Englezoaică, caut casă. Zona Otopeni. Ofer şi caut seriozitate. Preţ negociabil.Dar anunţul a rămas fără efect. Dacă Mahomed nu merge la munte, atunci vine muntele la Mahomed. Aşa că m-am dus la Otopeni în căutare de casă. Acolo, în nordul Bucureştiului, poţi cumpăra o casă de la cimitir. Şi nu una de veci, ci una pentru cei vii de la cineva în trecere pe la cimitir care are relaţii în piaţa imobiliară. Dacă nu acolo, poţi să faci o tranzacţie imobiliară într-un magazin care vinde faianţă şi vopsea, sau poţi să găseşti un apartament cochet, sau două, de la un amanet, om cu privire ageră care poartă pantofi ascuţiţi de şarpe lucios. Nu trebuie să te osteneşti să găseşti un agent imobiliar că mai toţi cetăţenii onorabili ai urbei au luat în serios această meserie de vânzare a caselor.
Ce e nostim e şi serios. Acest oraş, unde a înflorit boomul imobiliar în 2007-2008, se dezumflă rapid în câmpiile prăfuite pe care s-a ridicat prima aşezare acum aproape 3.000 de ani. Otopeniul este emblematic pentru explozia pieţei imobiliare de când a “muşcat” criza financiară în Europa Centrală şi de Est, de la baltici până la bulgari, trecând pe la Bucureşti. Valoarea pieţei imobiliare a scăzut cu 90% din 2008 până în 2009.
Sunt case frumoase, case jumi-juma ridicate, case îngheţate în construcţie ca nişte umbre triste pe câmp. Case la cheie, case la gri şi case la roşu. De-a lungul Străzii 23 August sunt afişe care „ţipă” „vânzare, închirieri, case de vis, dream homes” în română şi engleză. Cumpărătorii sunt păsări mai rare decât berzele zilele astea. Cu chiu, cu vai se mai vinde câte un apartament. Băncile nu prea mai dau credit, căci au de recuperat de la rău-plătnici şi sunt vreo 100.000 de români care nu-şi pot plăti ratele. Se aude că câte un escroc mai plăteşte o proprietate cu cash în mână, adică bani gheaţă.
Pornită în căutarea casei de vis, această englezoaică a reuşit să găsească informaţii despre apartamente de vânzare nu numai de la cimitir, dar şi de la o femeie care sapă pământ şi ţipă la nepoată-sa, dar şi de la nişte ţărani care seamănă fasole. Agenţi se găsesc pe telefon. Nu umblă pe teren. Toţi vor să contribuie la bunăstarea oraşului care acum stă atârnată de un fir de aţă. Un bărbat care a avut în proprietate 4 magazine de vopsele, fier forjat şi alte materiale de construcţie îmi spune că businessul lui a căzut cu 70- 80% de când a venit criza economică. A închis una dintre prăvăliile sale din zonă deoarece nu mai mergea. Când îl întreb de piaţa imobiliară locală, pune mâna pe telefon şi sună la un cunoscut care are mai multe proprietăţi de vânzare.
De la DN1 până în satul Tunari, pe drumul principal, dar şi pe câmp, case, apartamente şi birouri sunt de vânzare, numai cumpărători să fie. Dar mâna de muncitor e mai rară decât cucul în decembrie în această zi superbă de primăvară. Multe clădiri care au început cu voioşie când banii erau din belşug au fost abandonate în momentul în care criza a lovit România, pe la sfârşitul anului 2008. Clădirile seamănă mai degrabă cu nişte închisori decât cu nişte case de lux. Piaţa imobiliară e pe roşu, în stand-by. Un teren de tenis e neterminat. Cine mai are chef şi bani să joace acum acest sport nobil?
Preţurile au scăzut cu 50 la sută în unele cazuri. Un penthouse care se vindea la 300.000 de euro fără utilităţi acum un an este acum oferit la cheie pentru 180.000 de euro, cadastru, intabulare, loc de parcare, preţ care include şi TVA. Apartamente de 3 camere se vând pentru 100.000 de euro şi tot se negociază. Nici euro nu are puterea pe care o avea, ceea ce înseamnă că preţul real este şi mai mic.
Alte clădiri sunt părăsite ca nişte prizonieri de război care au murit pe câmpul de luptă. "Constructorii au dispărut acum un an. Ţiganii vin aici şi fură fier”, spune nea Ion uitându-se la două blocuri care trebuiau să devină case de vis. Acum blocurile stau gri şi masive ca mormane de haine murdare. Pe Strada Steaua Roşie (neasfaltată), unde stă nea Ion, este amplasat cel mai luxos proiect imobiliar. Fug găini, căţei şi copii (câte doi plozi pe o bicicletă). La sfârşit de drum se află cel mai fancy complex din Otopeni. Vine un miros neplăcut. Unii zic că emană de la staţii de epurare, dar cei care vând case pe aici neagă. Două mame îşi plimbă copiii bucurându-se de soarele apărut subit după zile urâte. Una îmi spune că a plătit 150.000 de euro pentru trei camere, dar preţurile au coborât de atunci. Nu pare afectată, probabil pentru că nu a plătit ea, sau pentru că este prea politicoasă să se exprime în faţa unui străin. Din când în când, un avion decolează. În Occident, să stai în proximitatea unui aeroport este considerat un dezavantaj, dar aici, în Otopeni, parcă localnicii sunt mândri.
Pe alte străzi neasfaltate sunt vile neterminate. Imposibil de zis dacă vor fi terminate vreodată sau dacă vor fi date uitării. Fac poze multe. Câinii latră, dar nimeni nu zice nimic deoarece nu văd picior de om. Am impresia că nimeni nu este acasă.
Chiar dacă boomul s-a dezumflat şi localnicii vor trebui să se ocupe cu alte meserii, precum agricultura şi serviciile, probabil că Otopeniul va rezista. Aşezările omeneşti datează din prima perioadă a epocii fierului, 800 î.e.n. Criza este un mic sughiţ. Aceşti oameni vor fi obligaţi de realităţile economice să se reorienteze, ca toţi românii de altfel. În viitor vor trebui să crească exportul, producţia şi forţa de muncă, zic experţii. Anii de boom vor fi consideraţi câteva clipe din paradis peste o sută de ani, când găinile au făcut ouăle de aur.
Plec din oraş, dar sunt hotărâtă să revin, să văd ce se mai iveşte şi la ce preţ. Mai văd un complex de vis care se străduieşte să nu devină un coşmar. Un domn, Alin, poate să-mi ofere toate informaţiile despe complex, dar lipseşte momentan. Notez numărul său.
Opresc la o spălătorie auto, unde se află o gaşcă de adolescenţi. „Ştiţi unde se poate găsi un apartament de vânzare?” „Nu”, răspund ei în cor.
Sunt prea tineri pentru aşa o ocupaţie stresantă.
