Literatura ca trans-figurare a lumii, în noi apariţii editoriale

Origini” de Dan Brown – un eveniment editorial marcat de succes, dar și de numeroase controverse

A vândut mai mult de 200 de milioane de volume în lumea întreagă; cărțile sale au fost traduse în 56 de limbi, iar Codul lui da Vinci, thrillerul care l-a transformat într-un star internațional, este una dintre cel mai bine vândute cărți din toate timpurile. Acum, Dan Brown se pregătește de lansarea thrillerului Origini, care a stârnit pasiuni încă de la începutul anului. Odată cu succesul însă vine și un val puternic de critici din partea unor grupări religioase sau a unor comunități de cititori care îi reproșează autorului felul cum descrie creștinismul în cărțile sale.

Practic, Vaticanul a făcut apel la toate bisericile catolice, cerându-le preoților să boicoteze cartea. În felul acesta, veți răspândi cuvântul Evangheliei și îl veți acuza pe autor de minciună”, a afirmat Dan Brown duminică, 1 octombrie, într-un interviu acordat CBS.

La întrebarea reporterului: ,,Vă considerați un anti-catolic sau un ateu?’’, Brown a răspuns : „Nu, absolut nu. Religia a adus mult bine omenirii. În același timp însă, în fiecare religie există facțiuni care preiau anumite metafore sau mituri ale scripturii și afirmă că sunt fapte adevărate. Acesta este un pericol pentru orice religie, pentru orice filosofie”.

În Origini, ultimul thriller, care va apărea în această toamnă în toată lumea și în a doua parte a lunii noiembrie în România, autorul vorbește despre divinitate ca fiind în pragul dispariției: „Istoric vorbind, toți zeii au căzut la un moment dat, spune Brown în același interviu. Prin urmare, mă întreb: suntem atât de naivi încât să ne închipuim că zeii de astăzi nu vor avea parte de aceeași soartă?”.

Credeți că vom trăi într-o lume mai bună astfel?’’ întreabă reporterul. Răspunsul lui Brown nu își propune deloc să calmeze spiritele înainte de lansarea cărții sale: „Eu cred că planeta noastră o să se descurce foarte bine și fără religie și cred că omenirea se îndreaptă în această directive”.

Puteţi citi mai jos câteva pagini avanpremieră. Este vorba despre prologul thrillerului Origini care promite să devină, ca şi celelalte din serie, un bestseller internaţional.

În Prolog

În vreme ce bătrânul tren cu cremalieră își croia încet drum în sus pe versantul amețitor, Edmond Kirsch privea masivul muntos care se înălța deasupra lui. În depărtare, construită în stânca muntelui, uriașa mănăstire din piatră părea suspendată în aer, ca și când cineva ar fi contopit-o, prin cine știe ce magie, cu buza abisului vertical.

Atemporal, sanctuarul din Catalonia, Spania, rezistase inexorabilei atracții gravitaționale vreme de mai bine de patru sute de ani, fără a-și trăda niciodată scopul pentru care fusese construit, acela de a-i izola de lumea modernă pe cei din interiorul ei.

În mod ironic, ei vor fi acum primii care vor afla adevărul, își spuse Kirsch, întrebându-se cum aveau să reacționeze. Istoric vorbind, cei mai periculoși oameni din lume fuseseră întotdeauna oamenii lui Dumnezeu… mai cu seamă atunci când zeii lor erau amenințați. Iar eu mă pregătesc să arunc o torță aprinsă într-un cuib de viespi.“

Când trenul ajunse pe culme, Kirsch zări o siluetă solitară care-l aștepta pe peron – un schelet împuținat, înveșmântat în tradiționala sutană catolică purpurie cu stihar alb, cu un zucchetto pe cap. Recunoscând din fotografii trăsăturile osoase ale celui care-l întâmpina, Kirsch simți un neașteptat aflux de adrenalină.

Valdespino a venit personal să mă salute.“

Episcopul Antonio Valdespino era o personalitate importantă în Spania – nu doar un prieten și un sfătuitor de încredere al regelui, ci și unul dintre cei mai energici și mai influenți militanți pentru păstrarea valorilor catolice conservatoare și a standardelor politice tradiționale.

– Edmond Kirsch, presupun, rosti episcopul în clipa în care Kirsch coborî din tren.

– În persoană, confirmă el zâmbind și strângând mâna osoasă a gazdei. Vă mulțumesc, eminență, pentru că ați organizat această întâlnire.

– Apreciez faptul că dumneavoastră ați solicitat-o, replică episcopul, a cărui voce era mai puternică decât se așteptase Kirsch, limpede și pătrunzătoare ca dangătul unui clopot. Nu se întâmplă des să fim consultați de oameni de știință, și mai ales de cineva cu prestigiul dumneavoastră. Pe aici, vă rog.

Valdespino își conduse oaspetele pe peron, în vreme ce vântul rece de munte îi șfichiuia sutana.

