De nu știu când, România e în pană de cauciuc, pe bune, nu metaforic vorbind. Și eu, uite ce neobrăzare, am pretenția absurdă, ridicolă, neserioasă, că aș putea să-i fac pana de cauciuc, s-o pun pe roate așa cum trebuie, așa cum fac cu hârbul ăsta de mașină care are o istorie ciudată, stranie, nebună, adevărată, poate secretă. E un hârb de mașină găsit de mine în dosul curții, uitat acolo de cine știe cine, un hârb pe care m-am învrednicit să-l fac să meargă, într-o aventură bestială pe care o voi povesti cândva, așa cum a fost, nu romanțat, nu cifrat, nu codificat așa cum vor fi foarte multe povești din jurnalul ăsta pentru că nu-i așa, anumite secrete vor rămâne secrete vreme de o sută, de o mie, de un milion de ani din punct de vedere politic și militar, pe bune, nu glumesc.
Așa că cine-și imaginează că ideea asta a mea și numai a mea, deocamdată, cu candidatura mea la Președinția României, e doar o glumă un flecușteț literar, o gulgută menită să atragă cititori, să bage zâzanie de doi lei între nu știu care și nu știu care, se păcălește cu siguranță, în mare siguranță. Siguranță? Dar cine poate spune că e în deplină siguranță? Nici chiar eu! Am cunoscut mulți tâmpiți în viața mea. Oameni cu greutate, cu armate, cu servicii secrete fioroase la degetul mic, oameni importanți, periculoși, aroganți, bine înfipți în treburile lumii. Oameni de toate felurile, de la golani de stradă, mahării cartierelor mărginașe, la generali periculoși, la oameni politici mari de tot, la oameni de afaceri putrezi de bogați care, cu un singur deget, puteau ordona sfârșitul oricărui ins mai răsărit de pe lumea asta. Nu e de joacă, oricât ar mârâi cineva chestia asta care nu e de mârâit. Dar ce s-a ales de oamenii ăia așa de periculoși? S-a ales praful. Unul dintre ei, cândva, strivindu-mă cu privirea lui fioroasă, mi-a strigat, pe bune, pe drept, direct, fără tăgadă, Bufnilă o să-mi pun oamenii să-ți ia gâtul.
Culmea e că putea s-o facă, nu glumea. Aici intervine un prim adevăr cumplit al acestui jurnal aiuristic: omul acela care putea mișca, vorbesc serios, și o armată-ntreagă, nu știa cine sunt eu cu adevărat. Asta e. În viață, dacă, te apuci să cotcodăcești prin toate zările că ce mare ești tu, ce talentat, ce teribil, ce așa și pe dincolo, vine careva și zice, ia, băi, băiete, scoate dovada. Și dacă n-ai ce să scoți, pentru că ești de fapt un lăudăros fără pereche și un și mai mare mincinos, ai sfeclit-o, ăia îți înmoaie oasele sau și mai rău, și mai bine de punctul lor de vedere, îți iau viața. Am fost de multe ori în situația asta așa că, aș fi foarte bun să fiu Președintele României, pentru că știu, la modul real, cum stau treburile alea nasoale între state, între regate, între imperii.
Pentru că e la fel, totul e între oameni. Mulți președinți din istoria lumii și-au pierdut viața pentru că s-au cocoșit aiurea-n tramvai cu cine trebuia și cu cine nu trebuia și și-au pierdut viața. Cu lucrurile astea grele nu e de joacă, pot s-o jur. De ce are nevoie România de un Președinte așa cum zic? Poate pentru că, așa cred eu, mereu și mereu, România a avut o soartă ciudată, tragică, ingrată, pentru că e la răscruce de imperii, pentru că, aici, de secole, trăiesc de-a valma cu noi, spioni, trădători, lingușitori, nevolnici, perverși, răzbunători, invidioși, aroganți, revanșarzi, cu tot neamul lor.
Este una din marile boli pe care le are această țară pe care, dacă o privești într-un fel anume, o vezi frumoasă și falnică, zburdalnică, nepieritoare, iar dacă o privești într-un fel, îți apare mocirloasă, tristă, descumpănită, temătoare, deznădăjduită. Deci, marele om de afaceri a primit de la mine un răspuns pe care l-aș da oricui de pe lumea asta, indiferent cine ar fi, în calitatea mea de Președinte al României, reprezentând România. I-am spus așa, privindu-l fix în ochi, cum mă vezi și cum te văd: luați-mi gâtul exact în secunda asta, dar rapid, în miimea asta de secundă pentru că după aia e prea târziu. S-a uitat la mine cuprins de perplexitate, nu că s-ar fi speriat de ce mare viteaz eram eu, ci pentru că l-a uluit cât de dobitoc puteam să fiu.
