Istoria PSD în imagini: momentul fondator din 1893, războaie interne și eterna luptă cu corupția

Apariția concretă a unui partid social-democrat în România are loc la final de secol XIX, mai târziu față de liberali sau conservatori, ale căror partide văzuseră lumina zilei în 1875 și 1880.

În primăvara lui 1893 a luat naștere Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Primul Congres a fost între 31 martie și 3 aprilie, anunțat încă din 21 februarie în gazeta social-democraților, „Munca”, manifestul fiind semnat de  semnat de I. Nǎdejde, V.G. Morţun, Al. Ionescu, Al. G. Radovici, C. Mille, Al. Georgescu, A. Bacalbaşa.

„La 31 martie și 1,2,3 și 4 aprilie se va ține la București întîiul congres al Partidului muncitorilor din România. Vă rugăm deci să vă grăbiți cu alegerea delegaților care să vă reprezinte la acest congres și în același timp să luați cunoștință de principalele puncte care se vor discuta. Iată aceste puncte:

1.Programul partidului.

2.Organizarea partidului.

3.Organul partidului.

4.Atitudinea social-democrației față de celelalte partide.

5.Alegerea unui consiliu național.

6.Alegerea delegaților pentru Congresul Internațional de la Zurich”, anunțau cei șase în Munca.

Pe atunci, era vorba încă de solidaritate frățească, nu tovărășească. „Nădăjduind că înțelegeți cu toții însemnătatea primului congres al social-democrației din România, care e menit să dea o nouă vigoare și un nou avînt partidului muncitorilor, vă rugăm să vă grăbiți cu răspunsul spre a putea face pregătirile necesare. Primiți, vă rugăm, o frățească strângere de mînă”, se mai arăta acel manifest.

Distanțarea de biserică

În programul pregătit, social-democrații anunțau că vor să lupte pentru votul universal, egal și direct pentru toți cetățenii cu vârstă de 20 de ani, fără deosebire de sex, separarea bisericii de stat, trecerea „averilor bisericești în stăpânirea comunelor”, impozit progresiv, precum și pentru desființarea Senatului. De altfel, componenta de distanțare față de zona religiei era evidentă, spre deosebire de social-democrația autohtonă.

De asemenea, susțineau numeroase de măsuri sociale, multe considerate în prezent normale, dar inexistente atunci, cum ar fi ziua de muncă de 8 ore, interzicerea muncii pentru copiii mai mici de 14 ani, asigurarea pentru accidentele de muncă sau ziua de duminică zi de odihnă.

Articolul I din primul statut arăta cât mult voia să atraga PSDMR membri și faptul că era la început de drum: „Art.I. Partidul social-democrat al muncitorilor din România se compune din cluburile de muncitori, sindicatele de muncitori și toate grupările care se vor declara că primesc în întregime programul partidului și hotărârile congreselor”.

Așa că de Paștele anului 1893 a luat naștere un partid care în anii următori va cunoaște convulsii, iar în la final de secol, în 1899, formațiunea intră în autodizolvare, după „trădarea generoșilor”, când mai mulți lideri trec la liberali. De altfel, toată perioada din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost marcată de încercări de a revitaliza mișcarea social-democrată, lovită din timp în timp de diferite decizii sau conjuncturi istorice, cum a fost ruptura din 1920, când își face loc Partidul Comunist din România, apoi fuziunea forțată, în urma trădării unor lideri importanți, cu Partidul Comunist Român, în 1948.

Revenirea la rădăcini sau inventarea unora noi

Rebranduirea echipei Iliescu-Năstase-Văcăroiu are loc în iulie 1993 când la Conferința Națională a FDSN când formațiunea își schimbă numele în Partidul Democrației Sociale din România. Președinte executiv al noului partid era Adrian Năstase, în timp ce Oliviu Gherman era președinte onorific și al Consiliului Național al PSD. Pe lângă deciziile legate de bucătăria internă a partidului, noii social-democrați instituiau și o nouă funcție, cea de lider al grupului ministerial, unde era înscăunat Liviu Maior (tatăl lui George Maior), titularul de la Învățământ și cel care a rămas până în prezent singurul ministru al Educației cu mandat complet.

Nu au lipsit nici momentele amuzante. De exemplu, Cotidianul relata că președinția Comisiei de etică și litigii a PDSR era preluată de fostul senator Vasile Moiș asupra căruia pluteau „acuzații grave de corupție, de implicare în afaceri cu înfieri de copii și de imoralitate”.