– Trebuie să mărturisesc, adăugă el, că arătați altfel decât mi-aș fi imaginat. Mă așteptam la un savant, dar dumneavoastră sunteți mai degrabă…

Aruncând o privire cu o ușoară nuanță de dispreț spre elegantul costum Kiton K50 și spre pantofii Barker din piele de struț ai oaspetelui său, continuă:

– …trendy, cred că e cuvântul, nu-i așa?

Kirsch zâmbi politicos. „Termenul trendy nu mai e la modă de vreo zece ani.“

– Deși am citit lista realizărilor dumneavoastră științifice, tot nu știu foarte bine cu ce anume vă ocupați.

– M-am specializat în teoria jocurilor și modelarea computerizată.

– Deci faceți jocuri pe computer pentru copii?

Kirsch bănuia că episcopul afișa un aer neștiutor în încercarea de a se arăta curtenitor. Fiindcă, știa bine, Valdespino era un cunoscător extrem de bine informat în domeniul tehnologiei și adesea îi avertiza pe ceilalți cu privire la riscurile ei.

– Nu, eminență. Teoria jocurilor este o ramură a matematicii care studiază tiparele pentru a putea face predicții cu privire la viitor.

– Ah, da. Parcă am citit că ați prezis, cu câțiva ani în urmă, izbucnirea unei crize financiare în Europa. Și atunci când nimeni nu pleca urechea la spusele dumneavoastră, ați salvat situația concepând un program de computer care a readus Uniunea Europeană la viață. Cum suna butada aceea celebră a dumneavoastră? „La treizeci și trei de ani, am vârsta pe care o avea Iisus când a înviat din morți.“

Kirsch simți o strângere de inimă.

– O analogie nefericită, eminență. Eram tânăr pe atunci.

– Tânăr? râse episcopul încetișor. Și câți ani aveți acum…? Poate patruzeci?

– Exact.

Bătrânul surâse în vreme ce sutana continua să-i fie fluturată de vânt.

– Ei bine, cei săraci cu duhul ar fi trebuit să moștenească Pământul, însă lumea este acum a celor tineri – cei cu preocupări tehnologice, care stau necontenit cu privirile în ecranele video, în loc să și le întoarcă spre propriul suflet. Trebuie să recunosc, niciodată nu mi-aș fi închipuit că-l voi întâlni chiar pe tânărul aflat în avangarda mișcării. Știați că sunteți considerat un profet?

– În cazul dumneavoastră, un profet nu foarte priceput, eminență. Când v-am solicitat o întâlnire privată împreună cu colegii dumneavoastră, am calculat că șansele de a accepta se ridicau la numai douăzeci la sută.

– Așa cum le-am zis colegilor mei, credincioșii au întotdeauna de câștigat ascultându-i pe cei care nu cred. Doar auzind vocea diavolului putem aprecia mai bine glasul lui Dumnezeu. Glumesc, firește, surâse bătrânul. Vă rog să-mi iertați simțul umorului învechit. Din când în când, filtrele autoimpuse mai dau rateuri.

Cu aceste cuvinte, episcopul Valdespino schiță un gest.

– Ceilalți ne așteaptă. Pe aici, vă rog.

Kirsch zări destinația către care se îndreptau – o colosală citadelă din piatră aburcată pe buza unei stânci al cărei perete vertical cobora sute de metri până într-o vale cubărită la poalele unor dealuri împădurite. Descumpănit de înălțime, Kirsch își întoarse privirea de la hăul căscat și-și urmă gazda pe poteca șerpuită, îndreptându-și gândurile spre întâlnirea programată. Ceruse o audiență cu trei importanți lideri religioși care tocmai participaseră la o conferință în mănăstire.

Parlamentul Mondial al Religiilor.

Începând din 1893, sute de lideri spirituali ai unui număr de aproape treizeci de mișcări religioase din lume se reuneau la fiecare câțiva ani în locuri diferite, pentru o săptămână de dialoguri interconfesionale. Printre participanți se aflau diverși clerici creștini influenți, rabini evrei și mullahi musulmani din lumea întreagă, dar și pujari hinduși, bhikkhu budiști, jainiști, adepți ai sikhismului și alții.

Parlamentul avea ca obiectiv declarat „cultivarea armoniei între religiile lumii, construirea de punți între diverse mișcări spirituale și celebrarea comuniunii între toate credințele religioase“. (…)

Se afla într-o încăpere dreptunghiulară, ai cărei pereți înalți erau ticsiți cu tomuri vechi, legate în piele. Rafturi suplimentare, separate, mărgineau zidurile aidoma unor coaste, alternând cu radiatoare din fontă care șuierau și zăngăneau, dând impresia stranie că încăperea însăși era vie. Kirsch ridică privirea spre pasarela cu balustradă ornată care înconjura etajul și în clipa aceea știu fără urmă de îndoială unde se aflau.

