Istorii mai puțin cunoscute. Prietenia dintre Petru Groza și Traian Vuia

Istorii mai puțin cunoscute. Prietenia dintre Petru Groza și Traian Vuia. Traian Vuia s-a născut la 17 august 1872, în satul Surducul Mic din județul Timiș, România. Încă din copilărie a visat să poată pilota un aparat inventat de el însuși. Ne place sau nu trebuie să recunoaștem că a fost inventator român născut în Imperiul Austro-Ungar, dar care a trăit cea mai mare parte din viață în Franța.

Avea să moară într-un final în România după ce în 1945 paralizează iar în 1950 prietenul său Petru Groza, prim ministru al României la acea vreme, îl convinge să vină în țară pentru a putea fi îngrijit.

Deși s-a declarat mereu un român adevărat, Traian Vuia a trăit foarte puțin în România. După ce a terminat liceul, Vuia s-a înscris în 1892 la cursurile Politehnicii din Budapesta. După un an, din considerente financiare, a renunţat la Politehnică şi s-a încris la Drept. Şi-a luat doctoratul, a lucrat trei ani în mai mult barouri, la Vârşeţ şi Lugoj. În 1901 şi-a susţinut teza de doctorat în ştiinţe juridice.
În 1902, din postură de cetățean maghiar, Traian Vuia a plecat în Franța, datorită colectei organizate de mai mulți Români din Banat a reuşit să ajungă până în metropola Franţei. Printre protectorii lui Vuia era şi tatăl lui Groza, cu care Traian Vuia coresponda adeseori, după cum se poate citii în textul de mai jos.

De numele lui Traian Vuia se leagă primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul – când aparatul s-a desprins de la sol prin forţe proprii. Se întâmpla în 18 martie 1906, pe o tarla de lângă Montesson, o mică localitate de lângă Paris.

După o accelerare pe o distanţă de 50 de metri, aeroplanul-automobil în formă de liliac s-a ridicat la o înălţime de aproape un metru, a zburat pe o distanţă de 12 metri, după care paletele elicei s-au oprit, iar avionul a aterizat forţat.

Vuia a avut și alte brevere, a continuat să-și perfecționeze aparatul de zbor, a făcut și câteva modele de elicoptere și a inventat un generator de aburi brevetat în mai multe state. Întâietatea primului zbor este atribuită însă fraților americani Orville şi Wilbur Wright.
Cele 24 de invenții și inovații brevetate le face în Franța. El se ridică cu propriul motor, pe care el l-a gândit, l-a comandat. El și pilotează avionul. Era un tip mărunțel, avea undeva la 50 de kilograme și asta îl avantaja. Frații Wright au reușuit să-și omologheze zborul, au avut bani, au adus arbitri. Vuia nu a avut mijloace pentru a-și face propagandă. Dar a greșit și prin modestia condamnabilă. Spune că nu e foarte important când faci un lucru, important e că lucrul acela există. În altă corespondență, spune că nu a lucrat pentru gloria personală. Mai spune că dacă un om reușește să facă ceva, nu e meritul lui, e meritul lui Dumnezeu, că i-a dat înțelepciune.
În cartea sa auto-biografică „Adio lumii vechi! Memorii” Petru Groza scria:

«Inventatorul Traian Vuia
Traian Vuia este copil din flori al unei țărănci dintr-un sat de lingă Făget, de pe malul Begheiului, în fostul judeţ Caraş-Severin.
Ajungînd la liceul din Lugoj, copilul a atras asupra sa atenția. Prin aplicațiile lui tehnice şi îndeosebi prin pasiunea cu care construia mici modele de avioane, profesorii surprinzîndu-l adeseori în orele de clasă pe cel ce cioplea piese pentru micile lui avioane clandestin, pe sub bancă, din care pricină trecea drept un elev rău, absolvind greu acest liceu, după cîte îmi amintesc .
Petrecându-și nopțile în construirea de astfel de modele, Traian Vuia n-a sovăit să-si manifeste credința sa fanatică în avionul de mîine, precum şi hotărîrea de a construi el însuşi, cît mai repede, un avion mare. Iar unii fruntaşi de pe atunci ai Banatului, Coriolan Brediceanu şi alţii, şi l-au apropiat, luîndu-l sub scutul lor.

Şi astfel, cu sumele trimise din cînd în cînd de românii din jurul Lugojului, acest înzestrat bănăţean a început să construiască în marea metropolă pariziană un avion, creîndu-şi o frumoasă faimă în scurt timp printre constructorii de avioane de acolo. Aceştia, descoperindu-i talentul, l-au încurajat în aşa măsură, încît el a scris acasă mamei sale, declarîndu-i solemn că nu se va mai întoarce înapoi de la Paris decît în zbor atunci cînd va reuşi să vină cu un avion propriu, construit de el însuşi.

Şi bietul om s-a ţinut de cuvînt, rămînînd toată viaţa sa la Paris, unde trăieşte şi astăzi, bolnav şi dat uitării.

La un moment dat, Vuia lucra pe acelaşi cîmp de experimentări de lîngă Paris cu aviatorul brazilian Santos-Dumont, apoi cu aviatorul francez Bleriot – şi literatura referitoare la istoria aviaţiei şi modelul Avionului Vuia de la Muzeul Tehnic din Paris îl arată pe inginerul bănăţean printre precursorii care au adus o importantă contribuţie confecţionării avioanelor.
Cele trei roţi de sub avionul de azi sînt opera lui, rămase din cele patru aplicate de el iniţial, construind astfel cel dintîi avion care devine tipul standardizat al avioanelor de mai tîrziu.

