii și mecanismele războiului • Colierul care a dat startul Revoluției Franceze • Cultura perlelor, perlele de cultură și goana Japoniei spre modernitate • Primul Război Mondial și primul ceas de mână • Ouăle de aur care au fondat startup-ul sovietic

Toată istoria omenirii poate fi rezumată la trei verbe: vreau, iau și am. Și ce exemplu mai bun pentru a demonstra acest principiu decât istoria bijuteriilor?

„Bani, putere, politica sexelor și bijuterii! Nu sunt oare elementele care fac lumea să se miște? Ce aș putea să cer mai mult de la o carte?”, se întreabă Madonna

Leïla Slimani, câștigătoarea premiului Goncourt, la București

Scriitoarea franceză Leïla Slimani, distinsă în 2016 cu prestigiosul Premiu Goncourt pentru romanul Cântec lin, a venit la București pentru lansarea ediției românești a acestui roman, publicat în colecția Literary Fiction a editurii Pandora M, imprint al Grupului Editorial TREI.

Ea a vorbit, la Institutul Francez din București, despre impactul cuvântului scris în societatea contemporană și despre angajamentul civic al creatorului de opere literare în cadrul unei dezbateri publice moderate de Marius Constantinescu, jurnalist cultural la Televiziunea Română (TVR), dezbatere care a beneficiat de participarea Magdei Cârneci, președinta Pen Club România.

Când Myriam, mamă a doi copii mici, se hotărăște, în ciuda reticenței soțului ei, să-și reia activitatea, cuplul începe să caute o bonă. După o serie de interviuri, o angajează pe Louise, care cucerește rapid afecțiunea copiilor și ajunge să ocupe un loc central în căminul familiei.

Treptat însă, cercul dependenței reciproce se închide, ducând la producerea unei tragedii.

Dincolo de descrierea minuțioasă a tânărului cuplu și a personajului fascinant și misterios al bonei, se întrevede tabloul epocii în care trăim, cu concepțiile sale despre dragoste și educație, raportul dintre dominație și bani, prejudecăți de clasă ori culturale. Stilul frust și tranșant al lui Leïla Slimani, întrepătruns de frânturi de poezie sumbră, învăluie povestea încă de la primele pagini într-un suspans captivant.

“Cântec lin: o poveste despre nebunia obișnuită”. titra Le Figaro

“Cântec lin te prinde în paginile lui cu o forță uimitoare, ce vine atât din măiestria cu care autoarea stăpânește povestea, cât și din stilul precis, clinic, incisive”, afirma cronicarul de la Le Monde

“Cântec lin este o carte necruțătoare despre raporturile de putere și excluderea socială”, notează L’Express

“Scriitura rafinată, precisă şi tăioasă a Leïlei Slimani descrie, într-o atmosferă apăsătoare, sufocantă şi paralizantă, o relație de dependență în care manipularea şi nebunia se amestecă implacabil”, apeciază La Croix

Iar Livres Hebdo scrie la rândul său: “Aruncat într-un vârtej nebunesc, cititorul nu poate opri această cădere vertiginoasă şi fascinată. Tragedia despre care vorbeşte Leïla Slimani e cât se poate de convingătoare. Autoarea reuşeşte să creeze în detaliu un portret al închisorilor noastre intime şi sociale”.

Leïla Slimani (n. 1981) este o romancieră și jurnalistă franceză de origine marocană. S-a născut la Rabat, în Maroc și la 17 ani a plecat la Paris, unde s-a specializat în științe politice și studiul mass-mediei la Sciences Po. După absolvire, a vrut să urmeze o carieră în actorie, dar a început să lucreze ca jurnalist pentru revista Jeune Afrique.

În 2014 a publicat primul său roman, Dans le jardin de l’ogre (în curs de apariție la Editura Pandora M), urmat de thrillerul psihologic Cântec lin, care a devenit rapid un bestseller, cu peste 76.000 de exemplare vândute, în primele trei luni de la apariție.

În 2016, romanul Cântec lin a fost distins cu Premiul Goncourt și a fost nominalizat la Prix Renaudot, Prix Femina, Prix de Flore și Prix Interallié.

“Favorita”, o poveste de dragoste din China medievală

O capodoperă a romanului istoric, Favorita reconstituie povestea de dragoste dintre împăratul Xuanzong și Yang Guifei, Soția Prețioasă, devenită un celebru mit al iubirii, tot atât de cunoscut în Asia pe cât este cel al lui Tristan și al Isoldei în Occident.

„Patosul omenesc și suferința, singurătatea și izolarea, fatalismul oriental și conceptele budiste despre predestinare alcătuiesc firul predominant în țesătura scrierilor lui Yasushi Inoue”, scria Leon Picon

Pasionat de istoria Japoniei și a Asiei (în special a Chinei), Yasushi Inoue a călătorit în tot acest spațiu, lucru reflectat în multe dintre romanele sale. În Favorita, Yasushi Inoue suprinde cei șaisprezece ani petrecuți de împăratul Xuanzong din dinastia Tang alături de Yang Guifei, una dintre cele patru frumuseți clasice ale Chinei, o iubire mereu tulburată de intrigile și uneltirile de la Curte, de miniștri însetați de sânge, generali ambițioși, eunuci vicleni și splendide concubine. Scriitorul japonez redă, cu infinită grijă pentru veridicitate și detaliu, personaje istorice dominate de pasiuni și spaime.

