Marii contribuabili la buget: firmele care țin în picioare finanțele statului român

În dezbaterea despre deficitul bugetar, despre taxe și austeritate, un detaliu esențial rămâne, de cele mai multe ori, în afara discuției publice: cine plătește, de fapt, nota de plată. Răspunsul nu este statul abstract, nici „bugetul”, ci un număr relativ restrâns de companii mari, care an de an virează sume uriașe către Trezorerie, sub formă de impozit pe profit, contribuții sociale, accize și, în unele cazuri, dividende.

Potrivit celor mai recente date publice disponibile analizate de Frames, OMV Petrom rămâne, pentru al doilea an consecutiv, cel mai mare contribuabil la bugetul public din România, cu o contribuție totală de peste 15 miliarde de lei în 2024 — sumă care cumulează taxele plătite, contribuțiile specifice sectorului petrolier și dividendele distribuite către stat. Compania a raportat, de altfel, că a virat aproximativ 44 de miliarde de euro sub formă de taxe, impozite și dividende în intervalul 2005–2024, alături de investiții de circa 20 de miliarde de euro în aceeași perioadă.

Pe locul secund se află British American Tobacco România, care a confirmat oficial o contribuție de 11,2 miliarde de lei la bugetul de stat în 2025, sub formă de taxe și accize — singura companie din top care a raportat, în ultimii ani, o creștere constantă a sumelor virate către stat, într-un sector concurat serios de comerțul ilicit cu produse din tutun, care privează anual bugetul de aproape 2,5 miliarde de lei, potrivit reprezentanților companiei.

Locul al treilea revine, la fel ca în anii precedenți, unei alte companii din sectorul petrolier, Rompetrol Rafinare, operatorul rafinăriei Petromidia, cu o contribuție estimată la circa 7 miliarde de lei.

Potrivit datelor Frames, dincolo de podium, alte nume revin constant în discuția despre marii contribuabili: Romgaz, Hidroelectrica și Banca Transilvania, cea mai mare bancă din România după active. Ele figurează an de an în top 10 la nivel național, alături de retaileri mari precum Lidl.

Nu este întâmplător faptul că sectoarele petrolier, energetic și cel al produselor din tutun domină acest clasament de mai bine de un deceniu.

Frames arăta, într-un studiu lansat anul trecut, că aproximativ 78% din veniturile publice încasate de statul român provin din primele zece industrii, iar doar primele trei companii generează, de regulă, între 8% și 10% din totalul veniturilor bugetare ale țării.

Aceste sume nu sunt simple statistici de bilanț. Ele finanțează, an de an, salariile din sistemul public, pensiile, investițiile în infrastructură și serviciile de sănătate și educație. Cu alte cuvinte, un procent semnificativ din tot ce înseamnă cheltuială publică în România depinde, practic, de sănătatea financiară a câtorva zeci de companii mari.

Această realitate ar trebui să cântărească mult mai mult în felul în care sunt luate deciziile administrative, mai ales cele de natură fiscală.

Atunci când guvernele schimbă fiscalitatea peste noapte, efectul nu se resimte doar în bilanțul companiei vizate, ci se propagă direct în veniturile pe care statul se bazează pentru a-și acoperi propriile cheltuieli. Un contribuabil major descurajat, care își reduce investițiile sau relocă o parte din activitate, înseamnă mai puțini bani la buget exact în anul următor.

De aceea, predictibilitatea economică nu este doar un deziderat al mediului de afaceri, ci o condiție de bază pentru stabilitatea finanțelor publice înseși.

Un cadru fiscal bătut în cuie, anunțat din timp și aplicat constant pe termen mediu și lung, permite marilor companii să își planifice investițiile, extinderile și angajările fără teama unor schimbări bruște de regulă.

Deciziile fiscale luate în grabă, fără o evaluare reală a impactului economic, riscă un efect pervers: pe termen scurt pot părea o soluție rapidă la un deficit bugetar tot mai apăsător, dar pe termen mediu pot eroda exact baza de venituri pe care statul se bazează.

Aceasta este o temă pe care nu o vedeți prea des discutată pe scena politică. În ultimele luni se vorbește foarte mult despre guverne, despre politicieni, despre bugetari, despre salariile din sectorul public dar prea puțin despre economie, despre ce avem nevoie, concret, pentru a restarta motoarele unei economii aflate într-o zonă de stagflație cu iz pur românesc.

Dincolo de legea salarizării unitare, de protestele sindicaliștilor de la stat, de problema pensiilor, cred că trebuie să vedem ce soluții au politicienii și pentru economia reală, pentru mediul privat, pentru cei care susțin, din taxe și impozite, cheltuielile bugetare. Iar dacă nu au, atunci să ceară ajutorul companiilor care susțin financiar statul român.

România nu are nevoie de programe de finanțare cu dedicație pentru firmele prietene ci de proiecte unitare de dezvoltare economică, de strategii și soluții fiscale concrete, coerente, inspirate din practica altor țări.