Santos-Dumont, apoi Bleriot au reconstruit şi ei acelaşi tip de aparat după Vuia şi, fiind mai norocos, cel din urmă a reuşit să treacă în zbor Canalul Mînecii, reputînd o faimă care egala În acele vremuri pe aceea a americanului Lindbergh, care cu peste zece ani mai tîrziu a trecut În zbor Oceanul.

Şi astfel, în vreme ce numele lui Bleriot făcea înconjurul lumii, Traian Vuia, care între timp îşi-luase la Paris diploma de inginer, muncea neobosit în tăcere, cu o modestie care îl izola tot mai mult de zgomotul lumii.

Dar el are şi alte invenţii. Îmi reamintesc cum, mai tîrziu, inginerul Ion Gigurtu şi alţii s-au întors de la Paris entuziasmaţi de acest om, pe care îl văzuseră în epoca în care se ocupa cu construcţia unui cazan în miniatură, de mărimea unei jucării de copil, care, afirma el, urma să dezvolte puterea unei locomotive Pacific. Ei au adus chiar şi un model acasă, ceea ce nouă ni se părea bizar, fiindcă pe atunci nu se vorbea încă de bomba atomică.

Dacă acum problema aproape că s-a banalizat, pe atunci ingeniosul bănăţean nu numai că întrezărea puterea atomilor, dar făcea încercări nenumărate pentru a pune această putere În serviciul tehnicii.
Anul trecut am atras atenţia savanţilor noştri români din olimpul Academiei asupra acestui om şi, cercetîndu-se mai apoi trecutul său şi tot ce a lucrat în tăcere În decursul unei jumătăţi de veac la Paris, precum şi ce s-a scris despre meritele lui de ini­ ţiator şi inventator În tehnica zborului, s-a ajuns la constatarea că este demn de a fi ales membru de onoare al Academiei Române.

Astfel, în apusul vieţii lui, compatriotul nostru a avut, în sfirşit, satisfacţia de a afla că patria lui i-a înregistrat activitatea. Altcum, el este demn de toată admiraţia şi respectul nostru şi al generațiilor care vor veni după noi pentru jertfa ce a adus ştiinţei, muncind de multe ori în condiţii vecine cu mizeria, fără a cunoaşte partea senină a acestei vieţi, fără prieteni, fără familie, dar păstrîndu-şi mereu, pe lîngă dragostea de muncă, şi dragostea faţă de cei în suferinţă.

Multă vreme, Traian Vuia a fost protectorul studenţilor şi românilor ardeleni care rătăceau pe la Paris fără mijloace de trai, dîndu-şi ultimul ban sau chiar şi paltonul de pe el ori de cîte ori întîlnea pe cineva în lipsă. Iar în războiul mondial clintii a fost în fruntea românilor care participau la lupta de rezistenţă a poporului francez contra cotropitorului kaiser Wilhelm al II-lea, apoi în războiul al doilea mondial a luat parte activă la lupta ilegală a celor din maquis contra cotropitorilor hitlerişti, organizînd un detaşament de români al cărui preşedinte a fost, detaşament care şi el şi-a avut jertfele lui pentru libertatea Franţei şi a omenirii, inspirat fiind de acest bănăţean, gata întotdeauna a se sacrifica pentru un scop nobil.

Astăzi, acest îndrăzneţ bănăţean, lovit de o boală grea, fixat pe loc, însă trimiţînd din ochi scîntei care nu se sting, este mistuit de dorul de a se întoarce la glia strămoşească, aşa cum transpiră din scrisorile pe care le primesc de la el.
Bucureşti, noiembrie 1949.»
Traian Vuia vine de două ori în România, dar nu în Banat. Din 27 iunie 1902 nu a mai pășit în Banat, în locul unde s-a născut. Mi-am pus această întrebare, de ce?! După exact 48 de ani, 28 iunie 1950, ajunge la București, în Gara de Nord. Până în 7 august stă la Athenee Palace. Era paralizat după un accident cerebral. Petru Groza l-a convins să vină în țară. În Franța nu avea familie, nu avea pe nimeni. Bolnav, paralizat, acceptă să se întoarcă. Groza îl așteaptă la gară. La Athenee Palace era îngrijit zi și noapte, dar luxul de acolo îl deranjează și în 7 august e dus la căminul de bătrâni din Berceni. A fost îngrijit de trei medici, printre care Ana Aslan și medicul guvernului. Acolo a decedat în data de 3 septembrie 1950, la 79 de ani. Este înmormântat la Belu.
Surse
Magazin istoric – Anul VI, nr. 8(65), august 1972;
Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982;
O altă Unire: Traian Vuia şi 1918 în Provincia, nr.4/2001 http://www.provincia.ro/pdf_roman/r000215.pdf;
Petru Groza – „Adio lumii vechi! Memorii”, Editura Compania, București, 2003;
Dumitru Tomoni, „Traian Vuia (1872-1950). Contributii biografice ”, Editură „Orizonturi Universitare”, Timișoara, 2007.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.