Moștenirea anilor comunismului îi făcea pe unii să ceară implicarea PDSR în sindicate, deși prin esența lor sindicatele sunt distincte de partide (cu excepția partidelor comuniste). Oliviu Gherman era nemulțumit de ridicarea simpatiei pentru mișcarea legionară: „Dacă vă uitați liceele așa-zis de elită există, încă din clasa a IX-a, organizații legionare (…) Conferința Națională a PDSR se va înscrie în istoria politică a țării noastre ca un moment de cruce (n.r. – nu răscruce), când politica a luat un drum ascendent”.

De asemenea, un delegat de Covasna avea probleme legate de modul cum se înțeleg cu politicienii de etnie maghiară și acuza faptul că la grădinițe ar fi fost blocate sau chiar zidite ușile pentru a nu învăța și copiii românilor. Însă, per total, PDSR pleca pe un drum nou, deși problemele tradiționale se țineau lanț de partid. Iar cea mai mare rămânea corupția, care îi va urmări și până la următorul moment de reîmprospătare a imaginii.

Războiul fratricid

Congresul din 2001 i-a găsit pe social-democrați divizați, deși erau la putere. Iar cea mai vizibilă tensiune era cea între Ion Iliescu și Adrian Năstase.

„PDSR, coaliție într-un război”, era titlul unui material din Cotidianul, din 8 iunie 2001, despre problemele social-democraților. „Liderii PDSR au anunțat cu surle și trâmbițe când au câștigat puterea, că datorită faptului că un singur partid se află la guvernare, rezultatele ce se vor obține vor fi net superioare celor ale fostei coaliții, considerându-se că între partidele care au făcut parte din fosta guvernare au existat numeroase contradicții și divergențe. Iată însă, că la șase luni de la preluarea guvernării, „scenariul” se repetă, de data aceasta divergentele înregistrându-se în interiorul partidului de guvernământ, care sunt vizibile și contradicțiile înregistrate între cele două Palate: Victoria și Cotroceni”.

În Parlament, indisciplina celor din PDSR a dus la respingerea mai multor proiecte de lege, printre care și legea de abilitare a Guvernului pentru emiterea de ordonanțe privind privatizarea, ceea ce a dus la tensiuni interne. Cel mai nemulțumit era deputatul Florin Georgescu (în prezent viceguvernator al BNR)

Accentul materialelor era pe faptul că partidul condus de Năstase viza lipirea partidului de familia europeană a social-democraților. „Marele Partid. Viitorii lideri ai PSD cred că nimic nu mai stă între ei și Internaționala Socialistă” titra Cotidianul pe 16 iunie.

„După o logodnă nu foarte lungă, numai cât să respecte convenienţele, PSDR şi PDSR îşi pun mâine pirostriile, în mod oficial. Programele, proiectele şi posturile sunt deja negociate şi nu mai este nevoie decât de un Consiliu Naţional care să consfințească înţelegerile. Athanasiu, care ar fi vrut să fie prim-vicepreşedinte se va mulţumi în cele din urmă cu preşedinţia CNC al PSD, pesederiştii vor primi funcţii în conducere proporţional cu mărimea partidului, iar PDSR trage lozul cel mare: intrarea în Internaţionala Socialistă. Dar, dacă în această privinţă lucrurile sunt puse la punct, fuziunea dă naștere totuşi la tot felul de reacţii „de pe margine“, unele chiar destul de violente”, scria Cotidianul.

Dinainte de Congres Traian Băsescu a inflamat spiritele, sugerând că apropierea PSDR de PDSR a avut loc pentru că șeful PSDR, Alexandru Athanasiu, a primit o vilă de protocol. Imediat Athanasiu a anunțat că-l dă în judecată. Mai mult, PD-ul lui Băsescu era văzut cu teamă, prin faptul că ar fi putut încerca blocarea noului PSD în drumul spre Internaționala Socialistă.

Pe 18 iunie a avut loc congresul care a dus la nașterea PSD. „Năstase are acum partid cu pedigree și tradiție istorică” era titlul unui articol din Cotidianul, pe 18 iunie 2001, ziua cogresului. „PDSR a înghițit sâmbătă PSDR. Deși procesul s-a numit fuziune prin comasare, ca să dea bine la Internaționala Socialistă, aceasta este de fapt realitatea. Partidul rezultat în urma fuziunii, PSD, este de fapt tot PDSR, cu aceiași oameni, aceleași metode și aceeași istorie din ultimii zece ani, care își însușește însă și trecutul istoric al PSDR, trecut cu care nici PDSR, nici cei care-l conduc nu au nici o legătură. Năstase poate spera să-și bage partidul astfel cosmetizat în familia bună a partidelor social-democrate europene, cu care, iată, prin fuziunea cu PSD, se înrudește. Dacă a preluat o sută de ani de istorie a PSDR, să mai preia și locul acestuia în Internaționala Socialistă ar fi un fleac. Alegerea însemnelor partidului este, în acest context, simbolistică: mâna cu trandafir, simbolul PSDR, pentru export, iar cei trei boboci ai PDSR – semn electoral destinat consumului intern”, scria Cotidianul, pe 18 iunie 2001.