Celebra bibliotecă de la Montserrat“, își dădu el seama, uimit de faptul că fusese primit acolo. Se spunea că încăperea aceea găzduia texte rare, chiar unice, la care aveau acces doar acei călugări care-și dăruiseră viața lui Dumnezeu, trăind sechestrați acolo, pe acel munte”.

E-un rege nebun în Danemarca”

Marţi, 10 octombrie, la ora 19:00, sunteţi aşteptaţi la Libraria Humanitas de la Cişmigiu, la lansarea romanului E-un rege nebun în Danemarca de Dario Fo, scriitor italian distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1997.

În romanul publicat cu un an înainte de a se stinge din viaţă, E-un rege nebun în Danemarca (parafrază a unei celebre replici din Hamlet), Dario Fo reînvie zbuciumata epocă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, explorând povestea controversatului rege Christian VII şi a soţiei sale Caroline Mathilde, o poveste dramatică de iubire, infidelitate şi nebunie. La eveniment vor participa Smaranda Bratu Elian şi Oana Bosca Malin, traducătoare şi reputate italieniste, şi Cosmin Ciotlos, critic literar. Vlad Russo, senior-editor Humanitas şi traducătorul romanului, va fi moderatorul serii.

Din cronici de epocă şi jurnale secrete, Dario Fo recompune atmosfera strălucitoare de la Curtea regală a Danemarcei în secolul galant, reţinând deopotrivă intrigile amoroase şi de palat ce roiesc în jurul lui Christian VII. Facem astfel cunoştinţă, rând pe rând, inclusiv prin portretele desenate de autor, cu regina Caroline Mathilde, sora regelui George III al Angliei, cu „Babatia“ – regina-mamă şi mama vitregă a regelui –, cu medicul iluminist german Johann Struensee, cu întreaga protipendadă a Curţii, plină de nobili retrograzi, dar şi de figuri de reformatori, şi, în sfârşit, cu fiul regelui Christian, Frederik V. În spatele acestui somptuos alai se fac simţite însă adâncile frământări ale unei lumi pornite să redefinească „contractul social“, sub înrâurirea ideilor iluministe. Iar, deasupra tuturor, Christian VII se dovedeşte un rege clarvăzător, înfăptuind, în preajma sângeroasei Revoluţii Franceze, propria sa „revoluţie“, fără vărsarea unui strop de sânge: interzice tortura, aboleşte legarea de glie şi privilegiile castei nobiliare, ba chiar instituie libertatea presei. Fiindcă, asa cum spune Dario Fo, „a fi nebun nu este neapărat un rău, ba uneori nebunii se dovedesc mai buni“.

Dario Fo a scris un roman despre Christian VII al Danemarcei care cuprinde iubiri, intrigi de palat şi jurnalele secrete a trei tineri îndrăgostiţi şi disperaţi, dar capabili să schimbe istoria”, scrie criticul de la Il Messaggero.

Dario Fo s-a născut la 24 martie 1926, în Lombardia. După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a studiat artele frumoase la Accademia di Belle Arti di Brera de la Milano. În 1950 a început colaborarea cu RAI, scriind texte satirice pe care le şi interpreta ca actor. Această colaborare a durat peste un deceniu şi a prilejuit numeroase conflicte cu cenzura exercitată de Biserica Catolică, de aceea Fo a renunţat la ea, dedicându-se în exclusivitate teatrului, în cadrul companiei întemeiate în 1962 împreună cu soţia sa, actriţa Franca Rame.

Dario Fo a fost şi a rămas un om de teatru total: scrie textele, semnează regia spectacolelor, joacă pe scenă de multe ori ca unic actor. Piesele sale aveau la început o structură de farsă şi erau scrise în răspăr cu „teatrul burghez“ al epocii, reînviind tradiţia italiană a improvizaţiei din commedia dell’arte. În 1969, Fo montează spectacolul Mistero buffo, cel mai mare succes al său, care reunea texte în diferite dialecte recitate de un singur interpret: autorul însuşi. Au urmat: Morte accidentale di un anarchico, Non si paga! Non si paga!, Parliamo di donne, L’uomo incinto.

În plan politic, omul de teatru a militat toată viaţa în rândul stăngii italiene, fiind totodată, prin textele şi spectacolele sale satirice, un critic necruţător al derapajelor politice din peninsulă. În 1997, Dario Fo a primit Premiul Nobel pentru literatură, acordat în virtutea faptului că „urmând tradiţia saltimbancilor medievali, batjocoreşte puterea, redându-le celor asupriţi demnitatea“.

În 2014 a publicat cel dintâi roman al său, bestsellerul internaţional Fiica papei (La figlia del papa; Humanitas Fiction, 2016), urmat, de asemenea, de un bestseller, E-un rege nebun în Danemarca (C’è un re pazzo in Danimarca, 2015; Humanitas Fiction, 2017). În 2017, la jumătate de an după moartea sa, survenită la 13 octombrie 2016, a apărut romanul Ca din întâmplare, femeie. Regina Cristina a Suediei (Quasi per caso una donna. Cristina di Svezia), în curs de traducere la Editura Humanitas Fiction.