După ce a trecut secunda vitală, mi-a zis, rânjind, ce vrei să zici?! Ei bine, în clipa aia a fost ca și mort. Adevărații Profesioniști, dacă cumva citesc aceste rânduri, știu sigur că vorbesc serios, oarecum în dodii. Ce vreau să spun de fapt, despre Jocurile de Putere?! Pentru că despre asta e vorba, despre Jocuri de Putere în care, trebuie nu numai să ai un rafinament insurgent dar și o mare putere de convingere dar… Ei bine, trebuie să ai ceva în spate, ceva uriaș, distrugător, o forță capabilă să năruie munții. Dacă n-ai, totul e un bluf și, v-am spus, în cel mai nasol caz, ți-ai pierdut viața. Din acest punct de vedere, eu, Ovidiu Bufnilă, în astfel de situații, n-am aruncat vorbele la mișto.
Ăia, profeții, predicatorii, marketerii, mintoșii, trainerii și care mai vreți voi, vor spune niște gulgute gen: Forța e în tine. Băi, uite care e treaba, lăsați goangele astea, că nu ține. Au murit o grămadă de naivi care s-au aruncat aiurea cu capu’ înainte, animați, săracii de ei, de vorbe din astea mari, gogoși spirituale, chipurile, fără acoperire în viața reală, aia dură și nemiloasă care stârnește conflicte între oameni, oricare ar fi ei, între națiuni, oricare ar fi ele, între planete oricare ar fi ele. Deci, ca Președinte al României aș fi în stare să-i zic Președintelui din țara vecină dinspre Vest, așa, în termeni diplomatici, ia vezi, că-ți frig una peste cap.
Să nu vă imaginați cumva acum, că voi hăhăli ca un neam prost pe la simandicoasele sau periculoasele întâlniri internaționale sau că o să-mi arăt mușchii pe care nu-i am la tot felul de simpozioane, conferințe sau consilii mondiale ca să impresionez Poporul Român. Nu, nu voi face prostia asta, copilăria asta, eroarea asta, ridicolă și fără de valoare practică pentru noi. A arunca vorbe din astea în lumea politică internațională, a fost apanajul multora dintre conducătorii noștri, de-a lungul istoriei. Cu ce ne-am ales, noi, din punct de vedere practic? Cu nimic! Așa că atunci când îi voi spune Președintelui din țara vecină dinspre Vest, în termeni diplomatici, codificat, băi, ia vezi că-ți frig una peste cap, o voi și face-o, de exemplu surpând Banca pe care, fostul conglomerat imperialist din care România a făcut parte, vremelnic, a mutat-o în țara vecină.
Pentru asta trebuie să ai nu numai curaj dar și mijloace dar și forțe cu care să te aperi în caz de răspuns. Viața m-a învățat, de-a lungul vremurilor, prin experiențe dure, tragice, edificatoare, salvatoare, să am eu ce-mi trebuie ca să lupt. Și, mai mult, să protejez, să conserv, să am grijă de forțele și mijloacele mele și să le folosesc inteligent pe ale altora. Știind foarte bine că, oricând, aceia mă pot lăsa cu curu-n baltă când mi-e lumea mai dragă. Din acest punct de vedere, asta e realitatea istorică, toți președinții de până acum, dar toți, n-au avut, de fapt, nici un fel de forțe și mijloace ascunse vederii marilor puteri, s-au dat mari și tari, din vorbe, aici în bătătură astfel încât, un Președinte ca cel din țara vecină dinspre Vest să-și facă mendrele cu noi și să ne ia la mișto când a avut el chef.
Ăsta e adevărul istoric nu altul. Așa că eu consider că România are o nasoală de pană de cauciuc de o mie de ani încoace. Am avut conducători care n-au avut cum să stea la masă cu barosanii lumii, am avut conducători căcăcioși, aroganți, ticăloși, mincinoși, tupeiști și atât, slugi ale Estului sau Vestului. Acum mă întreb dacă nu cumva, și eu, cât de mare și tare sunt aici, în mintea mea aiuristică, n-aș fi la fel de nevolnic dând piept cu imperiile, transnaționalele, mafia internațională, oculta globală, finanța universală. Mă întreb dacă nu ar râde poporul de mine la prima muștruluială geostrategică, la prima pleaznă militară, la prima bubuială financiară, petrolieră și așa mai departe. Poporul te iubește preț de trei minute.