Primirea în Internațională mai așteaptă

Atmosfera veselă, tradițional la congresele de partid, a fost ponderată de trimisul Partidului Socialiștilor Europeni, „care a pus puțină gheață pe entuziasmul participanților”. Astfel, potrivit Cotidianul, reprezentantul  Partidului Socialiștilor Europeni le-a transmis clar: „Va mai fi nevoie de ceva timp pentru ca partenerii din exterior să se obișnuiască cu noul partid, timp care trebuie utilizat pentru cooperarea activă și construirea încrederii reciproce”, a precizat reprezentantul socialiștilor europeni.

Cei peste 4.000 de delegați l-au ales pe Adrian Năstase președinte, în unanimitate. Președinte al Consiliului Național a fost ales Alexandru Athanasiu, iar în structura de la centru au fost alese nume grele ca vicepreședinți: Florin Georgescu, Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea, Sorin Oprescu, Ioan Mircea Pașcu, Hildegard Puwak, Rodica Stănoiu, Doru Ioan Tărăcilă sau Nicolae Văcăroiu. De la fostul PSDR era un singur vicepreședinte, Georgiu Gingăraș. Secretar general al noului partid a fost ales Cozmin Gușă, până la acea vreme secretar general al PDSR.

Printre oamenii vocali ai PSD era Constantin Niță, deputat care deținea și funcția de secretar al Camerei Deputaților. Niță sublinia că acțiunile formațiunii sale trebuiau să fie „caracterizate de cinste și de competență”. 17 ani mai târziu Constantin Niță era condamnat la patru ani de închisoare cu executare, pentru trafic de influență. Înalta Curte de Casație și Justiție decisese să îi fie confiscată  și suma de 300.000 de lei.

Traseism, nepotisme și un accident

Traseismul era în floare și atunci. Cu prilejul Congresului la poarta PSD băteau foști membri ApR, sub conducerea lui Doru Viorel Ursu, cei din Partidul Forțelor Democratice, condus de fostul PRM-ist Doru Lazăr Maior, dar și deputatul Cristian Dumitrescu, plecat din PD-ul unde Traian Băsescu își impusese oamenii în conducere.

În rest, PSDR era și atunci pe val cu deciziile controversate. Una din ele era numirea la Curtea Constituțională a lui Șerban Viorel Stănoiu, soțul Rodicăi Stănoiu, cea care șefia Ministerului Justiției.

În paralel, fondatorul PSDR, Sergiu Cunescu, amenința că va reface formațiunea cu cei care nu trec la PDSR, nefiind de acord cu fuziunea. Cunescu sublinia într-o scrisoare adresată colegilor de partid, unde era președinte de onoare, că „trecerea PSDR în PDSR urmărește îndeplinirea unui obiectiv vechi al comuniștilor români: dispariția PSD. Pe de altă parte, președintele PSDR, Alexandru Athanasiu îi răspundea lui Cunescu faptul că nu mai e adaptat timpurilor.

În preajma Congresului PSD din iunie 2001, actualul șef al SIE, Gabriel Vlase, a fost implicat într-un accident de mașină. „Prefectul de Bacău, rănit grav într-un accident provocat de subprefect”, titra ziarul Cotidianul. Prefectul de Bacău era Cătălin Mardare, în timp ce subprefectul Gabriel Vlase. Mașina era a prefecturii.

Băsescu îi torpila și în 2001 pe PSD-iști

Dintre adversarii politici ai vremii, de la distanță se remarca Traian Băsescu (primar al Capitalei), prin ironiile sale. „E ca atunci când o pisică înghite un șoricel și pe urmă pisicii i se pare că e vultur” comenta șeful PD. Bineînțeles, acesta bătea obrazul celor din PDSR că nu ar avea nimic în comun cu social-democrația.

Primirea PSD în Internaționala Socialistă a avut loc doar în 2003, după îndelungi negocieri și după ce social-democrații și-au asumat faptul că vor fi reprezentanții unui partid progresist (termen de care acum liderii PSD fug).  De altfel, tot anul 2003 a fost unul în care PSD a încercat să ia măsuri care să îndepărteze formațiunea de scandalurile de corupție și care să arate deschidere, fiind celebrele reuniuni de la Snagov, de la începutul anului. Oficial, PSD a ajuns membru al Internaționalei Socialiste pe 28 octombrie, după un drum lung, care a durat zece ani.