Yasushi Inoue (1907–1991) s-a născut la Asahikawa, în Hokkaido. A absolvit în 1936 Universitatea Imperială din Kyoto (estetică și filozofie), cu o teză despre Paul Valéry. Până la sfârșitul războiului a publicat mai mult poezie, deși a obținut și un premiu pentru roman (Premiul Chiba Takeo, în 1936). S-a impus însă ca prozator abia la vârsta de 42 de ani, cu nuvelele Lupta de tauri (Togyu) și Pușca de vânătoare (Ryoju), pentru cea dintâi primind, în anul 1949, Premiul Akutagawa. Vasta sa operă cuprinde peste 40 de romane, peste 80 de nuvele, un mare număr de proze scurte, mai multe volume de poezii, zece volume de eseuri și însemnări, jurnale de călătorie, volume de estetică și critică literară, scrieri diverse. Douăzeci și opt dintre prozele sale au fost ecranizate (printre regizori: Kumai Kei și Inagaki Hiroshi), iar cinci au stat la baza unor seriale de televiziune. În 1964 a fost ales membru al Nihon Geijutsuin (Academia Japoneză de Arte), iar în 1976 a primit Bunka kunsho (Ordinul „Meritul Cultural“). A mai primit Marele Premiu pentru Literatură al Japoniei (în 1982), Premiul Asahi (în 1985, pentru întreaga activitate literară), iar în 1986 a devenit Doctor Honoris Causa al Universității din Beijing. Din opera sa au fost traduse și publicate până acum în limba română nuvelele Pușca de vânătoare (Humanitas Fiction, 2013, 2017) și Dragostea, și moartea, și valurile (Shi to koi to nami to; Humanitas, 2008), romanele Lupul albastru (Aoki ookami; Humanitas, 1999), Maestrul de ceai (Honkakubo ibun; Humanitas Fiction, 2014), Nobila doamnă din Yodo (Yodo-dono nikki; Humanitas Fiction, 2016), Favorita (Yokihi den; Humanitas Fiction, 2017), precum și volumul de povestiri Cupa de cleștar (Humanitas Fiction, 2010).

“În căutarea bunei guvernări. Cum au scăpat alte ţări de corupţie?”, un volum semnat Alina Mungiu-Pippidi

Volumul a apărut recent la Editura Polirom, în traducerea Ioanei Aneci.

„Una dintre cele mai importante cărți scrise vreodată despre principala provocare pentru guvernarea timpurilor noastre”, apreciază Larry Diamond, Stanford University.

De ce unele societăţi reuşesc să controleze corupţia în aşa măsură încât aceasta se manifestă doar ocazional, pe când alte societăţi rămîn sistematic corupte?

Cartea, a cărei versiune originală a apărut la Cambridge University Press în 2015, analizează felul în care evoluează societăţile până la punctul în care integritatea devine regula şi corupţia devine excepţia în gestionarea afacerilor publice şi alocarea resurselor publice. Principala întrebare pe care o pune este: care sunt lecţiile de învăţat din experienţele istorice şi din cele contemporane privind dezvoltarea controlului corupţiei care pot ajuta societăţile să iniţieze şi să accelereze acest proces?

„Mungiu-Pippidi reușește să mute dezbaterea dincolo de locurile comune ale luptei împotriva corupției, aducând un argument puternic în favoarea perceperii bunei guvernări din perspectiva societății civile și a universalismului etic”, susţine Susan Rose-Ackerman, Yale University.

Care este marea provocare a guvernelor democratice la ora actuală, dar şi alte câteva teme cuprinse în volum: Cum să înţelegem controlul corupţiei • Cum devii Danemarca: încercări istorice de a controla corupţia • Factori structurali şi umani: cauzele corupţiei • Ce învăţăm din cazurile contemporane de succes? • Capacitatea naţională de acţiune colectivă • Factorul internaţional şi impactul său anticorupţie • Ce e de făcut?