Gao Xingjian, la Polirom

Volumul O undiţă pentru bunicul meu, de Gao Xingjian – laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2000 –, a apărut în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba chineză de Irina Ivaşcu.

Autorul se află în această săptămînă la Iași, fiind unul dintre invitații speciali ai Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași, ediția a V-a. Ieri seară, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” (Sala Mare) din Iași, Gao Xingjian a dialogat cu Bogdan Ghiu, iar dialogul a fost urmat de o sesiune de autografe.

Scrise în anii ’90, povestirile lui Gao Xingjian se inspiră din fragilitatea vieţii, a iubirii şi din puterea obsedantă a memoriei. În Templul Desăvîrşitei Compasiuni, teama acută, cu origine misterioasă, a povestitorului umbreşte fericirea delirantă a unei excursii în luna de miere. În Crampe, un bărbat scapă ca prin urechile acului de înec, dar descoperă uimit că nimeni nu i-a simţit lipsa. În Accidentul, un autobuz loveşte un biciclist; apoi, ca într-un film, urmările haotice ale accidentului se pierd în liniştea unui colţ de stradă şi toată lumea pare să ignore cele abia petrecute. În fabula care dă titlul volumului, povestitorul încearcă „să se despovăreze de dorul de casă”, dar se trezeşte pierdut într-un labirint al amintirilor din copilărie, în care secvenţele şi persoanele narative se amestecă, în care ea devine pe nesimţite tu, într-un vertij al fluxului conştiinţei. Peste tot sunt prezente portrete psihologice covârşitoare, cu speranţe nerostite şi frici care trădează prezenţa nesfârşită a trecutului în viaţa personajelor.

Gao Xingjian şi-a petrecut mare parte a carierei căutând o limbă literară şi o formă care să fie în acelaşi timp modernă şi tradiţională, cu alte cuvinte, o voce care să însemne ceva mai mult decît o reinterpretare a modernismului occidental. Gao a încercat să obţină acest efect combinând relaxarea structurală specifică literaturii chineze tradiţionale cu obsesia stilistică occidentală pentru subiectivitate şi înstrăinare”, afirmă The Guardian

Povestitorii lui Gao Xingjian se plimbă ca într-un vis pe aleea senzaţiilor şi a memoriei”, notează The Boston Globe

Cu detalii precise şi sugestii discrete, O undiţă pentru bunicul meu e cea mai bună carte de proză a lui Gao Xingjian apărută până acum în traducere”, consideră cronicarul de la Kirkus Reviews, iar Publishers Weekly apreciază că „Aceste povestiri delicate, pline de evocări oferă o probă a scriiturii lui Gao Xingjian”.

Gao Xingjian s-a născut în 1940, pe 4 ianuarie, în provincia chineză Ganzhou. Fiu al unei actriţe amatoare și al unui funcţionar bancar, el are de mic acces la lumea literelor şi a teatrului. În 1962 îşi termină studiile de filologie în limba franceză la Departamentul de limbi străine al Universităţii din Beijing. În anii ’70, în timpul revoluţiei culturale, publică povestiri şi eseuri în reviste literare chineze, dar şi lucrări adunate în volum: Eseu despre arta romanului modern (care a născut o polemică aprinsă despre „modernism”), cartea de povestiri Un porumbel numit Cioc Roşu, o Antologie de piese de teatru şi cartea de eseuri În căutarea unei forme moderne a reprezentării dramatice.

În 1986, piesa Celălalt mal îi este interzisă şi nimic din ce va scrie apoi Gao Xingjian nu va mai putea fi văzut pe scenă. În 1987 părăseşte China şi se stabileşte în Franţa ca refugiat politic. În 1989, după apariţia piesei Fugarii, este declarat persona non grata de regimul chinez şi tot ce a scris va fi interzis. Va mai publica, printre altele, romanele Muntele sufletului şi Biblia unui singur om şi volumul de proze O undiţă pentru bunicul meu.

În 2000 i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură.

Arta corpului”, o anatomie a durerii şi a doliului

Romanul Arta corpului de Don DeLillo este o anatomie a durerii şi a doliului: Lauren Hartke, o tînără body artist, îşi pierde soţul, un regizor mult mai în vârstă decît ea, care se sinucide. În primele zile de după dureroasa pierdere, în casa veche de pe coasta singuratică în care se mutase împreună cu soţul ei, Lauren se confruntă cu o apariţie stranie, un individ între bărbat şi copil, „un corp tăcut şi vulnerabil, aproape al oricui”, care îi schimbă nu doar viaţa, ci şi arta pe care o practică. Show-urile ei capătă imaginea ectoplasmatică a domnului Tuttle, bizarul vizitator, iar Lauren devine o artistă a corpului care încearcă să se detaşeze de propriul trup.

Arta corpului a apărut în colecția Biblioteca Polirom, traducere din limba engleză și note de Radu Surdulescu.