Dacă l-ai siluit, l-ai înfometat, l-ai surghiunit, l-ai oropsit, l-ai sictirit, nu te va ierta, l-ai dezamăgit, te va lua în derâdere, fie pe ascuns, fie pe față și, atunci când îi va veni bine te va pune pe fugă sau, mai rău, te va face bucăți într-un fel sau altul. Și, normal, ca orice om cu mintea întreagă, mă întreb dacă-mi trebuie mie o astfel de nenorocire pe cap. Aici încep eu să înțeleg ce e cu Gustul Puterii! Ființa umană, de când s-a născut ea, are chestia asta încastrată în Codul Genetic. Asta e, putem să vorbim în termeni științifici despre acest lucru teribil dar ar fi pierdere de vreme, nu are legătură cu tema noastră de acum. Care l-o fi pus acolo sau dacă s-o fi născut singur, singurel, din frecușul ființei umane cu alte ființe, cu bolovanii, cu furtunile, cu aurora boreală, cu cometele, e o altă discuție și un răspuns sau altul nu m-ar ajuta prea mult. Chita mea nu e să descurajez pe careva să nu mai candideze la președinția României că asta ar fi o copilărie.
Nici să zic, pe cuvânt că nu, că nu a existat vreun președinte pe lumea asta care nu și-a iubit țara cu adevărat. Și care, poate s-a și jertfit pentru idealul ei. Vreau să spun doar că, bănuiesc, eu însumi, că acolo, în adâncuri, e vorba de doar Gustul Puterii. Chiar dacă la suprafață ar putea arăta altfel, mai spoit, mai cu mult sclipici. Aici, cu mâna pe inimă, recunosc în fața tuturor, da, dom’le, mă gâdilă pe dinăuntru Gustul Puterii, ceva de speriat! Acum, mă gândesc, e foarte bine că e așa. Și știți de ce? Așa am posibilitatea, în calitate de Președinte al României, să-mi dau seama exact cum stau și cum sunt de fapt lucrurile, atunci când dau nas în nas cu alți conducători de pe planeta asta! Dacă cineva își imaginează că în lumea internațională toți zâmbesc pe bune, că-și declară pe față intențiile generoase, prietenoase, nebelicoase, se înșeală amarnic. Marii barosani ai lumii, vremelnici și ei, ca și mine, sunt tot niște oameni.
Oameni, hei, ce credeați! Parcă-i și văd, spunându-și în sinea lor, în timp ce ne strângem mâinile în lumina reflectoarelor, sub privirile vigilente ale jurnaliștilor de la marile agenții internaționale de presă, Bufnilă ăsta mă enervează cu aplombul lui de mare șmecher așa că habar n-are că am de gând să-i frig o bombă nucleară drept în freza lui de șmecher! Cât e de râs, cât e de plâns, așa stau lucrurile, n-are rost să vă îmbătați cu apă rece. De cele mai multe ori, în istoria veche sau în istoria recentă, aiurea în lume, mulți Președinți s-au reîntors acasă, pe cai mari, de la ochioase negocieri internaționale și, pe urmă, vai, dintr-odată, s-au trezit că țările lor au fost hăcuite iar ei au fost uciși, pe bune, fără prea multă vorbărie. Alții ne-au arătat nouă, în direct, pe marile ecrane ale televiziunilor, cât sunt ei de slugarnici față de barosanii lumii, cât de neimportanți, cât de striviți, cât de neciopliți și, mai ales, cât sunt ei de neimportanți în lumea mare. M-am simțit în toate felurile în acele clipe, m-am simțit și eu cumplit de neimportant, de strivit, de tot râsul. Am înjurat, m-am enervat împreună cu alții, am zis una, alta. Ei și? Tocmai de aia voi fi Președintele României! Să-i repar României pana de cauciuc cu mâna mea. Niciodată nu m-am sustras, nu m-am ferit, n-am fugit de muncă. Dar muncă, pe bune. Ăla din poză chiar eu sunt, nu e un fake ordinar cumva. Dar, vedeți voi, sunt în țara asta mii și mii de bărbați și de femei, cu toții oameni extraordinari, care repară, ei singuri, cu mâna lor, pana lor de cauciuc. Adică își iau sănătos viața-n mâini, așa, cu bune și cu rele, și că pun osul la treabă să miște mașina din loc, fie că e un hârb nenorocit, dar e al lor, fie că e o mașină de lux, de-i înjură lumea cu vârf și îndesat. Dacă n-aș ști, pe bune, că țara asta are astfel de oameni extraordinari, nici nu mi-ar trece prin cap să devin Președintele României.
O exprimare caustica , dar foarte concisa in transmiterea mesajului .Intrezaresc luminita de la capatul tunelului !