Hai să fim serioși. Cititorul român e un fel de spion. Un spion abil, mucalit, hulpav. Cititorul român te preamărește dar în fapt te înfulecă. Se hrănește iluzoriu cu anecdotele tale. Tocmai aici eroarea scriitorului român.
Așa că, despre Spiridon! Spiridon ne-a pus pe jeratec, rușii, cu țarul Alexandru în frunte, intraseră deja în Gara de Nord în timp ce noi ne trimiteam bezele la Bookfest cu Manolescu, Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Tănase, Eminescu, Arghezi, Dinescu, Sorescu, Odobescu, Sadoveanu, Machado, Bellow, Coelho, Camus, Kundera, Calvino, Joyce, Pound, Salinger, Wells, Grămătici.
– Cine mama dracului mai e și Grămătici ăsta, că n-am auzit de el? s-a răstit la noi colonelul rus care era îndrăgostit de Gogol. S-aud îndată! a mai zis el săltând în șaua calului său pur sânge și foarte înfocat.
Asta e, o băgasem pe mânecă. Alde Titeașcă pusese, așa, de la el, la plezneală, un nume de prin provincie. Un scriitoraș obscur din Buzău, văr cu Oprișan. Sau cu Mazăre. Sau cu Orban, sau cu Gâdea sau cu Băse sau cam așa ceva. Ce ne trebuia nouă acum!?
Stăteam așa în bătaia soarelui, smirnă, dincolo de Arcul de Triumf. Tancurile rușilor fornăiau încoace și-ncolo. Treceau avioanele lor, zbârrr, de te-ngrozeau.
– Titeașcă, e grosă rău, unde-s rangerii din NATO? am întrebat pe șoptite.
– Lasă măi, Bebe, că scăpăm noi cu basma curată, n-o fi rusul așa de hain cu noi, a zis Titeașcă și el pe șoptite, tremurând ca varga.
– Ce-ți veni cu Grămătici?
N-a mai apucat să zică. Au năvălit în piață femeile de la Apaca să-i ia în tărbacă pe ruși, au venit și niște pensionari din Calafat, aduși de pedeliști cu autobuzele, au răsărit nu știu de unde și niște pompieri din Dealul Spirii și niște parapantiști din Harghita care-au zdrobit avioanele rușilor cu lovituri de bocanc. Așa, pe seară, ne-am dus să-l ascultăm pe Dan Puric, să ne mai zică ceva despre spiritul românesc.
Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele, fie ele şi aleatorii, nu sunt pentru un observator cântecul de sirenă al politicii. Aceasta după ce ne vom fi întrebat asupra politicii fie ca autoritate, fie ca expresie spaţială sau spaţio-temporală. O întrupare a neutrului sau manifestare a nefiinţei. Dacă ar fi vorba de autoritate atunci raporturile noastre ar fi de subordonare, de confruntare sau de cooperare cu autoritatea în politica ei sau cu o parte din ea. Insurgenţa noastră ar fi într-un asemenea caz nu lipsită de comic. Autoritatea ar reprezenta pur şi simplu textul în întregul lui dat nouă spre interpretare sau doar spre a fi contemplat. Am putea bănui că şi privim un asemenea text, că trecem pe lângă el în fiecare zi sau că suntem chiar propoziţiile lui. Ce ar fi politica? Doar înfăşurarea unui text, abstragerea lui într-o propoziţie finală, un act textual ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?! Să se reducă existenţa umană doar la lectura acestui tulburător text înfăşurat, ascuns în volutele spaţio-temporale?! Căci fie furnică, fie filozof, înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porţiuni de spaţiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător.
mai există apaca? Alea care voiau să ută pe dom petrică?? Hehe!