DeLillo apreciază posibilităţile unei realităţi suspendate. «Lumea e plină de înţelesuri abandonate», scrie în Zgomotul alb. «Crede totul», spune un personaj din Underworld, «Totul este adevărat». În Arta corpului, el se concentrează asupra dimensiunii intime, personale, o foloseşte pentru a depăşi momentele dificile, în care sinele ar putea scăpa printre degete”, apreciază The Guardian.

Arta corpului este o mică poveste de dragoste, liniştită, intimă şi stranie, dar nu atât de stranie încît să te distragă de la strălucirea prozei bine lucrate”, consideră The New York Times.

O lectură tulburătoare şi fascinantă”, titrează Time

Don DeLillo, romancier, eseist şi dramaturg american, s-a născut în 1936, la New York. Primul său roman, Americana, a apărut în 1971, urmat de End Zone (1972), Great Jones Street (1973) şi Ratner’s Star (1976). Odată cu publicarea romanului White Noise (Zgomotul alb), în 1985, premiat cu National Book Award for Fiction, s-a bucurat de o recunoaştere rapidă ca romancier de succes, inspirând proza unor autori precum Jonathan Franzen, Martin Amis sau Zadie Smith.

A publicat în continuare romanele Libra (1988), o biografie fictivă a lui Lee Harvey Oswald pînă în momentul asasinării preşedintelui J.F. Kennedy, Underworld (1997), considerat capodopera sa, Cosmopolis (2003; Polirom, 2012), Falling Man (2007; Omul căzător, Polirom, 2015), Point Omega (2010; Punctul Omega, Polirom, 2012).

De-a lungul carierei i s-au decernat numeroase premii de prestigiu, printre care Premiul Academiei Americane de Arte şi Litere (1984), PEN/Faulkner Award (1992, 2012) şi PEN/Saul Bellow Award (2010).

Angelei, cu melancolie”

Volumul semnat de Mihaela Proca este unul dintre cele mai noi titluri apărute la editura Vremea. Ilustrația copertei aparține lui Mihai Sârbulescu.

Un eveniment tragic o face pe scriitoare să se întoarcă spre reflecție, spre filosofia de viață și, în fapt, spre literatură. Cu această carte, Mihaela Proca bate la porțile ficțiunii. Sensibilitatea, imaginația, finețea observației dau narațiunilor sale o anumită doză de artisticitate, care dezvăluie o autoare exersată, dedicată demult pasiunii literare. Deocamdată, cititorul va găsi fragmente de viață personală trăită în mediul familial, experiențe sociale, personalități cu care Mihaela Proca s-a intersectat și momente istorice din România ultimelor decenii.

Mihaela Proca a debutat cu ani în urmă cu articole și lucrări de istoria artei. Direcția preocupărilor sale apare cu evidență în chiar titlurile cărților publicate până acum: Savu Moga, un iconar, Ed. Tehnică, București, 1994; Un veac de artă ortodoxă în Țara Bârsei (1734-1838), București, 2011; Identitate regională și specificitate românească în pictura din Transilvania meridională, în pragul primei modernități, Ed. MNLR, București, 2013. În prezent, autoarea lucrează la un catalog de icoane pe sticlă din Transilvania.

Oraşul închis”

Scriitoarea Viorica Răduţă ne aduce în faţă romanul unui oraş – Rîmnicu Sărat – în care a existat o celebră închisoare comunistă. Cartea debutează cu procesul unui torţionar, Comandantul Vişinoiu, imaginat de Mihăiţă – un bătrîn sărac cu duhul, a cărui adolescenţă s-a petrecut în teribila închisoare. Diagnosticat cu sindrom confuziv de detenţie, personajul retrăieşte fiecare fragment de real ca pe un moment petrecut între zidurile celulei.

Istoria se reface din dialogurile lui Mihăiţă cu sine sau cu spiritul deţinutului politic Ion Mihalache, mort în 1963 în acest penitenciar. Cealaltă voce a romanului, Ilinca, este mesagerul istoriei perioadei ceauşiste, cînd, în febra sistematizării, oraşul interbelic se transformă şi îşi pierde culoarea.

Prin tehnica fotografierii, laitmotiv al cărţii, se refac detalii ale oraşului – muzeu în aer liber, în care binele şi răul convieţuiesc într-o vinovăţie resimţită tacit de victime, nu de torţionari.