Alina Mungiu-Pippidi (n. 1964), doctor în psihologie socială al Universităţii din Iaşi, este o personalitate academică recunoscută peste hotare, cu peste 2.000 de citări academice, dar şi activist din anul 1989 al societăţii civile din România, iniţiatoare a Contractului cu România şi a Contractului cu Clasa Politică (1996), lider al Coaliţiei pentru un Parlament Curat (2004) şi fondatoare a României Curate (2010). În paralel a dezvoltat o carieră academică, fiind în prezent profesor de studii de democraţie la Hertie School of Governance din Berlin, unde conduce ERCAS, centru de cercetare dedicat bunei guvernări, fiind frecvent invitată să conferenţieze la universităţi ca Harvard, Oxford, Stanford şi LSE. Este preşedinte fondator al Societăţii Academice din România şi consultant pentru mai multe instituţii şi guverne europene (Olanda, Suedia, Austria), precum şi pentru Banca Mondială, NATO şi FMI. Printre cele mai importante cărţi ale sale se numără: A Tale of Two Villages (CEU Press, 2010), Ottomans into Europeans (cu Wim van Meurs, Columbia University Press, 2010) şi Românii după ’89 (Editura Humanitas, 1995). La Editura Polirom au apărut, între altele: Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti (1998), Introducere în politologie. Manual opţional pentru liceu (2000), Secera şi buldozerul. Scorniceşti şi Nucşoara. Mecanisme de aservire a ţăranului român (cu Gerard Althabe, 2002), De ce nu iau românii premiul Nobel (2012, 2014) şi Tranziţia. Primii 25 de ani (cu Vartan Arachelian, 2014). În 2006 i-a fost republicată la Cartea Romanească Evangheliştii (Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 1993), piesă care a marcat separarea taberelor între secularişti şi fundamentalişti ortodocşi.

Alina Mungiu-Pippidi a realizat şi filme documentare, A Tale of Two Villages, istoria Nucşoarei şi a Scorniceştiului, fiind difuzată de BBC în anul 2003, iar Where Europe Ends, la TVR în 2010.

“Atlasul frumuseții. Femeile lumii în 500 de portrete”

Celebra carte a Mihaelei Noroc, publicată deja în mai multe țări și devenită un succes internațional a ajuns şi în România.

Atlasul frumuseții este o emoționantă călătorie în imagini și povești de viață din toate colțurile lumii și a devenit de-a lungul celor patru ani un adevărat fenomen online. Proiectul e urmărit de aproape un milion și jumătate de oameni pe rețelele de socializare și e prezent des în media internațională. Oprah Winfrey, CNN, The Wall Street Journal, The Guardian, Time, Forbes, Elle, RAI, SKY News sunt doar câteva dintre numele mari care au prezentat pe larg Atlasul frumuseții, transformându-l în cel mai mediatizat proiect artistic creat de un român, în zilele noastre.

“În carte sunt multe imagini și povești care n-au apărut niciodată online. Atlasul Frumuseții. Femeile lumii în 500 de portrete nu e varianta tipărită a paginii de Facebook, ci mult mai mult decât atât. Sunt bucuroasă că ediția românească publicată de Humanitas nu va fi o simplă traducere a celei din limba engleză. Am adăugat câteva imagini noi, am lucrat la texte, am creat o nouă copertă și sper că albumul va avea la fel de mult succes acasă pe cât a avut și peste hotare”, mărturiseşte autoarea.

“În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități”, purtând semnătura lui Lucian Boia

Vă invităm la Joi, 2 noiembrie, la ora 19:00, sunteţi invitaţi, la  Librăria Humanitas de la Cișmigiu la un Eveniment Lucian Boia. La lansarea volumului În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități vor vorbi, alături de istoricul Lucian Boia, politologul Ioan Stanomir și jurnalistul Marian Voicu.

„Sărbătorirea Marii Uniri e cu totul legitimă. E legitimă şi o doză de mitologie: toate naţiunile o au! Dar avem nevoie, dincolo de comemorări şi de simbolistica eroică, şi de o istorie făcută fără prejudecăţi, în spiritul unei abordări critice. Cel puţin din partea istoricilor profesionişti! Ne trebuie în tot cazul o istorie europeană. România nu e o insulă, e parte a unui ansamblu. Nu ne putem izola, nici în interpretarea istoriei, nici în modul cum ne raportăm la ziua de azi ori de mâine. Dacă privim izolat crearea României Mari, riscăm să facem abstracţie de evoluţiile globale şi totul să ni se pară minunat. În fapt, România Mare a evoluat pe o scenă extrem de fragilă, cu primejdii răsărind la tot pasul – şi, desigur, istoria încă nu s-a încheiat. Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi frontiere, ci, ca ţel final, dispariţia frontierelor şi transformarea Europei dintr-un continent până nu demult conflictual într-o casă în egală măsură primitoare pentru toţi locuitorii săi. Miza, pentru noi toți, nu e trecutul, ci viitorul. (…)

România e absentă în dezbaterea istoriografică europeană. Pe piaţa ideilor, cum se spune, nu prea existăm. Răspunderea o poartă cei care încă n-au aflat că istoria se face, astăzi, altfel, în orice caz nu reîncălzind la nesfârşit vechiul discurs naţionalist. Centenarul Marii Uniri, în loc să stimuleze cercetări înnoitoare, riscă să se rezume la reafirmarea unor locuri comune. În memoria istorică a românilor a rămas doar o schemă mult simplificată a procesului istoric desfăşurat între 1914 şi 1918. Toţi românii, cu puţine excepţii, ar fi tras atunci într-o singură direcţie. Nu e chiar aşa! Adevărul, pur şi simplu, este mai complex şi mai nuanţat”, scrie Lucian Boia.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.