Ca şi Făgăraşul meu natal, a cărui cetate a fost transformată de către comunişti într-un sinistru loc de detenţie, Rîmnicu Sărat al Vioricăi Răduţă e cicatrizat de închisoarea care i-a umbrit destinul modern, devenind un reper de tăcere şi de plumb pentru localnici. Ce sens poate avea un oraş, dacă în centrul său se află o tăcere? Ce menire pot avea nişte oameni obişnuiţi, neeroici, dar oneşti pînă la cinism faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi, dacă ei devin captivii unui timp politic uniformizant şi inerţial, pentru a fi duşi într-o direcţie preponderent atroce? Romanul Vioricăi Răduţă e construit pe logica inelelor concentrice, lipsa de libertate a închisorii repercutîndu-se, în exterior, în libertatea ca resemnare sau indiferenţă pe care o trăiesc oamenii. Cele două destine care structurează volumul, unul masculin şi unul feminin, nu se vor întâlni cu adevărat niciodată, soarta lor fiind aceea de a evolua ca linii paralele. Însă radiografierea a ceea ce se află între aceste două linii conferă calitate măiestriei de romancier a Vioricăi Răduţă, fiindcă e foarte greu să duci pînă la capăt un roman făcut doar din nuanţe de alb, gri şi negru. Cîteodată, fotografii «oraşului închis» ajută la fixarea unor instanţe, aşa cum o fac memoria sau documentele inserate în text. Îşi mai aminteşte cineva că generalul Grigore Gheba, autorul culegerilor noastre de matematică, a fost prefect de Rîmnicu Sărat?”, scrie Ştefan Borbély

Viorica Răduţă debutează cu volumul de versuri Patimi după mine în 1998. Urmează: lipsa la psalmi (2000), Al 13-lea Iov (2003), Cînd amintirile, corpuri subtile (2007), Viaţa de apă de uscat (2008), Cam toţi murim (2010), Mama întreabă dacă stau pînă seara (2013), Cînd se duc în uitare (2015).

Publică romanele Înainte de exod (1998), Irozi (2001), Hidrapulper (2007), În exod (2008), Mamamea moarte (2008), În două lumi (2013), Vremea Moroiului (2015) şi volumele de eseuri Graalul fără Graal (2002), Interpolări şi Interpolări (2007). Colaborări cu poezie, proză, cronici la diverse reviste literare din ţară.

Sfîrşitul”

Recent a fost lansat, în prezenţa autorului, Attila Bartis venit special la Bucureşti, Sfîrșitul, apărut în colecţiaBiblioteca Polirom. Lansarea a fost urmată de lectura unor fragmente în limba maghiară, datorată scriitorului şi de lectura aceloraşi fragmente în limba română de către Filip Florian.

Un eveniment organizat de Editura Polirom, în parteneriat cu Institutul Balassi și Cărturești

Ajuns la vîrsta de cincizeci şi doi de ani şi suspectat de o boală mortală, faimosul fotograf András Szabad se hotărăşte să-şi rememoreze viaţa, pentru a o înţelege mai bine el însuşi.

Maturizat în Ungaria comunistă a lui János Kádár, cu o mamă pe care o adoră, dar care moare devreme, şi un tată fost deţinut politic, András se arată refractar la lumea din jur. Renunţă la şcoală, are o relaţie tensionată cu tatăl său, cu care locuieşte într-un apartament din Budapesta, şi îşi găseşte refugiul în arta fotografică. Face fotografii artistice, mai întâi pe cont propriu, iar apoi ca ucenic al unui fotograf bătrân, care are un atelier pentru poze de legitimaţii.

Inevitabil, pasiunea lui ajunge să se împletească, chiar foarte strâns, cu viaţa erotică. Până şi viitoarea sa carieră internaţională îşi are originea – într-un mod subtil şi imprevizibil – în fotografia făcută într-o seară, pe furiş, unui cuplu ce face dragoste într-un parc public.

Relatând povestea vieţii lui András Szabad, Sfîrșitul oferă în acelaşi timp o panoramă a vieţii din perioada comunistă, adesea cenuşie şi sordidă, dar şi stranie, absurdă, disperată. Privirea fotografică a protagonistului, detaşată pînă la limita autismului, reuşeşte să emoţioneze şi să tulbure, iar construcţia impecabilă a naraţiunii dovedeşte încă o dată calităţile de mare prozator european ale lui Attila Bartis.

De curând, de același autor, la Editura Polirom a apărut și romanul Tihna.

Attila Bartis s-a născut în 1968 la Tîrgu Mureş şi a emigrat în Ungaria împreună cu familia în anul 1984. Considerat astăzi unul dintre cei mai importanţi prozatori maghiari contemporani, a debutat în 1995 cu romanul A séta (Plimbarea, Polirom, 2008). În 1998 a publicat volumul de nuvele A kéklő pára (Aburul albăstrui), urmat în 2001 de romanul A nyugalom (Tihna, Polirom, 2017), care a inspirat drama Anyám, Kleopátra (2002; Mama mea, Cleopatra), şi de volumul de nuvele A Lázár apokrifek (2005; Apocrifele lui Lazăr). În 2015 îi apare romanul A vége (Sfîrşitul). De-a lungul carierei i-au fost decernate numeroase distincţii literare importante, printre care se numără Premiul Tibor Déry (1997), Premiul Sándor Márai (2002), Premiul Attila József (2005), Premiul Szép Ernő (2010), dar şi Ordinul de Merit Marea Cruce a Ungariei în grad de cavaler (2006), oferit de statul maghiar ca recompensă pentru promovarea literaturii maghiare peste hotare. De altfel, Bartis este unul dintre cei mai traduşi scriitori maghiari de azi. Romanul Plimbarea a apărut în 1999 în germană, în 2009 în franceză, în 2016 în spaniolă, iar Tihna a cunoscut mai multe traduceri (în germană, franceză, engleză, suedeză, slovenă, italiană, spaniolă, română etc.), fiind până în prezent cel mai popular roman al său. Prozatorul maghiar este cunoscut şi pentru pasiunea sa pentru arta fotografică, una dintre cele mai cunoscute expoziţii ale lui fiind Moştenirea Engelhard. În 2010 a publicat albumul fotografic A csöndet úgy (Liniştea aşa). În prezent Attila Bartis trăieşte în Budapesta.

Iubire cu „i“ mic”

Aseară, la Librăria Humanitas, scriitorul Francesc Miralles a fost present la lansarea versiunii româneşti a cărţii sale Iubire cu „i“ mic, apărută în colecţia Raftul Denisei. Prezenţa scriitorului spaniel în România este prilejuitaă şi de participarea sa la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi(FILIT, 4–8 octombrie).

Samuel de Juan, un universitar barcelonez de vârstă mijlocie, care se pierde în cercetarea cuvintelor, a limbilor şi a dicţionarelor de sensuri rare, îşi petrece prima zi din an ca de obicei, în singurătate. Un oaspete nepoftit, motanul pe care-l numeşte Mishima, după scriitorul său japonez preferat, se instalează în apartamentul profesorului, schimbându-i acestuia viaţa.

O poveste scrisă cu multă inteligenţă lingvistică despre dragoste, limbă, Barcelona şi pisici, care ne convinge că în viaţă nu trebuie să fii singur. Emoţionantă şi plină de umor, Iubire cu „i“ mic e dovada că Efectul fluturelui se poate aplica la scară umană”, afirmă Mark Dunn.

O bijuterie literară despre istoria plină de magie a lucrurilor mărunte, Iubire cu „i“ mic, s-a aflat pe lista celor mai bine vândute cărţi în Spania, Statele Unite şi Germania, fiind tradus deja în peste 20 de limbi.

Francesc Miralles este coautorul bestsellerurilor Cel mai frumos loc din lume e chiar aici(împreuna cu Care Santos; Editura Humanitas Fiction, 2017) şi Ikigai. Secrete japoneze pentru o viaţă lungă şi fericită(împreuna cu Héctor García – Kirai; Editura Humanitas, 2017).

Scriitor, jurnalist şi muzician, Francesc Miralles s-a născut în 1968 la Barcelona. A urmat iniţial cursuri de jurnalism la Universitatea Autonomă din Barcelona, abandonate după patru luni, apoi de filologie engleză, la care a renunţat după terminarea anului trei pentru a călători şi astfel a ajuns să trăiască pentru o vreme în Croaţia şi Slovenia în timpul războiului iugoslav, experienţă redată în Café Balcanic (2004).

Revenit la Barcelona, a studiat germana la Universitatea Centrală. După absolvire, a făcut un masterat în editare. A coordonat colecţii de dezvoltare personală, semnând şi câteva lucrări sub pseudonim, experienţă reflectată în primul său roman, Barcelona Blues (2005). După ce a obţinut Premiul Gran Angular 2001 – cu romanul pentru tineret Un haiku per a l’Alícia, a hotărât să se dedice scrisului.

Francesc Miralles a publicat de-a lungul timpului o mare varietate de lucrări de ficţiune şi nonficţiune – romane, cărţi de dezvoltare personală, cărţi pentru copii şi tineret, thrillere –, singur sau în colaborare, unele fiind recompensate cu premii de notorietate şi traduse în 30 de ţări.

În 2007 i s-a acordat Premiul Columna Jove pentru romanul pentru tineret Interrail. Publicat în 2008, romanul Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (El mejor lugar del mundo es aqui mismo; Humanitas Fiction, 2017), scris împreună cu Care Santos, a cunoscut deja traduceri în peste 20 de ţări. În 2009 a primit, împreuna cu Álex Rovira, Premiul Torrevieja pentru romanul Última respuesta. Cei doi au mai semnat câteva cărţi vândute în sute de mii de exemplare şi traduse in peste 12 limbi. Împreună cu Héctor García (Kirai), Miralles a publicat în 2016 bestsellerul Ikigai. Secrete japoneze pentru o viaţă lungă şi fericită (Humanitas, 2017).

Dintre romanele sale, de mare succes la public s-au bucurat El quinto mago (2009), El cuaderno de Aroha (2013) şi La lección secreta (2015). Romanul Iubire cu „i“ mic (Amor en minúscula, 2006; Humanitas Fiction, 2017), tradus în peste 20 de limbi, îşi află continuarea, în 2014, într-o carte despre frumuseţea imperfecţiunii şi a lucrurilor efemere, Wabi-sabi.

Ploaia curcubeu”

Toamna aceasta e cu totul specială. Aveţi parte de un fenomen unic apărut la Editura Pandora M, pe care puteţi să îl admiraţi sâmbătă, 7 octombrie, de la ora 12.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.

Editorii cărţii vă aşteaptă să vă prezinte pe Rița – bondăriţă glumeaţă și Carla – libelula zănatică, dar şi pe autoarea acestei cărți pentru școlari mici, Andreea Iatagan. Îl veţi întâlni şi pe ilustratorul care a dat culoare poveștii – Ionuț Robet Olaru. Alături de ei va fi Nadia Tătaru, director și fondator Radio ItsyBitsy.

Copiii îşi vor putea realiza propria carte colorată cu personajele preferate din Ploaia curcubeu. Ca să prindă putere, prietenii lor de la DANONINO şi SLOOP au pregătit pentru ei gustări și sucuri sănătoase.

Ploaia curcubeu este o poveste despre puterea copiilor de a schimba lumea prin inocență, imaginație și zâmbet. O pildă care îți spune că e ok să fii diferit și că fiecare dintre noi are undeva un prieten-curcubeu.

Ploaia curcubeu este o carte ca o îmbrățișare blândă și plină de iubire, o carte de citit, privit și visat, într-o îmbrățișare părinte-copil. Copiii au sufletul curat și văd în jurul lor lumina. Încurajați-i să se exprime și să creadă în visurile lor, copiii chiar ne pot colora viața. Noi, adulții, trebuie doar să fim atenți la ei și să ne dăm voie să vedem ceea ce ei ne arată…“, afirmă Nadia Tătaru.

Andreea Iatagan e mama Sofiei, e jurnalist și inventator de povești. Scrie pe site-ul ei, educatiecudragoste.ro, despre temeri, greutăți, dar mai ales despre minunile vieții de părinte.

Bucurați-vă, fiți curioși și explorați cu creionul în mână lumea din jurul vostru. Veți descoperi lucruri grozave, în cele mai mici gâze sau flori pe care le veți întâlni. Așa am făcut și eu și astfel au apărut ilustrațiile la această carte. Orice se află în jurul vostru este un început de poveste“, mărturiseşte Ionuț Robert Olaru

Sexualitate şi narcotice în cultura română” de Andrei Oişteanu

Vineri, 6 octombrie, la Cafeneaua MERU din Iaşi, istoricul religiilor Andrei Oişteanu s-a întîlnit cu cititorii şi a vorbit pe tema ultimelor sale volume apărute la Editura Polirom, în Seria de autor Andrei Oişteanu. Intitulată Sexualitate şi narcotice în cultura română, dezbaterea va fi moderată de prof. Nicu Gavriluţă. Va urma o sesiune de autografe acordate de autor.

Sîmbătă, 7 octombrie, Andrei Oişteanu a susţinut conferinţa Evreii din România în context est-central-european. Asemănări şi deosebiri. Conferinţa a fost urmată de vernisajul expoziţiei Muzeul de Istorie a Evreilor din Iaşi. Au prezentat: Adrian Cioflîncă şi Florin Cîntic.

Evenimentele s-au desfăşurat în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi – FILIT (4-8 octombrie 2017).

Pentru volumul Imaginea evreului în cultura română autorului i-au fost acordate Premiul Academiei Române şi Premiul Uniunii Scriitorilor – Asociaţia Bucureşti. Uniunea Scriitorilor din România i-a acordat lui Andrei Oişteanu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor pentru volumul Narcotice în cultura română. Pentru volumul Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură autorul a beneficiat de premiul Scriitorii lunii septembrie 2016, în cadrul proiectului „Scriitorul anului 2016”.

Andrei Oişteanu este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor (Academia Română), conferenţiar la Facultatea de Litere (Universitatea din Bucureşti) şi preşedinte al Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor.

Cărţi publicate: Grădina de dincolo. Zoosophia (1980, 2012); Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească (1989); Cutia cu bătrîni (roman) (1995, 2005, 2012); Mythos & Logos (1997, 1998); Cosmos vs Chaos: Myth and Magic in Romanian Traditional Culture (1999); Imaginea evreului în cultura română (2001, 2004, 2012), distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Asociaţia Bucureşti; Marele Premiu al ASPRO, Das Bild des Juden in der rumänischen Volkskultur (2002); Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească (2004, 2013); Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (2007, 2014); Il diluvio, il drago e il labirinto (2008); Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures, 2009 (Premiul „A.D. Xenopol” al Academiei Române); Konstruktionen des Judenbildes (2010); Narcotice în cultura română (2010, 2011, 2014) recompensată cu Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România; Les Images du Juif: Clichés antisémites dans la culture roumaine (2013); Rauschgift in der rumänischen Kultur (2013); Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură (2016).

Despre Magdalena Popa Buluc Articolele 69
Author

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*